. Aida Šošić. Când un român îți spune mulțumesc.)
Artist și dentist.
– Aida, nu încetezi să mă surprinzi. Cum stomatologia?
– Eu voiam să merg la Academia de Arte, dar nu am avut sprijinul părinților să fac asta. În Europa studenții pot să învețe și să muncească în același timp. În Bosnia era mai greu. Pe vremea facultății mele încă funcționa sistemul educațional de tip rusesc. Era un sistem strict care îți cere să fii la școală tot timpul, să faci prezența, nu puteai să muncești, să înveți singur acasă și să te prezinți doar la examen. Trebuia să fii acolo. Am explorat posibilitatea de a studia artele și de a mă întreține în același timp, dar nu se putea. A trebuit să fac ce-mi ziceau părinții, pentru că ei aveau să mă susțină financiar în facultate?
– Și de ce taman stomatologia?
– Cu diploma de bacalaureat, care mă califica drept cel mai bun elev din liceu, aveam dreptul să îmi aleg facultatea și să primesc o bursă. Puteam să intru practic la orice facultate. Stomatologia a fost alegerea părinților mei ca să fiu sinceră. Mi-au zis că e o meserie bună, că o să îmi pot deschide un cabinet, să câștig bani destui și apoi să fac ce vreau. Dacă voiam, puteam să fac o a doua facultate după, mi-au zis. A fost un compromis.
Nu-mi plăcea, dar învățam din inerție și îmi luam toate examenele. În timpul acesta continuam să colaborez cu teatrul de la mine din oraș cu cu alte instituții culturale din Sarajevo. Și în anul IV a apărut povestea aceea cu Islanda și cu The Republic of Imagination.
– Povestește-mi. E mai interesant decât stomatologia.
– The Republic of Imagination e o rețea europeană de teatre inițiată de galezul Iwan Brioc, cel care a creat și conceptul Teatrului Labirint. De la noi, din Bosnia, a fost invitat să intre în rețea un teatru din Mostar. Cei de acolo s-au dus la o întâlnire, au decis că nu e de ei și au sunat la Teater Fedra, la mine în oraș, să-i întrebe dacă nu sunt ei interesați. Vahid Durakovic de la Fedra m-a sunat pe mine și mi-a zis că îi par omul perfect pentru asta. Voiam să merg în Islanda să-l cunosc pe Iwan și pe ceilalți din rețea? I-am spus că da și am plecat. Atunci am întâlnit-o pe bulgăroaica despre care ți-am spus că studia bogumilii.
Asta se întâmpla când eram în anul 4 de facultate, aproape dentist. Când m-am întors am vrut să renunț la școală. Ceva ieșise la lumină în mine, ceva pe care-l ascunsesem în toți anii aceștia cât învățasem ca un robot. Mi-am dat seama că pot să termin orice facultate, dar dacă nu-mi place ce rost avea? Am stâns din dinți și am absolvit, am continuat colaborarea cu rețeaua, am fost invitată să colaborez cu un teatru din Sarajevo. Ei m-au vrut, și eu am vrut să fie parte din viața mea. Când am terminat facultatea nu aveam idee ce voi face cu diploma. Dar cel puțin știam că s-a terminat.
– Ai lucrat vreodată ca dentist?
– În paralel cu teatrul da, am lucrat la un cabinet, ca angajat. Munca de dentist, ca orice alt job, dacă o iei în serios îți poate aduce bucurii. Când făceam o lucrare unui pacient eram acolo 100%, mintea mea se golea de orice altceva, era un soi de meditație. Și asta e bine, ca dentist, să te dedici cu totul meseriei tale. Dar doar în cabinet. Când ieși de la muncă e bine să te oprești din a fi doar un dentist. Asta m-a înnebunit și în facultate și în anii de practică profesională. Abia aștept să întâlnesc un dentist care să nu se gândească doar la bani, bani, bani. Încă aștept să întâlnesc unul care să aibă alt profil.
– Să sperăm că acest articol te va ajuta să-l găsești. Așadar, ziua smulgeai măsele și seara lucrai la teatru.
– Da, am jucat ca actriță, am cântat, am făcut parte din mai multe proiecte teatrale. Asta s-a întâmplat de la 23 la 26 de ani.
– Sună bine. Câștigai bani, făceai ce-ți plăcea.
– Nu, din păcate nu câștigam nimic ca dentist. Nu mă plăteau. Asta i s-a întâmplat aproape întregii mele generații. Cei mai în vârstă te vedeau că ai terminat școala, că ești entuziast și că vrei să înveți, și te luau să lucrezi pentru ei gratis ca să câștigi experiență. Asta a durat și pe perioada stagiaturii și după. Nici nu-mi plăcea ce făceam și nici nu câștigam bani. N-am mai suportat și am plecat de la cabinetul respectiv.
