Comoara din mijlocul lacului.

“Când taci începi să vezi.” – Van Morrison.

Raihan cârmi barca pe un canal îngust și puțin adânc și înaintă încet, atent să nu înfigă prora în vreun desiș, până ajunse la unul dintre lacurile care se desprind din trunchiul râului Kinabatangan făcându-l să semene, privit de sus, cu arborele sefirot. În mijlocul lacului opri motorul. Barca mai înaintă din inerție câțiva metri, mângâiată de apa râului, fierbinte și lăptoasă ca un cappuccino, apoi rămase să se legene ușurel în jurul unui ax invizibil care o conecta cu centrul Pământului.

– De ce-am oprit aici? mă întreabă în șoaptă Adrian, unul dintre tovarășii de drum.
– Ca să tăcem, îi răspund.

A durat ceva până când șoșotelile au încetat, telefoanele au fost puse pe modul silențios, iar camerelor foto, de-acum sătule, au încetat să clănțăne. Apoi a început liniștea.

Peretele înalt de junglă care ne înconjura din toate părțile și care până atunci se îndesase în sine cu prudență, se destinse și se apleca peste bărcuța din mijlocul lacului, presărând asupra ei sunetul dulce al liniștii: foșnetul frunzelor, șoaptele brizei, zumzetul gâzelor, clipocitul peștilor și fâlfâitul de aripi al păsărilor. Parcă și cerul coborîse mai jos ca să-i auzim norii cum se freacă de văzduh.

Au fost cincisprezece minute pe care în seara aceea, după ce ne-am recăpătat piuitul, Cristina le-a descris drept “cel mai magic moment din toată tura.” Și mie, din toate minunile pe care le-am trăit excursia respectivă, acel sfert de oră îmi pare până azi cea mai de preț comoară.

Cine se teme de liniște?

Omul zilelor noastre asimilează liniștea cu dispariția, cu anihilarea, și o alungă panicat. Fiecare „gol” de sunet trebuie umplut cu ceva. Fiecare uimire – însoțită de un wow. Fiecare tăcere – tradusă în cuvinte (băăăi, voi auziți ce liniște eeee???) Fiecare sentiment sau impresie trebuie turnate impulsiv în forme de exprimare, de parcă să taci e o rușine. (Vorba aceea: dacă taci s-ar putea să credem că ești prost, dar dacă vorbești o să fim siguri de asta.)

Stângăcia în fața liniștii este efectul unui stil de viață în care zgomotul e atât de prezent încât dispariția lui, chiar și pentru câteva clipe, induce un sentiment de nesiguranță. Zgomotul a devenit fundația existenței noastre și ne simțim aruncați în vid atunci când nu auzim o sirenă de ambulanță, un zăngănit de tramvai, un telefon sunând, un post de radio bâzâind pe undeva și, pe dedesubtul tuturor, acel murmur continuu al civilizației hrănite cu hidrocarburi și electricitate.

Zgomotul este semnătura societății de consum. Zgomotul atrage atenția – sau o distrage, depinde cum vrei să privești lucrurile – și absoarbe mintea până când nu liniștea ci un alt zgomot, mai strident, îi ia locul. E o cursă a decibelilor în care fiecare emițător încearcă să fie mai zgomotos decât cel dinaintea sa pentru a aresta atenția. Măcar de i-ar citi drepturile înainte.

Într-un final, puterea asupra lumii ajunge în mâinile celui care vorbește mai tare. De aici și starea dezolantă în care a ajuns comunicarea, indiferent de forma pe care o îmbracă: discurs politic, publicitate, mass-media, arte. Accentul se pune pe unda de șoc, pe volumul de sunet transmis, nu pe conținutul transmisiei.

Ca-n cluburi, unde muzica este atât de tare încât nu-ți mai auzi nici gândurile (cât adevăr în această expresie). De fapt, nici muzica nu se mai aude. Rămâne doar beat-ul să-ți dicteze ritmul în care să te miști: 120 de bătăi pe minut, stâng-drept, stâng-drept, cadența civilizației noastre. Încă un whisky-red-bull, băiete!

