. Aida Šošić. Când un român îți spune mulțumesc.)
Am cunoscut-o pe Aida prin intermediul unor prieteni, la o terasă văratică din centrul Bucureștilor. Dacă n-aș fi știut de la început că s-a mutat din Bosnia în România abia la finele lui 2014, accentul cu care vorbește româna, mai degrabă timid decât străin, nu mi-ar fi dat nimic de bănuit minute bune.
După câteva ceasuri de discuții și după rugămințile noastre insistente, Aida a lăsat capul în piept și a început să susure un cântec din țara ei, încet, ca pentru sine. Necunoscuții s-au ridicat de la mesele din jur și s-au apropiat să o asculte. Când a terminat de cântat Aida am aplaudat toți cu lacrimi în ochi și cu un nod colectiv în gât. Cine este fata asta, de unde vine și de ce ne amintește de ceva pierdut pe drum?
Am reîntâlnit-o câteva zile mai târziu la umbra primei ploi de după secetă și am vorbit despre despre țara ei și despre țara mea, despre război, dragoste, noroc, religii, păsări, cântece și cai albaștri pe pereți.
(A short message to Bosnians: Ko je stidljiva strankinja koja nam je u tri minute cudesnim glasom natjerala suze na oci, koja za jedinu legitimnu borbu smatra borbu sa samim sobom i koja je neustrasiva na putu u nepoznato? Ili, prica o tome kako srusiti granice.)
Celelalte episoade din seria “Duși de-acasă” pot fi citite aici.
Pământul sângelui și-al mierii.
– Zi-mi de la început.
– M-am născut în 1986 în Bugojno, nu departe de Sarajevo. Orașul meu era un fel de capitală culturală a fostei Iugoslavii. Anual se organiza acolo un mare festival de teatru și veneau trupe din toată țara. Aveam și un festival de teatru de păpuși. Bugojno era cunoscut peste tot, se strângea multă lume la aceste evenimente, se făceau schimburi de idei. Mă duceam des la teatru, la spectacole pentru copii. În lumea asta am copilărit. A fost un privilegiu pentru mine.
– Cum era viața?
– Tito murise în 1980, dar comunismul pe care îl construise el era privit cu ochi buni de iugoslavi. Toată lumea avea de lucru, viața era frumoasă. Tito, cu toate păcatele lui, promova arta și cultura. Și astăzi sunt mulți ex-iugoslavi care ar da timpul înapoi ca să-l aibă din nou pe Tito conducător.
– Apoi a venit războiul.
– Da, moartea lui Tito a marcat substanțial destinul generației mele. În 1991 m-am dus la școală și tot în anul acela a început războiul. Eram mică, îți dai seama. Ce-mi amintesc din perioada aceea este că mergeam la școală cu niște lemne în mâna stângă și niște hârtii în mâna dreaptă, ca să avem cu ce face focul în clasă. Hârtiile mi le dădea tata de la el din bibliotecă, erau niște documente pe care lucrase el pe vremea când era profesor.
– Cum funcționa amestecul de culturi și religii din Bosnia-Herzegovina? Existau tensiuni?
– Funcționa bine. Nu-mi amintesc să fi fost tensiuni de vreun fel. De pildă, părinții mei sunt conservatori, extrem de conservatori, iar cel mai bun prieten al meu din copilărie era Ivan, un croat. Toată ziua eram ba eu la el, ba el la mine și ne jucam.
– De la ce s-a pornit totul, de fapt?
– Știi ce înseamnă Balcani? Pământul sângelui și al mierii. Zona aceasta a noastră a tot fost zguduită de războaie de-a lungul istoriei. Au curs ba miere, ba sânge pentru aceste pământuri. Părerea mea este că diferențele între oameni, care până atunci fuseseră gestionate pașnic, au fost folosite de forțe externe pentru a declanșa războiul. Când ai lideri puternici orice tensiune poate fi manipulată astfel. Sarajevo și întreaga Bosnie erau deja loc de întâlnire pentru diverse etnii, culturi și religii. Cum doar la noi trăiau și musulmani, Bosnia a fost o țintă ușoară.
Când s-a terminat războiul eram în clasa a cincea. În acel moment a apărut o altă problemă care a avut urmări foarte neplăcute. Școala mea s-a rupt în două. Jumătate musulmani și jumătate croați sau sârbi. Aveam profesori diferiți și noi, copiii, nu puteam interacționa unii cu alții.
