Tedoo cu Brad Florescu

Dr. Strangelove, geografia și noua lume multidimensională.

În ce măsură geografia determină doctrina militară a unei țări. Care sunt statele cel mai greu de invadat din lume. De ce nu cred că vom avea un al treilea război mondial.

Tedoo este un blog esențialmente dedicat păcii. Prin călătorii, prin cunoaștere și înțelegere, oamenii din toată lumea pot trăi în perfectă armonie. Acesta este crezul meu. Faptul că astăzi public un articol cu profil militar nu înseamnă o derogare de la principii. Dimpotrivă, am ales să scriu despre asta fiindcă, în urma lecturilor din ultimii ani, am înțeles un lucru important: al treilea război mondial ar fi o aberație strategică.

Se spune că geografia face istoria, că destinul națiunilor a fost modelat dramatic de caracteristicile geografiei fizice, umane, politice, economice ale teritoriilor pe care au trăit. Sunt atâtea exemple în istorie, iar România este unul dintre ele. Mi-am propus să analizez astăzi potențialul defensiv al câtorva dintre țările lumii. Cu alte cuvinte, cât ar fi de ușor sau de greu să le invadezi. Criteriile de la care am plecat sunt:

– Amplasarea și suprafața statului.
– Numărul de vecini și relațiile cu aceștia.
– Barierele naturale – relief, condiții climatice.
– Populația.

Țin să precizez de la început – dacă mai era nevoie – că nu am studii de profil. Mă pasionează geografia, geopolitica, istoria, strategia militară, dar nu depășesc nivelul de hobist în niciunul dintre aceste domenii. Cei care cunosc mai bine subiectul sunt rugați să-mi ierte impostura și să completeze prin propriile comentarii cele scrise de mine.

Puteri maritime, puteri continentale.

Înainte de a începe trebuie să definesc termenul invazie. În accepțiunea demersului de față, el se referă la cucerirea militară a unui stat dublată de menținerea controlului asupra acestuia pe termen lung. Nu vorbim despre un hit and run, ci despre control continuu și total al teritoriului cucerit. Cel mai recent caz este Crimeea, un subiect la care vom reveni.

Din puțina teorie militară pe care am studiat-o am învățat o regulă: fără infanterie (armată de uscat) nu poți invada un teritoriu în definiția dată mai sus. Poți folosi aviația sau flota pentru a bombarda puncte-cheie sau a obține supremație aeriană sau maritimă, însă pentru preluarea efectivă a teritoriului respectiv trebuie să trimiți trupe terestre. Somalia și Libia sunt două exemple de ce se poate întâmpla dacă nu securizezi cucerirea.

În fine, analiza pleacă de la premisa că niciuna dintre părțile beligerante nu va recurge la arsenalul nuclear (în cazul în care îl deține). Nu e o premisă pur teoretică. Armamentul nuclear este ultimul resort și orice țară care posedă așa ceva se va gândi de un milion de ori înainte de a-l folosi, chiar și în cazul unui conflict. Dacă – Doamne, ferește – SUA invadează mâine Rusia sunt aproape sigur că rușii nu vor răspunde aruncând un nuke peste Washington.

Puterile (înțelese aici ca state) sunt de două feluri: continentale și maritime. SUA, UK, Japonia sunt puteri maritime, fiind mărginite sau complet înconjurate de mări și oceane. Rusia și Germania sunt puteri continentale deoarece au granițe preponderent terestre.

Caracterul maritim sau continental al unei puteri statale modelează și doctrina militară a acesteia. Primele excelează în război purtat la distanță, prin intermediul marinei și aviației. Neavând granițe directe cu statele care sau pe care le-ar putea invada, acestea proiectează putere peste mări și oceane.

Mai puțin îngrijorate de apărarea imediată, își permit să deseneze o doctrină militară preemptivă (a lovi înainte de a fi lovit). De aceea există atâtea baze navale americane sau britanice pe te miri unde, din sudul Atlanticului (Insulele Malvine-Faulkand) în Oceanul Indian (Diego Garcia) sau nordul Pacificului (Guam, Japonia). Nemaivorbind de sistemul de sateliți militari.