În cartea sa Manifesto for Silence, Stuart Sim spunea: „Zgomotul contribuie la crearea unei atmosfere de frenezie supra-stimulată care promovează un consum încă și mai frenetic. […] Publicitatea are nevoie de consumatori, nu de gânditori; de oameni dominați permanent de dorința unei gratificări instantanee. Gândirea este antiteza unei astfel de dorințe.” (s.m.) Max Picard e și mai contondent: “Liniștea și fericirea sunt îngemănate, la fel ca gălăgia și profitul.”

Liniște și tăcere.

Poate că este momentul să încerc o definiție, sau mai bine zis o distincție, între liniște și tăcere. Tăcerea este o non-acțiune voluntară. Este alegerea de a nu face zgomot. Liniștea, pe de altă parte, este o acțiune involuntară. De exemplu, o pasăre în zbor nu alege să producă sunetul fâlfâitului, iar un pește care iese la suprafața apei să respire nu și-a propus să clipocească.

De aceea, liniștea nu înseamnă absența sunetului ci dimpotrivă; ea este compusă din miriadele de sunete naturale ale vieții. În timp ce scriu acest paragraf ascult în jurul meu încercând să disting sunetele zgomotului de sunetele liniștii. În prima categorie încadrez foșnetul ventilatorului, două tacâmuri care se lovesc în bucătărie și vuietul îndepărtat al unui avion care vine la aterizare. Celelalte sunete, mici și prea multe pentru a le enumera aici, sunt cele care compun liniștea. Și, spre deosebire, de ventilator, care urmează robotic aceeași rutină, liniștea nu este niciodată la fel. Sună altfel în fiecare secundă. E vie.

(În paranteză fie spus, muzica este zgomot întrucât urmează unei intenții. Genialitatea unui compozitor sau interpret constă tocmai în capacitatea de a face muzica să sune la fel de natural ca liniștea. Wolfgang Amadeus Mozart, care avea ceva competențe în domeniu, spunea că muzica nu se află în note, ci în liniștea dintre ele.)

A reînvăța să fii viu.

Liniștea este atât de rară în lumea modernă încât, în loc să fugim de ea, potrivit ar fi să o îmbrățișăm și să o prețuim ori de câte ori ne aflăm în preajma ei. De exemplu în vacanțe, și ele la fel de prețioase.

Te-ai gândit vreodată de ce tot mai mulți vacanțieri caută destinații fără turiști? Au devenit ei brusc, odată cu intrarea în concediu, asociali, ba chiar mizantropi? Nimic din toate astea. Este pur și simplu o nevoie firească de liniște pe care doar lipsa principalului generator de zgomot – omul – o poate promite.

De ce avem nevoie de liniște? În primul rând, pentru a ne regenera. Liniștea vie despre care vorbeam mai devreme este un soi de simfonie continuă în care orice ființă găsește o partitură de interpretat. Bucurându-te cu voluptate de liniște, integrându-ți sunetul interior în marele concert, te reconectezi la armoniile firești și binefăcătoare ale vieții. Liniștea te reînvață să fii viu.

Într-un alt plan, liniștea este indispensabilă procesului de gândire. Același Stuart Sim scrie: „Capacitatea de a gândi, de a reflecta și de a crea țin în mare măsură de accesul regulat la liniște.”

Liniștea este oxigenul gândului. Gândirea este un act de contemplare activă, de topire a sinelui în obiectul contemplat și, prin aceasta, de exindere a granițelor acestui sine. Fără liniște nu există gând, iar fără gând mintea se stafidește. Din păcate, procesul nu e dureros.