– Se preda în limbi diferite?
– Conform legii, în țara mea există trei limbi oficiale: bosniaca, sârba și croata. În realitate este una și aceeași limbă: sârbo-croata.
– Adică aveți trei limbi oficiale care sunt de fapt aceeași?
– Exact. Și documentele legale se emit în toate cele trei limbi. Practic, se copiază același text de trei ori.
– Stai un pic. A fi croat e o chestiune etnică, a fi musulman ține de religie. Erau conflicte între albanezi și croați sau între musulmani și catolici?
– E o întrebare bună. Asta e problema la noi. Musulmanii sunt considerați automat etnici bosniaci. În principiu bosnian (bosnian) este orice cetățean al Bosniei-Herțegovina. În schimb, a fi bosniac e o definiție etnico-religioasă asimilată automat credinței musulmane.
– De către cine? Cine asimilează așa?
– E o chestiune politică. La recensământul de anul trecut existau doar trei opțiuni etnice din cele multe posibile. Nu puteai răspunde că ești bosnian. Aveai variantele bosniac, adică musulman, croat sau sârb.
– Păi poți fi bulgar sau turc și să fii musulman. Ce opțiune ai? Să marchezi căsuța bosniac?
– Da. Ceea ce a pornit ca un joc de cuvinte a devenit între timp o armă politică.
– Tu ești catolică sau ortodoxă?
– Eu? Sunt musulmană.
Cei dragi lui Dumnezeu.
– Ce???
– Da, sunt musulmană. Și părinții mei la fel. Iar lucrul acesta mi-a marcat viața pentru că am simțit întotdeauna nevoie să ies din tiparele religiei mele în ciuda conservatorismului extrem al familiei mele. Toți prietenii mei, de la Ivan, cel din copilărie, până la cei actuali, toți prietenii mei non-musulmani au fost și sunt judecați de părinții și mei și de apropiații familiei.
– Cum se face că ai tăi sunt musulmani? Așa a fost dintotdeauna la tine în familie?
– Întrebarea asta mi-am pus-o și eu. Eram în liceu. Nu înțelegeam de ce nu pot fi cu un băiat ne-musulman. Eram îndrăgostită de un creștin. Știi cum e, dragostea nu ți-o alegi. De fapt, n-am avut niciun iubit musulman. De ce, de ce nu pot fi împreună doi oameni de religii diferite? Am început să explorez când au devenit ai mei musulmani. Știam că unii dintre strămoșii mei fuseseră creștini înainte ca otomanii să aducă Islamul în balcani. Erau în secta bogumililor, care s-ar traduce prin cei dragi lui Dumnezeu.
Când eram în toiul explorării arborelui genealogic al familiei am avut un vis ciudat. Se făcea că mă aflam într-o bibliotecă veche și frumoasă, cu lambriu de lemn, cu multe uși și coridoare. Semăna cu un labirint, dar eu știam exact pe unde să o iau, ce ușă să deschid și mai știam că cineva mă așteaptă la capătul drumului. Când am intrat în ultima cameră am dat acolo de un bărbat în vârstă. Arăta ca un sfânt. Mi-a spus “bun venit, te așteptam”. Mi-a dat o carte și m-a întrebat: “Știi ce scrie aici?” I-am răspuns că nu. Și mi-a zis “Acesta este lucrul pe care îl cauți. Acesta este arborele familiei tale și da, cândva ați fost creștini.” După ce mi-a dat cartea mi-a spus ceva, nu mai țin minte ce, și a zâmbit. A zâmbit cu un mesaj pe care eu l-am decodificat ca “E doar o chestiune de conjunctură că azi ești musulmană. Mâine poți fi creștină, budhistă sau altceva.” Și m-am simțit ușurată.