De cealaltă parte, puterile continentale se concentrează pe atac și apărare în proximitate, pe pregătirea și dotarea trupelor terestre (infanterie, tancuri, infrastructură, sisteme anti-aeriene), aviația și flota având rol de suport. Așa cum vom vedea mai departe, particularitățile geografice pot forța un stat să adopte o anumită doctrină de apărare. Care uneori arată ca una de atac.

După acest preambul care părea că nu se mai termină, e momentul să trecem la analiza propriu-zisă. Cât de greu este să invadezi…

Statele Unite.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Deși ocupă doar o parte din continentul Nord-American și au doi vecini, Statele Unite sunt, din punct de vedere strategic, o insulă. Cea mai mare insulă din lume. SUA sunt adăpostite de două gigantice bariere naturale – Atlanticul și Pacificul – și de alte două bariere politice: Canada și Mexicul.

Ca să invadezi terestru SUA ai nevoie, deci, fie de un lanț de aprovizionare uriaș de-a latul oceanelor, fie de baze pe teritoriul vecinilor săi. Având în vedere că cele trei mari state nord-americane formează practic un singur bloc politico-militar coordonat de Washington acest lucru ar fi imposibil.

Dar chiar presupunând că Mexicul are gânduri războinice și inițiază sau facilitează o invazie terestră a vecinului de la nord, teritoriul vast, variat și pe alocuri foarte dificil al SUA și o populație consistentă, bine înarmată și cu simț patriotic, vor transforma invazia într-un război de uzură (attrition war) pe termen nelimitat. Istoria ne arată că astfel de războiaie sunt câștigate de cei aflați în defensivă.

Chiar și făcând abstracție de supremația militară americană (vorbim de cea mai bine înarmată țară de pe glob), un atac asupra SUA nu ar avea nicio șansă. Din acest motiv, Statele Unite nu au mai fost invadate de 200 de ani și nici nu cred că vor fi vreodată.

Așa cum arătam mai devreme, americanii nu așteaptă “the enemy at the gates”. Politica lor defensivă se bazează pe lovituri pre-emptive care pot fi lansate din rețeaua imensă de baze militare din străinătate. Orice potențial agresor este nimicit înainte de a-și pune în aplicare planurile. Sistemul american de informații militare este cel mai performant din lume.

Israel.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Israelul aplică la o scară mai mică doctrina americană a loviturii pre-emptive. Un stat mărunt în mijlocul celei mai fierbinți zone a lumii, Israelul nu-și permite nici război de uzură și nici o defensivă pozițională. Bazându-se pe informații și pe o forță armată de calitate excepțională atât ca dotare cât și ca pregătire, Israelul se apără atacând. Exact pe dos decât Victor Pițurcă.

Rusia.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Faptul că SUA și Rusia au dominat geopolitic întreaga lume postbelică nu e o întâmplare. Ambele țări au geografia de partea lor. Și, dacă SUA sunt protejate de două oceane, Rusia e protejată de ea însăși. Rusia e un ocean de uscat în jurul miezului Rusiei.

Ca să înțelegem Rusia din punct de vedere strategico-militar trebuie să începem cu un citat din Mackinder, unul dintre fondatorii geopoliticii. În 1904, el spunea așa:

“Who rules Eastern Europe commands the Heartland.
Who rules the Heartland commands the World-Island.
Who rules the World-Island commands the World.”

Heartland-ul lui Mackinder se referă la teritoriul cuprins între Volga și Yangtze și între Himalaya și coasta arctică. World-Island se referă la continuum-ul Europa-Africa-Asia. Dacă ne uităm un pic în urmă, nu mai departe de WWII, observăm fie că Mackinder a fost un profet, fie că toți strategii s-au luat după spusele lui. Controlul lumii începe cu Europa de Est, iar pierderea acesteia de către sovietici a reprezentat și sfârșitul U.R.S.S. ca super-putere.

Oricât ți s-ar părea de revoltătoare afirmația care urmează, doctrina militară rusească este eminamente defensivă. Vorbim aici despre principiul fundamental, nu despre acțiunile militare propriu-zise. Explic imediat.

Rusia este cea mai mare țară din lume, întinzându-se vreo 7500 de kilometri de la est la vest și alți 4000 de la nord la sud. E mărginită de Pacific spre răsărit, dar nu și protejată de acesta (potențialii invadatori sunt la o aruncătură de băț). Rusia are de gestionat nu mai puțin de 14 vecini direcți începând cu Finlanda și terminând cu Coreea de Nord.

