Tedoo cu Brad Florescu

Nomadice (27). Muncă și lucrare.

Diferența dintre muncă și lucrare. Sau care sunt motivele care determină oameni cu cariere promițătoare să renunțe la ceea ce fac și să se apuce de cu totul altceva.

Muncesc de 26 de ani. Din clasa a noua. Pe parcursul acestui-acelui sfert de secol mulți angajatori mi-au acordat încrederea lor. Pe unii i-am mulțumit, pe alții i-am dezamăgit. Au fost și șefi pe care am reușit să-i umplu, simultan, de bani și de nervi.

Am avut joburi frumoase la care mă duceam cu bucurie, cu nerăbdare, cum se duce un copil în parc, și din care m-am ales, pe lângă salariul cuvenit, cu imense satisfacții imateriale și cu o stare de grație.

Am avut și joburi – în domenii deopotrivă creative și bine plătite – care m-au obosit și întristat fiindcă nu mi-au dat ocazia să construiesc nimic. Veneam seara de la muncă și vorbeam singur “Azi ce-am făcut? Am tras ca disperatul. Și ce-a rămas? Nimic.”

Nu mi-a plăcut munca oarbă, bazată pe prevederi contractuale și pe pontaj. N-am înțeles orele de program și nu m-am conformat acestora decât arareori. De ce să muncesc 8 ore pentru o sarcină care-mi poate lua trei sau, dimpotrivă, treizeci de ceasuri ca să iasă bine?

Cât despre salariu, oricât de mare sau de mic ar fi fost el, nu l-am considerat niciodată o compensație pentru munca depusă, ci o stipendă prin care angajatorul îmi oferea liniștea și confortul necesare realizării unei opere. Nu a unei sarcini de serviciu, nu a unui program de muncă, ci a unei opere; calitatea și trăinicia acesteia îmi erau adevărata răsplată.

Ai remarcat de bună seamă, fie în cercul tău social fie în relatări de presă, tendința relativ recentă a unor profesioniști, cu precădere din domenii liberale, de a se rupe de carierele lor de succes și de a plonja în domenii diametral opuse celor pentru care i-ar recomanda pregătirea și experiența.

Brokeri care se apucă de cultivat roșii. Specialiști în HR care-și fac eco-resorturi pe plaje. Publicitari și oameni de media care-și deschid restaurante sau brutării. PR-iști care își abandonează clienții comerciali și se implică trup și suflet în cauze umanitare sau ecologiste.

Ce-i mână pe acești oameni și pe alții ca ei să întrerupă blockbuster-ul în care jucau rolul principal, să pună pauză poveștii de succes în care se distribuiseră? Poate fi un efect de recul al anilor petrecuți în universul paralel, în realitatea de substituție a gulerelor albe. Poate fi nevoia naturală a omului de a crea ceva concret și durabil cu mâinile sale. Poate fi dorința de a da muncii un sens, de a o subsuma unei lucrări.

În ultimii 7 ani, presupuși a fi cei mai leneși din viața mea, am muncit mai mult și mai intens decât în toți cei 19 care i-au precedat. Am trecut prin pericole, prin momente de cumpănă, prin perioade suprasolicitante fizic și mental, mi-am asumat răspunderi și riscuri ca niciodată, am pus atât de mult suflet încât credeam că n-o să-mi mai rămână niciun strop pentru altceva și, de câteva ori, mi-am zis „dacă scap cu bine și de data asta nu mă mai omoară nimic.”

Am fost departe de casă, singur cu deciziile mele și n-am avut niciun șef sau subaltern pe care să dau vina în caz de eșec.

Anii aceștia au fost – și sunt în continuare – o nebunie din toate punctele de vedere. Le-am primit darurile și le-am încasat loviturile cu aceeași bucurie, întrucât toate cele care mi s-au întâmplat și toate cele pe care am făcut să se întâmple se adună, atunci când fac totalul, în suma lucrării mele.

Nu-i o lucrare cu început și sfârșit, nu e vreo operă de artă sau vreun edificiu care va sfida mileniile, generația următoare nici nu va ști c-am existat. Nu am anvergura necesară accesului în eternitate, însă asta nu mă oprește – și nu trebuie să oprească pe niciunul dintre noi – să vreau să las în urma mea o lume un pic mai frumoasă și mai bună.