– Și din ce ai trăit?
– Mă mai ajutau părinții mei și câștigam bani de la teatru.
– Nu e paradoxal? Meseria pentru care te pregătiseși nu-ți aducea niciun ban, în schimb te plătea pasiunea pe care o sacrificaseși.
– Da. Am luat-o ca pe un semn minunat, ca pe o chestie de destin. O consider un noroc mai degrabă decât un ghinion.
Conferința Păsărilor.
– Așa. Ai terminat-o cu stomatologia și ai continuat cu activitatea artistică. Până când?
– Până când am fost invitată la o altă întâlnire a The Republic of The Imagination care s-a ținut în România. Așa am ajuns pentru prima oară la voi la mare, la Gura Portiței, o introducere cum nu se poate mai bună în frumusețea României. La finalul trainingului Iwan ne-a spus că are în plan să fondeze o companie teatrală și că mă vede parte din distribuția spectacolului pe care îl pregătea. Eram interesată? I-am zis da cu toată inima, deși nu credeam că chiar se va întâmpla și am plecat înapoi în Bosnia.
În timp ce toată echipa lui Iwan se adunase în Portugalia pentru repetiții eu încă nu eram sigură dacă să mă duc sau nu, dacă ce se întâmplă e real, e pentru mine, până când la un moment dat mi-am zis “ducă-se naibii toate, plec”.
Piesa la care urma să lucrăm, “Conferința Păsărilor”, e scrisă de un persan sufit Farid ud-Din Attar, ceea ce iar m-a dus cu cu gândul la spiritualitate, la islam, la religie și așa mai departe. Am găsit un bilet de avion foarte bun, printr-un noroc fantastic. Se legau prea multe. Am luat avionul de Lisabona și m-am dus la repetiții.
– Acolo l-ai cunoscut pe Bogdan din câte știu.
– Da. În distribuție eram 6 actori, din care doi români: Bogdan Nechifor și Radu Ionescu. După cele două luni de pregătire am avut premiera spectacolului tot acolo, în Portugalia, apoi, conform planului, am jucat-o pe alte scene din Europa. Am fost în România, unde am jucat-o pentru o lună, apoi l-am dus în Estonia, după care am pus o pauză fiindcă fiecare avea și alte lucruri de făcut acasă. A fost un succes. Cel puțin pentru mine personal.
– V-ați îndrăgostit atunci sau mai târziu?
– N-aș ști să spun. A început ca un joc.
– Erați iubiți în piesă? Dușmani, prieteni, rude?
– Eram în conflict. Eu eram privighetoarea, el era șoimul. Era bun în rolul lui, i se potrivea. Eram personaje complementare. Aveam o parte unde trebuia să ne adaptăm la publicul nostru, de la care primeam instrucțiuni.
– Ce s-a întâmplat după ce ați pus pauză turneului?
– Eu m-am întors în Bosnia să închei mai multe socoteli rămase neîncheiate. Plecarea mea lăsase o mulțime de întrebări, de răni deschise. Plecasem fără să cer voie nimănui și asta îi rănise pe mulți, care simțeau că construisem o barieră peste care ei nu puteau trece. Eram o fugară.
M-am întors, am avut o discuție tranșantă cu oamenii cu care colaboram atunci, o firmă de producție TV. Lucram cu ei din inerție, fără o țintă și un rol clar. Le-am zis că ori facem ceva serios ori îi las. Am încheiat subiectul. Apoi am avut de lămurit lucruri cu părinții mei, cu care eram într-o fază turbulentă. Înainte de plecare avusesem o relație cu un croat, actor ca și mine. Am închis și această poveste. Am închis tot ce mă oprea să fac ce voiam.
– Ce voiai?
– Asta e problema, că făceam ce voiau alții să fac și nu aveam timp să mă gândesc sau să simt ce voiam eu. Mi-am spus OK, vreau să cânt, vreau să joc teatru, vreau să fiu implicată în artă, aici mă simt cel mai bine. Dacă reușesc să lucrez ca dentist bine, dacă nu, n-o să mă zbat. Mi-am dat seama că situația din Bosnia nu-mi oferea prea multe opțiuni. Nu câștigam suficient ca să mă întrețin, iar ai mei foloseau asta ca o armă ca să mă țină la respect. Am acceptat câteva alte colaborări, lucram de acasă, și am început să strâng bani ca să pot pleca în străinătate.
– Abia aștept să-mi povestești cum ai ajuns în România.
– Stai un pic. Am început să strâng bani, am căutat soluții peste hotare. Faptul că Bosnia nu e în UE a fost și este o problemă uriașă, iar diploma mea de dentist s-a dovedit foarte greu de echivalat. Am realizat că n-am să pot lucra în domeniul meu și probabil nici în teatru, dar eram deschisă pentru orice alt job. Fie ce-o fi.