Acestora li se adaugă și vecinii indirecți, inclusiv România, Bulgaria sau Turcia, despărțiți de mica Mare Neagră. De la Constanța la Sevastopol sunt 400 de kilometri cum zboară bombardierul. Rușii sunt vecini indirecți și cu americanii. De la Uelen (Rusia) la Tin City (SUA, Alaska) sunt 100 de kilometri. Același lucru se aplică și Japoniei.

Rusia are de apărat 57,000 de kilometri de frontieră, mai mult decât circumferința Pământului la Ecuator, din care peste 20,000 constituie graniță terestră.  Această realitate condamnă Rusia la o doctrină defensivă. Acum să vedem cum se aplică aceasta.

Strategii ruși înțeleg că nu pot construi un zid militar de jur împrejurul țării. Ar fi imposibil din punct de vedere uman, material și logistic. Fapt pentru care Rusia apelează la zone-tampon, pe care le securizează fie prin diplomație și comerț fie prin forța armelor sau covert-ops.

În timpul Războiului Rece, zona-tampon a Rusiei cuprindea toată Europa de Est, Ucraina, Țările Baltice, Balcanii și o parte din Germania. Pe flancul sudic (burta balenei, cum i se mai spune) existau stan-urile și celelate mici republici sovietice, actualmente mai mult sau mai puțin independente.  Atunci când s-a văzut în pericol să piardă aceste buffere, mai ales în zonele moi ale carapacei, Rusia a contra-atacat cu brutalitate: Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), Afghanistan (1979-1989), Georgia (2008).

Cazul recent al Ucrainei este la rândul său grăitor. Rusia a anexat Crimeea pentru simplul motiv că, dacă ar fi pierdut centrul de comandă și flota de la Sevastopol, tot flancul său sud-estic, ieșirea la Marea Neagră, la Mediterană și, prin extensie, la Atlantic, ar fi fost compromise. Același lucru se întâmplă acum în estul Ucrainei, o zonă-tampon de maximă importanță pentru ruși. Capitala Federației se află la 500 de kilometri de granița ucraineană, lucru care periclitează obsesia strategică a rușilor: să fie distanță cât mai mare între frontieră și miez.

Rușii știu că principalul lor avantaj este adâncimea strategică, dimensiune esențială unui război defensiv de uzură. Așa i-au bătut pe suedezi, francezi și naziști. Imensitatea Rusiei, care pe de o parte pune mari probleme planificatorilor unei defensive, este în același timp un avantaj.

Cu cât o armată pătrunde mai adânc în teritoriul rus, cu atât liniile sale de aprovizionare devin mai lungi și mai vulnerabile la atacuri și la vreme. Naziștii au pierdut războiul cu sovieticii pentru că nu mai primeau hrană și combustibil. Au murit de frig, de foame, din lipsa medicamentelor. Dacă nu cucerești Rusia în 6 luni n-o mai cucerești niciodată. Pentru ruși, Ucraina în NATO echivalează cu rachetele sovietice amplasate în Cuba anilor ‘60. Ce vedem acum la nord este un război defensiv, deși pare fix invers.

Elveția.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Mă amuz când aud oameni – dealtfel bine intenționați – că România ar trebui să ia exemplul Elveției și să-și declare neutralitatea. E imposibil din foarte multe puncte de vedere pe care am să le abordez când vom discuta despre România.

Elveția e o cazemată naturală. Armata ei sunt Alpii și apele. Cele câteva trecători prin care ar putea fi invadată oferă defensivei helvete avantaje tactice covârșitoare. Oricine ar fi suficient de nebun să atace Țara Cantoanelor ar trebui să calculeze din start pierderi de 50 la 1.

Presupunând totuși că invazia ar avea loc, menținerea controlului ar fi aproape imposibilă. Populația bărbătească a Elveției este bine pregătită pentru un conflict militar, iar legea permite cetățenilor să dețină arme. Orice forță invadatoare s-ar vedea pusă în fața unei armate de gherilă alcătuite din cel puțin un milion de oameni bine instruiți și cu o perfectă cunoaștere a terenului.