Dacă am ajutat un om să-și facă o vacanță interesantă, dacă i-am oferit altuia 10 minute de inspirație sau amuzament, dacă i-am dat cuiva o idee sau un ghes la momentul la care avea nevoie, dacă recitesc un text scris acum câțiva ani și, la finalul lui, zic bun așa, nu ți-ai bătut joc nici de poveste, nici de limba română, înseamnă că viața mea are un sens. Și sunt motivat să mă trezesc a doua zi – chiar dacă e sâmbătă sau duminică – și să o iau de la capăt cu drumurile, cu cititul, cu scrisul și cu ce mi s-o mai cere de către semenii mei.

De 7 ani de zile nu mai muncesc pentru bani, ci pentru lucrărica mea personală. Banii vin ei, uneori mai mulți, alteori mai puțini, și îi consider în continuare o stipendă pe care Universul mi-o acordă, prin agenții săi (eu le zic parteneri), astfel încât să-mi pot continua truda pe parcela care mi-a fost lăsată cu legământ de rod.

Sub o formă sau alta, cu toții lucrăm Pământul.

Comentarii - 8 Comentarii

  1. Camelia says:

    Minunat articolul tau! Ma regasesc intru totul, doar ca nu am curajul de a ma rupe de existenta mea actuala.

  2. Catarina says:

    Foarte frumos ai scris!
    De doi ani ma aflu si eu in barca celor care si-au schimbat radical viata dupa 28 de ani de munca la birou.

  3. Ștefan says:

    Mai citesc, din când în când, ce scrii. Nu destul de des și nu foarte aplicat. Nu am nici o șansă, nici cea mai mică, să cutreier multele cărări care ție ți-au umplut de praf ciubotele. Drumurile tale rămân ale tale, chiar dacă, în generozitatea ta, ai încercat să le împarți cu mine și cu toți ceilalți. M-am lăsat plimbat în text nu numai de informația turistică ci și de verbul care îmi cânta într-un anume fel. Multe dintre scrierile de pe-aici m-au gâdilat pe o coardă sau alta și la unele am și rezonat cu câte-un comentariu. Azi, citind cele de mai sus, am zis că-i musai să mai pun unul și să-ți spun din toată inima: te invidiez, fir-ai tu să fii! Și, ce să fac! te admir că ai înfruntat spaimele lumii neștiute de dincolo de orizont, ai pariat confortul locului știut pe cioara de pe gard. Și pare-se că nu-ți pare rău, tu și cioara păreți născuți unul pentru altul. Articolul ăsta îmi spune că abia anii ăștia pot fi numiți „cei 7 ani de-acasă”, pentru că aici ai reușit să fii egal cu tine însuți. Acasă? Cum îmi place mie să zic, nu e neapărat satul în care te-ai născut ci locul în care sufletul tău se așează confortabil în el însuși. Tu ai avut neastâmpărul să-l cauți și norocul să-l găsești. Pretutindeni.

  4. Valentin says:

    Perfect adevarat. Am iesit din zona “gulerelor albe” fortat de imprejurari. Dar ii multumesc sortii ca s a intamplat asa. Acum sunt pe cont propriu si sunt fericit ca pot recupera timpul pierdut pentru copii mei, pentru prieteni si pentru mine.

  5. Așa e, captain Brad. Lucrăm pământul. De câteva luni am făcut (temporar) și o bucățică de drum în sens opus, și pot să adaug ca genul asta de schimbare radicala e o boală incurabilă. Din prima zi în care mi-am reluat slujba de arhitect (și nu-i chiar cea mai de lepădat dintre slujbe) regret, zilnic, poate oră de oră, momentele în care aruncam ancora într-un cotlon din Rias Baixas sau dădeam cu șmirghel pe copastia lui Little Gu. Hmmm… abia aștept sa trag iar de scote, însoțit de Brad, și de o turma de delfini. Ba poate chiar de balene… 😉
    Noroc că mai citesc câte-un articol pe tedoo…

  6. Alex says:

    Cata dreptate ai… un articol cu care inspiri…oare cati dintre noi ies cu adevarat din cotidian si se intreaba dupa o zi de munca: “Oare asta e adevarata mea vocatie?” “Atat pot?”, “Asta vreau cu adevarat sa fac pentru tot restul vietii?”… Eu o facem foarte rar…insa o sa imi pun intrebarea asta din ce in ce mai des…

Lasă un comentariu la Alex