Tedoo cu Brad Florescu

La început a fost muzica. Ecouri de cântec aromân la capătul Indoneziei.

În timpul documentării pentru călătoria din Flores, Indonezia, am descoperit o similitudine ciudată între muzica locală și sonoritățile din Balcani. S-a dovedit apoi că nu doar mie mi se pare.

La început a fost Cuvântul.

Esoteriștii decodifică acest misterios mesaj biblic astfel: Cuvântul este sunetul primordial, a cărui vibrație a făcut posibilă viața. Cuvântul este, de fapt, muzică, iar muzica este cea care a pus materia în mișcare.

Meseria de jurnalist de călătorii m-a adus nu o dată în fața unor coincidențe inexplicabile. Ca să fiu corect până la capăt, de cele mai multe ori surpriza nu s-a datorat stării de fapt, ci ignoranței mele. Când nu știi nimic te poate surprinde orice.

Am însă un astfel de caz pe care mi-am făcut lecțiile cât am putut de bine în ciuda resurselor mele limitate de timp și lipsei de pregătire profesională specifică domeniului în care viețuiește descoperirea. Și după un an de cercetări, de întrebat oameni competenți, încă nu sunt lămurit dacă e o bazaconie sau începutul unei povești interesante.

Și chiar dacă e o aiureală, drumul până la concluzia asta a meritat străbătut pentru că m-a învățat lucruri fascinante. Este un drum pavat cu muzică, de unde și ciudatul paragraf de introducere.

Flores, Indonezia. Păi ăsta-i cântul nostru armânesc!

Încercam să ajung în insula indoneziană Flores de când m-am mutat în Asia. Din varii motive, nu am putut să pun acest plan în aplicare până în vara anului trecut, când mi-am alocat timpul și banii necesari pentru două săptămâni în Nusa Bunga (Insula Florilor, indigenizare a numelui dat de portughezi  în secolul al XVI-lea).

Înainte de a vizita o destinație nouă am obiceiul, ca parte a activității de documentare, să cercetez temeinic și muzica locului. Fac asta din două motive. Primul: muzica îi poate da călătorului o idee surprinzător de clară despre dimensiunea culturală a respectivei destinații, atât prin melodii și instrumente folosite cât și prin mesajul versurilor (dacă reușește să le înțeleagă).  Dacă la început a fost Cuvântul-Muzică, poți înțelege lumea pe care o vei vizita din ecourile pe care acesta le-a lăsat în armoniile sale culturale.

Al doilea, cât se poate de practic: dacă știi unul-două cântece de-ale locului și ești capabil să le fredonezi le vei aduce oamenilor de acolo multă bucurie și lucrul acesta te va apropia de ei cu viteza sufletului. Am investit, deci, câteva zile în documentarea peisajului sonor florensian.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

La un moment dat am avut impresia că în playlist-ul local pe care-l lăsasem să curgă pe Youtube s-a strecurat o greșeală. Piesa respectivă suna ca o geampara dobrogeană. Și nu doar ca ritm, ci și ca armonii și frazare. Mă uit atent la descriere: era un cântec de petrecere din Flores. Cine cunoaște cât de cât muzica asiatică o să-și dea seama că așa ceva nu are ce căuta acolo.

 

Zic: ce chestie și las să curgă mai departe. Câteva piese mai târziu se întâmplă același fenomen: aud sonorități balcanice în muzica unui grup etnic situat la 10,000 de kilometri depărtare de Marea Neagră. Și, mai mult, decât atât, în dansul care însoțește clipul remarc un motiv pe care-l știu din dansurile aromânilor: o horă, întreagă sau spartă în capătul căruia conducătorul șirului învârtește o năframă.

 

Mă frec bine la ochi, apoi la urechi și, convins că aiurez, trimit imediat pe mail cele două clipuri unor cunoscuți, cu întrebarea “a ce-ți sună asta?” Răspunsurile nu întârzie prea mult. Și lor li se pare că sună cunoscut. Ovidiu nu are niciun dubiu: “Păi ăsta-i cântul nostru armânesc!”, îmi scrie.

Nu sunt singurul nebun.

Bun. Deci avem un caz de halucinație colectivă. Las baltă toată documentarea non-muzicală despre Flores și mă arunc pe urmele subiectului “Aromâni în Flores”. Ca să îmi dau seama că și alții, mult mai deștepți ca mine, sesizaseră coincidența cu câteva decenii în urmă.

Iată ce scria, de pildă, etnomuzicologul olandez Jaap Kunst, în articolul Kultur-historische Beziehungen zwischen dem Balkan und Indonesien apărut la Amsterdam în 1953 (traducerea îmi aparține):

“În septembrie 1951 am avut privilegiul de a participa la marele Festival Național Iugoslav de Dans Folcloric de la Opatija, în calitate de reprezentant al Guvernului Olandez. Pe parcursul acelor zile de neuitat am luat contact cu o cultură folclorică luxuriantă care m-a încântat prin bogăția și varietatea manifestărilor ei, prin imensul talent muzical pe care-l mărturisea, prin sentimentul înnăscut al ritmului și prin sărbătoarea de culori ale costumelor naționale.