În plus de asta cine-i nebun să atace țara unde-și ține banii?

Australia.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

E un caz foarte interesant, întrucât demonstrează perfect geometria strategică desenată de puterile maritime în frunte cu SUA. Australia reprezintă vârful sudic al unui triunghi de proiecție a forței. Celelalte două vârfuri se află în Pacific (Guam) și Indian (Diego Garcia).

O forță care ar dori să invadeze Australia ar trebui fie să traverseze mii de kilometri pe mare, expunându-se la lovituri aeriene și navale înainte de a atinge țărmul, fie să securizeze baze în vecinătate.

Singurul “prădător natural” al Australiei ar putea fi doar Indonezia, grație proximității sale. Însă punctele strategice australiene se află în sud și vest, iar armata invadatoare, dacă ar reuși să debarce, s-ar vedea nevoită să mărșăluiască mii de kilometri printr-unul dintre cele mai ostile medii naturale pentru a putea pune mâna pe Melbourne, Adelaide sau Sydney. Oare militarii indonezieni, pregătiți și echipați pentru lupta în junglă, ar face față acestui marș peste deșert? Mă îndoiesc. Sfatul meu: nu invada Australia. E prea târziu.

Africa de Sud.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Și în cazul Africii de Sud se aplică principiul triunghiului, doar că în cazul de față este vorba despre un triunghi real, geografic, nu de unul construit pe proiecții de forță. Țara are o formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, cu două laturi protejate de oceane și cu o frontieră terestră pe care se așează 5 state: Namibia, Botswana, Zimbabwe, Swaziland și Mozambic. Facem abstracție de enclava Lesotho.

Țara este aproape imposibil de invadat de pe mare din două motive: distanța mare pe care o forță de desant ar trebui să o parcurgă și condițiile maritime aspre din sudul ambelor oceane învecinate. Așa încât Africa de Sud se vede în foarte avantajoasa postură de a avea de apărat o singură latură, pe axa est-vest. Mai mult decât atât, o invazie terestră ar trebui să parcurgă, înainte de a ajunge la granița sud-africană, fie deșertul Kalahari fie bazinul fluviului Limpopo.

Nu întâmplător Africa de Sud este cel mai prosper stat de pe continentul negru. E bogată în resurse naturale și se află într-o poziție defensivă ideală.

India.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Ca amplasare și formă, India e aproape identică Africii de Sud. Are un plus – zidul natural din nord, format de Himalaya – și un minus:  Pakistanul, practic singura cale de acces masiv către inima Indiei. Dacă securizează frontiera de vest, India n-are nicio problemă.

Brazilia.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Vrei să invadezi Brazilia? Bun. Pe unde-o iei? Pe Atlantic e cam greu, că-ți depistează băieții convoaiele și ți le atacă din timp. La vest, nord și sud ai junglă, râuri, munți. Cum o să aduci tancuri, artilerie? Cum o să aprovizionezi trupele? Brazilia nu poate fi invadată decât dacă se întoarce la defensiva pe bază de arcuri cu săgeți.

China.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

China e un caz mai complicat, un hibrid forțat de putere continentală și maritimă. Din cauza poziției sale pe axul Rusia-Japonia/SUA, China trebuie să baleieze între cele două abordări fiindcă nu poate ști pe termen lung de unde vine beleaua. Istoric forță continentală, China a investit enorm în dotarea flotei sale militare și în capacitățile de a deține supremație maritimă în zonă în ultimii ani.

Chinezii sunt relativ bine protejați pe două laturi de Himalaya și deșertul Gobi, însă au două puncte nevralgice: eterna Manciurie, accesibilă atât Rusiei cât și Japoniei, și granița cu Vietnamul, cu care dealtfel are și relații încordate de la o vreme.

Pentru a-și proteja flancul sudic, Beijingul încearcă să transforme Marea Chinei de Sud în “lac chinezesc” prin preluarea insulelor nelocuite din arhipelagurile Parcelsus și Spratly. E vorba nu doar despre un interes militar ci și despre unul economic. În zonă s-au descoperit rezerve uriașe de gaze naturale. Indonezia, Malaezia și Filipinele nu privesc cu ochi buni această mișcare. Mai mult, în caz de conflict, China are nevoie de importuri de hrană și materii prime. Fără o flotă puternică nu are cum să respingă eventualele blocade.