Îmi place să călătoresc cu trenul, deși nu e întotdeauna cea mai practică variantă de transport. Trenul, însă, îmi permite să petrec ore întregi privind pe geam și contemplând activ ansamblul lucrurilor care-mi trec prin fața ochilor. O colibă de stuf, un râuleț, un stol de egrete, un nor cu o formă ciudată sau un copil jucându-se cu cățelul, fiecare dintre aceste povești scurtissime alcătuiesc un spațiu în care mintea se simte vie și liberă. Glasul roților de tren e atât de previzibil și de familiar încât nu doar că nu deranjează, ba chiar stimulează acest proces. E un exercițiu pe care-l fac atunci când am ocazia. De fapt, însuși acest articol este inspirat de ultima călătorie cu trenul.

Nu poți vorbi fără tăceri.

Liniștea este esențială și în comunicare. Este imposibil să avem – sau măcar să ne imaginăm – un dialog din care lipsesc tăcerile, pauzele, ascultarea. Elementele non-verbale sunt cel puțin la fel de importante ca cele verbale. Liniștea este cea care organizează conversația.

Tehnologiile ultimului secol, în ciuda ingeniozității lor, văduvesc dialogul de aceste elemente. Ele facilitează transmiterea textului, nu a subtextului, ele te ajută să te faci auzit, nu neapărat și înțeles.

De pildă, atunci când ai o discuție pe un instant messenger, nu primești feedback non-verbal pe lucrurile pe care le spui. Nu ai informații despre calitatea tăcerii interlocutorului tău. Dacă ai un video call, atenția îți este distrasă ba de fluența transmisiunii, ba de ferestruica mică în care apari tu (oare arăt bine?), iar inevitabilul delay distruge sincronicitățile prețioase – și silențioase – ale unui dialog față în față. Liniștile sunt digitizate fie ca zgomot de fond, fie ca absență.

Oamenii în uniformă au descoperit de mult timp potențialul catastrofal al lipsei ordonatoare a liniștii dintr-un dialog. De aceea folosesc pentru comunicații radiourile VHF (supranumitele walkie-talkie) care, pe lângă faptul că nu permit interlocutorilor să vorbească simultan, impun în folosire un set de reguli pe cât de simple, pe atât de stricte.

Se vorbește rar și răspicat, iar acolo unde există riscul ca un element verbal important să fie greșit înțeles, se folosește un cod clarificator cum ar fi Aflabetul NATO, în care fiecare literă are asociat un cuvânt: Alpha, Bravo, Charlie etc. Ideile se încheie cu „Over”, adică „am terminat ideea, aștept răspuns”, conversațiile – cu „Out”, adică „am terminat discuția, nu mai aștept răspuns.” (Am povestit pe larg aici.) E mai puțin romantic, dar e clar, iar liniștea e cea care face posibilă această claritate. Over.

Liniștea are și o dimensiune spirituală. O regăsim ca stare firească în sanctuarele tuturor religiilor. Tăcerea este o practică virtuoasă în buddhism și creștinism.

Balinezii țin cu strictețe ritualul hinduist Nyepi, acea zi din an în care orice activitate potențial zgomotoasă (sau, mai bine zis, neliniștitoare) este interzisă: nu ai voie să muncești, să te distrezi, să călătorești, să faci focul sau să utilizezi electricitatea. Găsim elemente comune între Nyepi și Shabbat-ul iudaic, ziua din săptămână care celebrează odihna lui Dumnezeu după crearea Lumii (m-am nimerit în Ierusalim într-o zi de Shabbat; îmi țiuiau urechile.) În toate religiile majore liniștea e prețuită și încurajată ca o condiție pentru atingerea Divinului în pauza dintre două rugăciuni sau incantații, la final de săptămână sau măcar o dată pe an. E nevoie de această pauză.

Acum realizez că, în contradicție cu toate cele scrise mai sus și cu însăși tema articolului de față, am vorbit prea mult. Se poate glosa la nesfârșit pe marginea virtuților și binefacerilor liniștii, dar este în mod evident mult mai util să practicăm liniștea decât să vorbim despre ea.

Ce frumos se-aude ploaia.