Dar bucuria a ceea ce am văzut și auzit în zilele acelea nu a fost tot ce avea să-mi ofere experiența respectivă: o descoperire importantă și surprinzătoare mă aștepta mai departe.

 

Cum stăteam în marea sală a Hotelului Kvarner, cu toată acea frumusețe defilând în fața mea, am închis ochii pentru o clipă și, deodată, am simțit că m-am întors în Flores-ul de Est, pe malurile îndepărtatului lac Beleng, iar câteva momente mai târziu m-am regăsit pe teritoriul Nage din vestul Flores-ului. Era aceeași muzică pe care o ascultasem și acolo, in sensul cel mai propriu al cuvântului: mi s-a părut că, în câteva cazuri, nu mai era vorba de un paralelism sau o similitudine, ci de identificare completă.

Am auzit din nou, în unele cântece sârbești și croate, tipica frază din două părți care constă în principal din secunde, majore sau minore și care întotdeauna se încheie cu un mic chiot (în sârbă oikanje sau ikanje), aceleași pe care le auzeam în 1930, din gura tinerilor est-florensieni care le cântau în timp ce, cocoțați în vârful câte unui palmier, extrăgeau seva acestuia pentru a face vin și își cereau scuze pentru asta de la spiritul copacului, intonând același tip de cântec în două părți.

[Dr. Yury Arbastsky] a realizat că unul dintre cântecele suluk publicate de mine în 1934 […] este identic, în frazele 1 și 4, cu partea inițială dintr-o melodie diple pe care a cules-o de la triburile aromâne din Sudul Iugoslaviei.(sublinierea îmi aparține)

Kunst remarcă similitudinile între anumite instrumente muzicale folosite în Balcani și Indonezia răsăriteană, apoi merge mai departe cu studiul și descoperă motive comune prezente și în artele decorative ale celor două zone (țesături, sculptură). Există oare o punte nevăzută și necercetată care leagă țărmul Mării Negre de Insula Florilor?

Migrația pontică.

Un nume apare obsesiv în toate lucrările – destul de puține, ce-i drept – care tratează această coincidență: Robert von Heine-Geldern, etnolog, istoric și arheolog austriac. Heine-Geldern este cel care, la rândul său uimit de similitudinile culturale dintre cele două spații, a încercat să le explice prin teoria “Migrației Pontice” (enunțată în Das Tocharerproblem und die Pontische Wanderung, 1951).

Conform savantului austriac, o astfel de migrație a avut loc în secolul al VIII-lea înainte de Hristos, deplasând populații de iliri și traci din bazinul Dunării și din nordul Europei Răsăritene (actualele teritorii ale Poloniei și Ucrainei) înainte ca acestea să se fi stabilit în Balcani. Asemănările în domeniul artelor populare și al practicilor religioase s-ar explica, deci, printr-un fond cultural comun al populațiilor care au migrat la capătul Asiei și al celor care s-au așezat mai aproape, între Dunăre și Egee.

La acest moment intervin și eu cu o teorie proprie (ce să-ți spun). Armatele lui Alexandru Macedon erau alcătuite preponderent din luptători traci de pe teritoriul Balcanilor. Poate că la finalul campaniei sale în India, campanie care l-a costat viața, o parte din trupele sale nu s-au mai întors acasă, ci au continuat drumul către sud-est, ajungând, de ce nu, și în Indonezia, cu tot bagajul lor de obiceiuri și forme de exprimare artistică. Nu e imposibil.

E o coincidență, boss, dar ce coincidență frumoasă.

Mai aproape de zilele noastre, muzicologul francez Dana Rappoport menționează teoriile lui Kunst și Heine-Geldern și le consideră depășite, apoi studiază timp de un an caracterul difonic al muzicii vocale din estul insulei Flores (și din insulele învecinate: Adonara, Lamaholot), amprentă neîntâlnită nicăieri altundeva în zona respectivă. Scrie ea în introducerea referatului rezultat:

“Cântul difonic este o enigmă deoarece este neobișnuit și izolat într-un peisaj vast, dominat de ansambluri de gong și de cântecul coral. De ce există acest idiom muzical într-o arie atât de limitată (estul Flores-ului și Solor) și de ce este atât de diferit de celelalte? Este oare rămășița unei tradiții pierdute provenite din afara Flores-ului? Relevă oare o istorie necunoscută a migrației și sedentarizării? Are oare rădăcini non-austroneziene?”

Lucrarea Danei Rappoport nu reușește să dezlege pe de-a întregul enigma. Este în mod cert vorba despre o migrație, probabil dinspre Timor,  dar mai e nevoie, spune autoarea, de alte dovezi care să susțină această teorie.