În fine, China dispune de două avantaje covârșitoare: o sursă practic inepuizabilă de oameni și o putere industrială spectaculoasă. În termeni militari asta înseamnă că poate susține defensiva la infinit.

Germania.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Germania este un caz dramatic. Se află în miezul Europei (Mitteleuropa), are un istoric de ostilități cu mai toți vecinii direcți (cu precădere Franța și Polonia), hotar cu 8 state și puține bariere naturale în calea unei invazii. Germania e practic sufocată între lumea slavă (Cehia, Slovacia, Polonia), cea latină (Franța, Italia) și cea nordic-saxonă (UK, Scandinavia, Țările de Jos).

Această stare de sufocare, această nevoie de Lebensraum (spațiu vital) a forțat Germania să atace prima în ambele războaie pe care le-a provocat în secolul XX. Ambițiile germane nu mai încăpeau într-un teritoriu atât de mic. Germania a atacat pentru că nu se putea apăra. Și a pierdut pentru că, orice ar face Germania, mai devreme sau mai târziu va trebui să lupte pe două fronturi.

După reunificare, Germania a reînceput să-și extindă influența în Europa de Est (de acolo pleacă tot, să nu-l uităm pe Mackinder) și de Sud preluând, pe fondul politicilor sale pragmatice și coerente, conducerea Uniunii Europene. Unora le convine, altora nu, dar partea bună e că Germania a ales să cucerească lumea cu Mercedes-uri, nu cu tancuri.

În 2011, după decenii în care a fost una dintre cele mai dezarmate țări din lume (Aliații au suflat și-n iaurt), Germania a formulat o nouă doctrină de apărare care menționează, printre principiile sale fundamentale, “afirmarea națională”. Mie nu-mi sună deloc defensiv, dar acestea sunt nuanțe pe care s-ar cuveni să le descâlcească un specialist.

România.

Loading
Center map
Traffic
Bicycling
Transit

Ca să n-o lălăi în preambulul unei concluzii evidente, România este o țară foarte greu de apărat. Oricine a încercat un joc de computer care reproduce conflicte militare istorice o poate confirma.

Relieful nu ne ajută. Suntem o variantă inversată a Elveției. Avem munți, dar sunt dispuși pe mijloc. Exteriorul e compus din câmpii sau podișuri pe care o invazie poate avansa relativ repede, împingând forțele defensive către Carpați, ultimul bastion de apărare. Singurul obstacol cât de cât consistent îl reprezintă Dunărea, pe frontiera sudică și estică. Acolo putem pârjoli fântânile în caz că vor ceva sârbii sau bulgarii de la noi. Carpații sunt o barieră naturală inversă, care funcționează nu ca zid de apărare, ci ca linie de segregare.

Marele provocare pentru țara noastră este poziționarea la intersecția tuturor vectorilor de forță ai lumii: orient-occident, latinitate-slavism, creștinism-islam, nord-sud. Asta a făcut ca orice imperiu să ne vrea în componență sau în subordine. De la romani la sovietici, de la austro-ungari la americani.

Geografia e de vină și pentru contextul actual, extrem de complicat. Suntem parte a două entități trans-naționale, una politico-militară și una politico-economică, adică achiesăm la direcțiile europene (germano-franco-britanice) și la cele americane.

Ne învecinăm direct cu trei state nemembre (Moldova, Serbia și Ucraina) dintre care unul în plin război civil, celălalt incert ca granițe și orientare, cu un stat rebel în raport cu cel puțin una dintre entități (Ungaria). Indirect avem vecini un membru NATO musulman și non-membru UE (Turcia) și inamicul public numărul 1 al NATO (Rusia), ambele dispunând de forțe armate considerabile. Turcia singură ar merita un articol de sine stătător.

În cercul imediat următor avem o țară în faliment (Grecia) care nu se știe cum va evolua, avem tensiuni interetnice în Bosnia și Macedonia, război în Siria, valuri de imigranți din Libia și din aceeași Siria. Să mai spună cineva că nu suntem buricul pământului.

