Captain Brad (Ep. 2). Cum l-am salvat pe Bob de la înec.

– Pot să încerc și eu, Mark?
– Sigur, te rog.
– Ai grijă la cap, colega. Grijă mare.

Iar vreau ceva de ziua mea.

Facem schimb de locuri. Am procedura deja sculptată în creier. Nu mă grăbesc. Vorbesc cu vântul, stabilim să ne dăm întâlnire în direcția Insulei-ca-un-hamburger, Mark se chircește în-caz-că, pac prora în hamburger, dă drumul randei, eliberează aia roșie, trage-o pe aia verde, suntem bine, suntem pe direcție și suntem toți.

– Nice and easy. Perfect executat, Brad.
– Mai vreau.

Am făcut și eu ceva bine, în sfârșit. O să repet figura de câteva ori, ca să-mi potențez încrederea. Ampanarea, deși mai periculoasă decât volta, e mai comodă, fiindcă barca nu bandează la vântul din spate. Se poate păși pe punte, se poate sta jos fără efort și fără spaime. Făcută ca la carte, ampanarea e o manevră aproape plictisitoare. Singura grijă e același etern și fascinant ghiu, pumnul înmănușat cu care vântul se descotorosește de mateloții nepricepuți.

– Alex, cred că am înțeles cum stă treaba. E boring. Mă lași să fac niște volte? Că mi-e dor de ele ca de mama.

Prora în vâ..j. E altcev…âj. Tare-mi plac v…âj…oltele. Azi dimineață – și mă refer la dimineața zilei în care scriu aceste rânduri – m-am trezit dorindu-mi să fac volte. Să simt eu vântul în mâini, să mă joc cu el de-a prinselea, de-a hoții și v…âj…ardiștii. Când o să mă fac mare o să-mi iau un Minicat să mă voltez cu el pe-aici, pe lângă casă. Gata, iar v…âj…reau ceva de ziua mea.

Repede, se îneacă omul!

La 11 și jumătate suntem fluenți în voltă și ampanare, pe care le executăm din încheietură, cu aere de marinari trecuți prin multe. Dacă n-am avea palmele zdrelite aproape că ne-ai crede. Alex sesizează instalarea rutinei și ne invită la o nouă lecție: venirea la capă (hove to/jib aback în engleză).

Capa e un fel de voltă ratată. Vii drept în vânt, îl lași să te încetinească până la un nod, două, apoi faci volta scurt, lași randa liberă și împingi echea până la capăt. Focul rămâne unde era, adică pe bordul “greșit”, iar barca se oprește. E o manevră utilă dacă ai ceva de meșterit la bord sau dacă vrei, pur și simplu, să bei o bere cu fata fără să cobori velele.

Ne trudim un pic cu frânatul ăsta. Nu e așa simplu cum pare. Bărcile sunt făcute să se miște, nu să stea în loc ca proastele. E din nou nevoie de acel al șaselea simț marinăresc pe care nici eu, nici Mark, nu-l avem. Încă. Ba venim prea repede și nu reușim să oprim, ba prea încet și nu mai avem viteză să trecem prin voltă. Dar până la urmă ne iese și Platu-ul adoarme în mijlocul apei, cu randa azvârlită peste babord și cu focul chircit în poziția nefirească. Doar berea și fata lipsesc.

– Bun, domnilor, ultima lecție pe ziua de azi: man overboard under engine.
– Om la apă sub motor? Sună sângeros.
– Adică operațiunea de salvare a unui om la apă având motorul pornit.
– El, omul?
– Hai, că înțelegi foarte bine ce vreau să spun.
– Da, dar prefer să fac pe prostul ca să-ți cobor nivelul de așteptări.
– Mă tem că nu mai are unde coborî.

Marea problemă cu salvarea omului la apă e că nu poți ști dinainte care va fi acela. Fapt pentru care toată lumea de pe velier, mateloți și pasageri deopotrivă, ar trebui să știe procedura. Care se desfășoară după cum urmează (chiar e o procedură de știut):

• X sesisează incidentul și strigă “om la apă”. Tot X arată permanent cu brațul spre nefericit fără să-și ia nicio clipă ochii de pe el.
• Y aruncă colacul de salvare și apasă butonul MOB (Man Over Board) pe GPS, ca să fixeze poziția unde s-a întâmplat necazul.
• Z, adică timonierul, trage imediat de cârmă pentru a îndepărta elicea motorului de omul la apă. Apoi face un ac de păr lung și vine către țintă cu prora fix în vânt, pentru a evita deriva.
• Când barca începe să se apropie de omul la apă, Z anunță pe ce bord va veni, X – cu brațul indicând în continuare către acesta – anunță distanța. 10 metri, 5 metri. Un reper în acest sens îl poate constitui lungimea bărcii. Z comută maneta de gaz la punctul mort și înaintează din inerție. Când are omul la travers cârmește ușor către bordul respectiv ca să-l adăpostească de vânt.
• De aici până la recuperarea propriu-zisă se procedează în funcție de barcă și de condiții. Dacă omul la apă e inconștient poate sări cineva după el, dar numai echipat cu vestă de salvare și legat cu o frânghie de barcă. Un om la apă e suficientă belea, d’apăi doi.

Ascultăm atent explicațiile lui Alex, care ne desenează și o diagramă. Cu cât mai vizual cu atât mai bine. Remarc cu voce tare că manevra e aproape identică venirii la geamandură.

Alex: geamandura poate fi soția ta.

– Da, așa e, cu mărunta diferență că geamandura respectivă poate fi soția ta.

Dificultatea cea mai mare decurge din stresul sub care se execută operațiunea. Ai în apă un om, poate un prieten sau o rudă, care știe sau nu știe să înoate, care poate fi conștient sau, dacă l-a pocnit ghiul, inconștient și cu capul spart. Iar marea poate fi calmă cum e acum sau cu valuri mari care-ți ascund omul. O secundă de neatenție și îl pierzi din vedere. De aceea este esențial ca cineva să se uite permanent după el. Permanent.

Pe omul nostru la apă îl știm dinainte. E alcătuit dintr-un colac de salvare și o greutate și se numește Bob. Alex îl trimite pe Mark la cârmă, eu voi fi X-ul și Y-ul operațiunii. Îl iau pe Bob cu mine, urmând să-l arunc peste bord mișelește și pe nepusă masă când mi-o face proful un semn. Babord, tribord, unde vreau eu. Sunt mâna destinului.

– Om la apă!
– Unde?
– Tribord.

Stresat, Mark manevrează echea în direcția greșită, apropiind elicea periculos de ce ar trebui să fie capul lui Bob. Redresează la timp și pleacă în acul de păr. Țin mâna întinsă către dummy și, ca să destind un pic atmosfera, strig:

– Rezistă, Bob! Rezistă, omule! Nu te vom dezamăgi!
– E înotător bun –  adaugă Alex în aceeași notă – a căzut în apă de mii de ori și nu s-a înecat niciodată.
– Cu echilibrul pe barcă stă mai prost.
– Nu te uita la mine, uită-te la Bob. Și ține mâna aia întinsă.
– Mi-a amorțit deja.

Mark întoarce prora în vânt și anunță: babord. Venim încet-încet spre Bob. Pfuu, prea încet-încet. O rafală ne împinge spre tribord și ne deviază de la curs. Mă aplec cât pot cu cangea peste linia vieții, dar sunt vreo 5-6 metri până la corpul delict. Și ne tot îndepărtăm de el. Să vezi tu că-l pierdem pe micuț…