Povestea aceea cu bogumilii s-a dovedit a fi foarte interesantă. Viața e o colecție minunată de coincidențe. La câțiva ani după am avut ocazia să merg la un festival teatral în Islanda, unde mi s-a întâmplat o altă – hai să-i spunem – coincidență increbililă. Primul om cu care m-am întâlnit acolo, primul om cu care am discutat, a fost o psiholoagă din Bulgaria. Lucra la un doctorat pe subiectul…bogumililor. M-a întrebat dacă știu ceva despre asta, i-am zis că da, evident. Mi-a spus că a aflat că există o anume zonă în Bosnia de unde au pornit bogumilii către alte zone, inclusiv către Bulgaria. Localizarea respectivei zone, a inimii religiei bogumile, era chiar locul de unde se trăgeau străbunii mei, originea familiei mele. O regiune aproape de Bugojno, pe poaelele muntelui Vranica, către Herzegovina.
– Deci există o mare posibilitate ca strămoșii tăi să fi fost bogumili.
– Da. I-am povestit despre visul meu și mi-a zis că da, ca psiholog studiază și însemnătatea viselor. Și mi-a zis “E clar, nu înțelegi? Nu cred că e nicio îndoială. Ai primit mesajul că nu ai fost musulmană dintotdeauna și că nu trebuie să-ți faci probleme”.
– Acesta a fost primul tău pas în labirint.
– Exact. Părinții mei erau pur și simplu obsedați să fiu cu un băiat musulman. Ca adolescentă am avut multe probleme încercând să fac ce spun ei.
– Cum a fost viața ta ca musulmană? Cum e să trăiești în spiritul Islamului?
– Cred că Islamul, ca orice altă religie, poate avea părțile sale minunate, de la lucrurile mici, cum ar fi salutul “Selamalek” (așa spunem noi în Bosnia), adică pacea fie cu tine. La noi cred că e multă ipocrizie legată de Islam, în sensul în care trebuie să respecți anumite reguli de vestimentație, să te abții de la alcool, să te duci la moschee, să te rogi de 5 ori pe zi, reguli pe care însă nu mulți musulmani le respectă. Dar când apar discuții despre iubesc un creștin sau pot să invit un nemusulman la noi la masă, când te pui în raport cu orice e de altă religie, devin brusc musulmani fervenți. Am întâlnit oameni minunați care se declarau musulmani și care, după părerea mea, ar fi fost la fel de buni indiferent de religia pe care ar fi îmbrățișat-o.
– Ai fost pedepsită pentru spriritul rău rebel?
– Da. Atât de părinții mei cât și de comunitatea musulmană, care mă priveau ca pe un trădător al tradiției. Ai mei m-au dat afară din casă de câteva ori. Am pierdut și câțiva prieteni apropiați din cauza diferențelor de opinii. Eu chestionam, puneam întrebări, nu luam lucrurile așa cum mi se dădeau.
Dar, până la urmă, ipocrizia aceasta a avut și partea ei bună. Toți mă considerau un copil minune fiindcă învățam foarte bine. Și în liceu și în facultate. Dacă ești bun la carte și iei note foarte mari, până la urmă ți mai se iartă din celelalte păcate.
– Povestește-mi un pic cum a început munca ta în teatru.
– După ce s-a terminat războiul am mers frecvent la teatru și nu doar ca spectator. Am luat cursuri de actorie și de canto, iar după intrarea la liceu am fost un membru activ. Am jucat în piese, am cântat în spectacole și am făcut parte din echipa care a încercat să reia tradiția organizării festivalului de teatru, tradiție întreruptă de război. Am făcut parte dintr-o echipă grozavă care a reușit să învie acest festival, o echipă pentru care am și azi toată admirația. Chiar și în timpul facultății îmi dădeam examenele și fugeam la Bugojno să ajut la organizare. Era pasiunea mea.
– Bun. În liceu cântai, jucai, organizai festivaluri de teatru. Apoi ai absolvit și ai plecat la Sarajevo să dai la facultate. Ce facultate ai ales?
– Stomatologia.
Plang mai, de bucurie, de induiosare, de admiratie…sper sa-i iasa actele Aidei cat mai curand. Si sa faca teatru (ceea ce-mi doresc si mie) O caut si-i scriu. Te pup Bradule
Tu şi cu articolele tale….
Am avut onoarea sa o cunosc pe aceasta fata minunata,mai rar intalnesti oameni cu un suflet atat de bland,sper ca viata sa-i aduca numai bucurii
Felicitari Aidei pentru ceea ce este, felicitari lui Bogdan pentru ca a adus-o in Romania! Sa fiti fericiti! Noi sutem, atunci cand o ascultam. Probabil si pacientii Aidei, chiar daca zambesc aparent fortat…