Calul era albastru.
– Într-o noapte, o motocicletă s-a oprit în fața blocului meu, în Sarajevo. Pe motocicletă era Bogdan. A urcat la mine la ușă și mi-a zis “hai să mergem la mare, să ne plimbăm prin Balcani și să vedem ce se întâmplă”
– A apărut așa, neanunțat?
– Neanunțat. Mă păcălise pe Viber să îi dau adresa. M-am gândit că s-ar putea să vină, dar pe de altă parte mi se părea imposibil.
– Erați într-o relație?
– Jucam un joc în continuare, dar eu eram în Bosnia, el era aici, mi-aș fi dorit să vin în România, dar nu era prima mea opțiune. Am plecat cu el pe motocicletă cu rochia de pe mine, cu periuța și pasta de dinți în buzunar. Ne-am plimbat în vara aceea prin toate țările din Balcani, a fost o călătorie extraordinară, cu multe peripeții. Am ajuns în România și Bogdan m-a întrebat de ce nu-mi caut un job aici. Aș putea lucra ca dentist, el îmi poate face legătura cu lumea teatrului, de ce nu? Suna ca un plan bun, conform cu ce îmi doream eu.
Păi stai, i-am răspuns, că nu știu limba. Lasă, că nu asta va fi o problemă. M-am apucat să caut joburi în România. Vorbeam doar engleza. La noi în țară îți găsești de lucru doar prin recomandare. Așa că primul job interview din viața mea s-a întâmplat în România. Am fost la câteva interviuri, oamenii erau foarte interesați de povestea mea, surprinși de ce auzeau, le-am spus totul, de la început. Și la un moment dat am primit un telefon de la o femeie care vorbea limba mea. Mi-a spus să vin imediat la ea la cabinet, că mă poate ajuta.
– Cine era?
– Emilia Kostova o aromâncă născută în Macedonia, care a studiat în România, și-a întemeiat o familie aici, are cabinet și căuta un tânăr dentist care să o ajute la treabă. Mi-a că sunt oricând binevenită să lucrez cu ea.
– Și ai început să lucrezi?
– Nu. După vacanța de vară am fost la ambasada română din Sarajevo să văd ce opțiuni sunt. Am găsit o variantă să stau, nu să și lucrez. Conform legii românești, echivalarea diplomei ar fi trebuit să dureze o lună. Eu o aștept din noiembrie 2014. E cea mai lungă lună din viața mea. Doamna Kostova încă mă așteaptă la muncă.
– Și până ți se echivalează faci ceva în zona artistică?
– Da, asta e culmea. Că până la urmă, tot la artă am ajuns. În perioada asta am cunoscut mulți oameni din mai multe țări, mi-am făcut relații în lumea artistică și am continuat să fac training-uri pentru Teatrul Labirint. Am primit invitații să cânt în diverse spectacole, lucru pe care iubesc să îl fac.
– Spune-mi despre tine și Bogdan. Te-a răpit pe calul lui alb și practic, nu te-ai mai întors acasă decât ca să împachetezi.
– Calul era albastru, de fapt. Mi-am adus doar cărțile, actele și hainele de iarnă și m-am mutat cu Bogdan.
– Deci jocul vostru a devenit serios. Te-ai mutat aici, trăiți împreună.
– Lucrul de care am fost convinsă de când l-am văzut pe Bogdan prima oară a fost că e un om curat, cu o personalitate minunată și cu o înțelepciune nativă. M-a învățat multe lucruri pe care nu le știam.
– Copilul minune mai avea ceva de învățat?
– Copilul minune era un robot care îndeplinea misiuni, fără să se gândească la ele.
– Pentru ce ai venit tu în România? Pentru stomatologie, pentru teatru, pentru dragoste?
– Pentru ce-am venit? Pentru minunatele coincidențe care s-au întâmplat, Pentru mine. Pentru Bogdan.
Comentarii - 4 Comentarii
Lasă un comentariu
Plang mai, de bucurie, de induiosare, de admiratie…sper sa-i iasa actele Aidei cat mai curand. Si sa faca teatru (ceea ce-mi doresc si mie) O caut si-i scriu. Te pup Bradule
Tu şi cu articolele tale….
Am avut onoarea sa o cunosc pe aceasta fata minunata,mai rar intalnesti oameni cu un suflet atat de bland,sper ca viata sa-i aduca numai bucurii
Felicitari Aidei pentru ceea ce este, felicitari lui Bogdan pentru ca a adus-o in Romania! Sa fiti fericiti! Noi sutem, atunci cand o ascultam. Probabil si pacientii Aidei, chiar daca zambesc aparent fortat…