La acel moment, la care petrecusem deja două săptămâni cercetând întâmplarea (și neglijându-mi în tot acest timp activitățile publicistice și cititorii fideli), am decis să cer professional help. I-am scris prietenului meu Mircea Iliescu, doctor în antropologie la Cambridge (pe care l-am cunoscut pe când umblam În jurul lumii cu românii) și i-am cerut părerea. Mircea m-a îndrumat către un coleg de-al său, specializat în antropologie culturală și, prin acesta, am ajuns la profesorul Roger Blench. I-am expus cazul și am primit următorul răspuns:

“Brad,

All of us who know this music have been struck by the similar sound but honestly I think it is just coincidence. After all, the world is big and there are many musical cultures.”

Răspunsul domnului Blench m-a potolit, cel puțin pentru moment, și m-am întors la ale mele. Gata, Bradule, te-ai jucat suficient de-a antropologul. Ori te duci la Cambridge ori îți vezi de treaba ta.

Bună Dzua Lea Mușată.

Anul acesta am avut onoarea să fiu invitatul Mariei Balabaș la emisiunea “Dimineața Crossover” difuzată la Radio România Cultural. În timpul discuțiilor premergătoare interviului i-am expus Mariei, muzicolog de meserie, povestea cu Balcanii și Asia. I-am trimis și câteva exemple.

A fost la de fel de surprinsă ca și mine de caracterul heterofonic al muzicii din Flores (ea i-a spus așa, eu nu știam ce înseamnă) și a mai făcut câteva săpături. Mi-a trimis apoi linkul către acest album cules și produs de Smithsonian Folkways Recordings, parte a Smithsonian Institute. În descrierea materialului apar următoarele cuvinte:

“Among the wonderful traditions presented here are polyphonic singing styles strikingly similar to some Balkan music, large powerful choruses from Sikka, music for double flute, gong and drum ensembles.” (sublinierea mea)

Deci și celor de la Smithsonian li s-a părut la fel. Și sunt profesioniști. Ascultă piesele de la 107 încolo și spune-mi dacă acel “iiiii” de final – ikanje­ despre care scria Kunst în anii ’50 – nu-ți sună teribil de familiar. Atenție, e vorba despre muzică populară autentică, nu despre variante pop ca cele de la care pornisem eu cercetările.

La rugămintea mea, Maria Balabaș mi-a trimis și următorul comentariu:

“Dacă auzi folclor bănuit din piese și ai urechea formată cu muzica din Balcani, nu se poate să nu ți se ducă gândul mai departe, căutând asemănări. Ele apar, mai ales atunci când cauți înregistrări vechi în care folclorul de acolo și cel din România sună mult mai apropiat decât ar permite kilometrii dintre cele două teritorii”.

Asemănarea între Balcani și Flores s-ar putea să fie o simplă coincidență. Ce șochează, însă, este lipsa oricărei asemănări între muzica din jurul Flores-ului și cea de pe insulele învecinate.

Chiar dacă “descoperirea mea epocală” este doar o întâmplare, cu ceva tot m-am ales din efortul ultimului an: drumul până în capătul estic al Indoneziei m-a apropiat de muzica Balcanilor, în special de cea aromână, care m-a uluit prin energiile și armoniile sale. Dacă n-aș fi urmărit subiectul n-aș fi dat peste Pamporea, spectaculosul dans pe care junii/giony aromâni îl joacă la nunți (și în care este vorba despre un vapor/pampor prins în furtună),

 

sau peste Bună Dzua Lea Mușată, un cântec care, puțin rearanjat în stil modern, ar putea rupe cluburile din Ibiza până la Miami. I-am trimis-o lui DJ Pagal, profitând de faptul că suntem amici. A zis că e beton, sper să facă ceva cu ea și, astfel, să avem o migrație pontică bine documentată.

 

Îmi iubesc meseria, chit că – sau tocmai pentru că – mă obligă să muncesc un an la un articol ca acesta.

Mulțumesc pentru ajutorul acordat în realizarea documentării: Ovidiu Căpriță, Diana Balba, Mircea Iliescu, Maria Balabas, Francois Ricaut, Roger Blench, Mihaela Bică.

Comentarii - 4 Comentarii

  1. Doina Nicoleta Tomescu says:

    Asa cum se spune ca fiecare om are un geaman in aceasta lume (sau o sosie), poate ca putem gasi o remaracabila asemanare intre 2 feluri de muzica, fara sa fie o legatura directa, ci doar o coincidenta. Am vazut si niste asemanari de cuvinte, desi nu cele mai reprezentative. Dar sa nu fim “bulgari”, vorba d-lui prof. Pavlovschi.

  2. Petreanu says:

    Extraordinar, ce asemănare! Cine ştie ce migraţie uitată s-o fi întâmplat pe-acolo… ce istorii!

    Iar dansul pe Pamporea este for-mi-da-bil!

  3. In 2012 am crezut ca am vazut in #balcaniada toate tarile din Balcani. Se pare insa ca trebuie sa iau avionul pentru astea din arghipelaguri care mi-au scapat 🙂

  4. o dovada in plus care sa ateste ca toti oamenii sunt frati separati la nastere

    ar trebui sa gasim mai multe lucruri care ne apropie decat lucruri care ne separa…

Lasă un comentariu