Deși intenția acestui articol nu este aceea de a propune strategii – am recunoscut deja că nu mă pricep – nu pot să nu mă înfierbânt puțin când vine vorba despre România. Bunul simț îmi spune că România își poate converti poziția geografică din handicap în avantaj printr-o politică externă de excepție, așa cum a mai avut de-a lungul timpului, dublată de o strategie de apărare bazată pe descurajare (noi nu vă atacăm, dar dacă vă vin idei o să vă coste cât nu face).

Dar dincolo de orice, așa cum a remarcat și autorul anonim al Strategiei Naționale de Apărare, ca să fim puternici în afară trebuie să fim puternici în interior. Pentru asta trebuie să trecem Carpații. În toate sensurile.

O lume multidimensională.

E formulată încă din primele rânduri ale acestui articol, acum simt nevoia doar să fac câteva sublinieri.

Am dedicat Rusiei un spațiu mai amplu pentru că este un caz special. Rusia a înfruntat cele mai masive tentative de invazie din istorie (Napoleon și Hitler, ca să nu dau vina pe popoarele lor). În conflictul mocnit actual Rusia este piesa centrală, fără de care nu putem înțelege întregul. Se vorbește mult și adeseori partizan atât pro cât și contra Rusiei. Am încercat, după puterile mele, să dau o perspectivă ceva mai largă, deși nu pe deplin documentată, asupra acțiunilor Rusiei din ultimii ani.

Pe americani îi cunoaștem mult mai bine, suntem prieteni și aliați, am participat la acțiuni comune, avem acces la informații și filme despre ei, nu cred că era nevoie să mai adaug eu mare lucru.

Nu cred că se va ajunge la un al treilea război mondial atâta timp cât există un echilibru de forțe care descurajează declanșarea unui conflict deschis. Și acest echilibru există și se consolidează. Statele importante din NATO, pe de o parte, sunt inexpugnabile. N-am vorbit despre UK decât tangențial, dar britanicii se înscriu în paradigma US-Australia atât ca doctrină cât și ca avantaje geo-strategice. Franța e un fel de Chină a Europei, combinând interesele de alianță sau uniune cu ambițiile și proiectele proprii.

Pe cealaltă parte avem țările BRICS (Brazilia, Rusia, China, India, Africa de Sud) care, fără a se constitui într-o alianță militară, reprezintă o contrapondere politico-economică globală de care nu se poate face abstracție. După cum am văzut, “cărămizile” sunt la rândul lor foarte greu de atacat. Plus că sunt foarte bogate în resurse și conțin trei cincimi din populația planetei.

Cred că ce se întâmplă acum e trecerea de la paradigma bipolară și bidimensională (Spania-Portugalia, Anglia-Franța, SUA-URSS) la una multidimensională, în care alianțele militare, politice și economice nu se vor suprapune perfect ca în trecut, ci vor ține cont de realitățile lumii deschise, conectate, în care trăim.

Vedem deja semnele acestei noi ordini: Germania promovează comerțul cu Rusia deși e membru NATO, Turcia musulmană e membru de nădejde în Alianță fără a fi parte din UE și nici măcar democrație în rit occidental, SUA abordează mai lax drepturile omului deoparte când vine vorba de partenerii saudiți, economia Chinei e strâns legată de cea a Statelor Unite, Bulgaria, membru UE și NATO, are afinități pro-ruse istorice, Ungaria și Slovacia încearcă un joc la mai multe capete și așa mai departe.

Nu mai este totul alb și negru, cu noi sau împotriva noastră, ca până acum. Nu se mai poate.

Orice reașezare este dureroasă, iar cea la care asistăm acum, fiind cea mai amplă din istoria omenirii, va aduce multă agitație, conflicte locale (proxy wars, ca să fiu corect), migrații, suferință. În actuala configurație a lumii nu cred, însă, că mai este posibil un război frontal. Doar Dr. Strangelove al lui Kubrick ar mai lua în calcul o asemenea variantă. Apropo, trebuie să vezi filmul.

Comentariile sunt deschise, dar se moderează. Le aprob și eu când apuc.

