Tedoo cu Brad Florescu

Acești voluntari minunați și maimuțele lor cântătoare.

Înainte să folosești apelativul “gibon” ca să insulți pe cineva, citește povestea aceasta.

Thailand Gibbons-9728

Bangkok. Moartea unei animatoare de bar.

Mimi și-a început cariera ca animatoare într-un bar din Bangkok. În „Orașul Îngerilor” e concurență mare și fiecare cârciumar încearcă să ofere mușteriilor săi ceva nou, șocant, memorabil. Conform indicațiilor patronului, Mimi trebuia să se maimuțărească în fiecare seară, să se lase pipăită și trasă în poze de clienți. Munca n-ar fi fost atât de grea, zice-se, dar Mimi trăia un coșmar continuu. Avea doar un an și câteva luni și se afla permanent la capătul unui lanț gros de oțel.

Un incendiu izbucnit la bar i-a oferit lui Mimi ocazia să se elibereze. Scăpată de zgarda metalică, animatoarea a țâșnit printre picioarele mușteriilor care se îmbulzeau spre ieșire și s-a cățărat pe primul stâlp de iluminat public. Grăbită, înfricoșată, s-a agățat de un fir de înaltă tensiune care i-a retezat pe loc o mână și un picior. Mimi a căzut de la 10 metri pe caldarâm, un ghem însângerat și fumegând, numai bun de aruncat la tomberon. Ce să-ți spun, mare tragedie, încă o bar girl moartă în Bangkok.

Doar că Mimi n-a murit. Un trecător cu inimă bună a cules-o de pe jos, a dus-o acasă și i-a telefonat imediat doamnei Pharanee Chotiros-Deters.

- Khun Pharanee, am găsit un gibon rănit. Îl puteți lua la dumneavoastră?

Pompieri și ONG-uri.

Din trei mașini pe care le întâlnesc pe șoseaua Umphang-Mae Sot în după-amiaza asta uscată și toridă, două sunt de pompieri. Tabăra de refugiați burmezi de la Umphiem a luat foc azi-dimineață. 300 de bordeie s-au mistuit în prima oră a incendiului. Fiecare două din trei mașini de pompieri sunt urmate de un SUV plin cu oengiști și jurnaliști, pentru care pârjolul e un pretext numai bun de arătat lumii întregi – și mai ales sponsorilor din SUA – că e nevoie de și mai mulți bani.

Tabăra de la Umphiem arde pentru că nu are nicio sursă continuă de apă, în schimb beneficiază de pagină pe Facebook și de un program continuu de educație în spiritul valorilor americane, livrat mulțumită efortului a sute de tineri relocați în Chiang Mai și Mae Sot pentru a salva lumea cu laptopul și retroproiectorul. Tot e mai bine decât nimic, cum ar zice oamenii de bine pentru care intenția contează.

Merg înainte fără să opresc nici măcar pentru o fotografie. Nu vreau să iau pâinea de la gura profesioniștilor care se revarsă către Umphiem în speranța a douăzeci de secunde de glorie pe CNN. Pe dreapta drumului, după o cotitură, două mașini de pompieri și un SUV, un indicator din lemn îmi atrage discret atenția. Spun discret pentru că, din direcția din care vin, e aproape invizibil. Doar norocul face să întorc privirea spre el în acea fracțiune de secundă.

“William E. Deters Foundation”

O trag pe Unirea la umbră și dau să deschid poarta. E încuiată. Bag mâna printre zăbrele, trag zăvorul și intru. Sper să nu mă împuște careva pentru violarea proprietății. Mă întâmpină un motan portocaliu, care se trântește torcând pe picioarele mele. Din fundul curții se-aude o larmă de piuieli și fluierături. Semne colorate mă îndrumă către țarcul broaștelor țestoaselor, al păunilor, al șacalilor, către cușca ursului și către bucătăria gibonească.

Șpăguiesc cotoiul cu o frecție energică pe spinarea fierbinte, sperând că-mi va pune o vorbă bună la proprietarii locului. Portocaliul se ridică, în sfârșit, pleacă agale și se întoarce însoțit de o femeie mărunțică, îmbrăcată într-un tricou galben. Este doamna Nok (Pasărea, pe thailandeză), managerul sanctuarului. Femeia nu se poate hotărî dacă să se încrunte sau să râdă la apariția mea ciufulită, astfel încât, pe parcursul vizitei care urmează doamna Nok păstrează o fizionomie de compromis.

Iluzia unei pensionări liniștite.

După o viață de muncă în armata americană, domnul William E. Deters a decis să se retragă împreună cu soția în țara natală a acesteia, Thailanda. Cei doi cumpără un teren defrișat lângă granița cu Burma și se apucă să îl reîmpădurească, transformându-l în paradisul visat al unei bătrâneți liniștite.

Într-o dimineață de week-end, cei doi auziră pe cineva strigând la poarta proprietății. Un braconier cu un pui de gibon. Nu doreau să-l cumpere, să aibă și ei un pet? Familia Deters cumpără animăluțul din pură compasiune fără să realizeze că, în clipa în care braconierul plecă mai bogat cu 15 dolari, toată liniștea la care cuplul visase ani de zile avea să se spulbere pentru totdeauna.

Pe maimuțoi l-au botezat inițial Chester, apoi, când s-au prins că e femelă, “Miss Chester”. Animalul le-a schimbat complet viața soților Deters, care au realizat nu fără oarecare zăduf că un gibon vivace și guraliv nu e chiar pet-ul ideal. Dar vorba se dusese deja peste munți și dealuri, iar localnicii au început să aducă giboni la poarta proprietății Deters. Fie ca să le vândă, fie pentru că nu mai puteau vedea de ele. Și nu doar giboni, ci și șacali, broaște țestoase, păuni și urși asiatici.

Așa s-au pricopsit William și Pharanee Deters cu un întreg zoo care se cerea hrănit și îngrijit din pensia de 1.500 de dolari a veteranului american. Pensia, care și-așa abia ajungea pentru soții Deters, angajații sanctuarului și cele 60 de animale, s-a stopat în ziua de 10 mai 2004, când William și ajutoarele sale au fost împușcați de un nenorocit venit la furat. Văduva Deters a rămas și fără soț și fără sprijin în demersul ei nobil.

- Și cine vă susține financiar, doamna Nok? Guvernul, ONG-urile internaționale?
- Guvernul nu ne ajută deloc. Nu vreau să comentez motivul. Iar ONG-urile…ONG-urile știu să-și facă birouri mari, gale somptuoase de caritate, dar să protejeze cu adevărat animalele nu prea știu. Totul e o afacere. Ne descurcăm singuri, din donații particulare și din programele de voluntariat.

Ce-și dorește ursul Yogi de la Moș Crăciun

Fundația își suplimentează veniturile amărâte organizând programe de voluntariat pentru studenți, cercetători sau simpli iubitori de animale. O lună la sanctuarul gibonilor costă 750 de dolari, bani care includ cazarea în cochete căsuțe de lemn, mâncarea și îndrumarea științifică. Cei care vor să fie alături de giboni dar nu-i lasă programul, pot adopta simbolic un animal, în schimbul unei donații de 90 de dolari pe an.

Yogi, un urs negru asiatic, fusese arestat pe raza unui sat izolat de lângă Umphang, unde tot dădea târcoale țarcurilor cu porci și găini. Vestea despre arestare a ajuns rapid la sanctuarul Deters, iar doamna Pharanee s-a urcat în mașină și, practic, a plătit o cauțiune morală pentru soarta animalului, care altfel urma să fie împușcat. Ursulețului infractor i s-a construit îndată un țarc provizoriu, prin care astăzi își scoate nasul umed și mormăielile de ingrată nemulțumire. Încă e puștan, dar în curând va ajunge la maturitate și are nevoie de spațiu.

1 2

Comentarii - 2 Comentarii

  1. Sorin spune:

    Frumos. Am avut norocul sa vad foarte multi giboni in libertate in parcul national Khao Sok. Si mai ales sa aud :)

  2. Shark spune:

    Interesant articolul. La mai multe asemenea!
    Am aruncat un ochi si pe site-ul lor http://highlandfarm.tripod.com/
    Impresionant!

Lasă un comentariu