Comentarii - 7 Comentarii

  1. Paul DROSU says:

    E interesanta analiza ta…o voi reciti mai pe indelete, dar, la o prima citire, as face un mic comentariu: spui la un moment-dat “Armamentul nuclear este ultimul resort și orice țară care posedă așa ceva se va gândi de un milion de ori înainte de a-l folosi, chiar și în cazul unui conflict.”. Asta e valabil doar daca tara respectiva nu e condusa de un dement, care merge pe principiul “dupa mine. potopul”, si care nu ar ezita, fiind cu spatele la zid si stiind ca o sa moara, sa foloseasca armamantul nuclear, tocmai ca dupa el sa nu mai ramana nimic. Cum a fost, de exemplu, Hitler, care a si spus ca poporul german trebuie sa dispara de pe fata pamantului daca pierde razboiul…daca el ar fi avut bomba atomica, ar fi folosit-o mie la suta, chiar daca ar fi avut-o si rusii si americanii! Plus ca am citit de curand, nu stiu, bineinteles, daca e adevarat, ca, dupa 9/11, americanii ar fi fost decisi sa foloseasca armament nuclear in Afganistan si ca doar nemtii i-au oprit…

  2. A says:

    Tot ca amator : presupunand o pozitie bipolara in care impartim simplist actorii in 2 tabere, ‘noul hartland’ Ruso-Chinez este incercuit de ‘portavioanele’ cu baza nord-americana: Japonia, Australia, India, Turcia/Arabia Saudita/Israel, EU&co. Intrebarea la care vom primi raspuns in urmatoarele decenii este daca sau mai bine zis care dintre ele si in ce ordine ar putea sa schimbe partea odata ce cuplul hartlandian se solidifica si America incepe sa ‘lead from behind’. Razboiul e intotdeauna mondial si continuu – spre ex acum se intampla in Ucraina si Siria, razboaie ‘de conducta’ deloc intamplatoare sau disparate.

  3. cezar says:

    În 2011, după decenii în care a fost una dintre cele mai dezarmate țări din lume (Aliații au suflat și-n iaurt), Germania a formulat o nouă doctrină de apărare care menționează, printre principiile sale fundamentale, “afirmarea națională”

    Acum cativa ani presedintele Frantei i-a implorat pe nemti sa-si dezmorteasca muschii militari prin trimiterea unor trupe de elita si elicoptere in Mali. Mesajul a fost trimis chiar prin intermddiul institutiilor europene, ca un prilej de testare a faimoasei si inexistentei forte comune europene. Merkel a replicat ca nu e dispusa sa sutina financiar respectiva intreprindere si prefera sa subventioneze partial, cu zgarcenia stiuta, efortul francez.

  4. Catalin Serbanescu says:

    Foarte interesante parerile tale! Eu as vrea sa adaug ca mi se pare extraordinar ca am rezistat ca natiune si stat unitar in conditiile in care suntem si am fost pozitionati intre atatea imperii puternice. Daca ne aducem aminte de Primul Razboi Mondial, am fost la un pas sa disparem ca tara, doar luptele de la Oituz, Marasti si Marasesti au intors lucrurile in favoarea noastra. Da, am intors armele de mai multe ori, dar cine n ar fi facut o daca era in locul nostru?!

  5. Bradut, ... says:

    … te plictisesti?Sanatate si spor la treaba.

  6. Iolanda says:

    Inca nu imi dau seama. Tarile, in general, au puncte slabe si puncte forte in functie de pozitionarea geografica. Daca facem abstractie de potentialul ei si ne ghidam strict dupa localizare, pana si cele libere au mici dezavantaje.. aici am putea sa vorbim de America in masura unui tot unitar, oricum nu putem lua statele separat. Totusi, pozitionarea lor, cum ai zis si tu, le permite sa reactioneze inainte sa inceapa un atac asupra lor. Asta e si unul din principalele avantaje, pe langa faptul ca au cel mai puternic sistem.

  7. Bucuresti says:

    In ziua de astazi cele mai puternice tari sunt cele care detin divizii de specialisti online care intr-o situatie de urgenta pot prelua controlul instalatiilor nucleare inabice si le pot sabota (Ex. cazul Stunenex impotriva Iranului). Din cate se cunoasc pana la ora actuala in mod oficial au declarat ca detin astfel de structuri USA, Rusia, China si Nigeria. Mie asta cu Nigeria mi se pare a fi o gluma totusi! 🙂

Lasă un comentariu