Tedoo cu Brad Florescu

Ultraportabile (3). De ce ne obsedează marea.

De ce iubim și căutăm obsesiv marea? Pentru că ne plac depărtările sau pentru că ne e dor de casă?

Ocean Mare Asia Indonezia

La un moment dat, după ce trece de Mihail Kogălniceanu, vechea șosea București-Constanța urcă o colină. Din vârful colinei, printr-un tunel verzui de plopi, se vede pentru câteva secunde Marea Neagră. Și chiar dacă mai ai ceva de mers până pe plajă, în acele prime câteva secunde știi că ai ajuns.

Povestea se repetă în fiecare an. Fiecare drum spre mare, indiferent c-o iei pe șoseaua veche sau pe autostrada nouă, indiferent că mergi spre Constanța, Atena sau Istanbul, se termină în momentul în care zărești marea. Și de fiecare dată simți că-i prima dată.

Primul contact vizual cu marea ne trezește un sentiment paradoxal, care îmbină exaltarea, o spuma proaspătă a valurilor nou-născute și melancolia, o tulburare de un bleumarin abisal. Știi senzația. Nu mă mai căznesc s-o descriu, că nu-mi iese. Pot să încerc doar să ofer o explicație a sentimentului.

Amintirea mării.

Viața a apărut în ocean. Suntem descendenții unor ființe care au trăit în oceane. E de presupus că undeva, în codul nostru biologic, amintirea acelei perioade, a acelei faze lichide în care ne-am bălăcit inocent înainte de a fi ce suntem azi, s-a păstrat intactă.

Marea e în noi și cu noi de când ne naștem și până murim. Chiar dacă viețile noastre de mamifere n-ar fi posibile fără râuri și lacuri și pământuri fertile, chiar dacă nu putem trăi din apă sărată și nisip, noi căutăm obsesiv marea, misterioasa, necunoscuta și adesea ucigașa mare.

Ne-am obișnuit să-asociem imaginea cu necunoscutul, cu aventura și să punem melancolia pe seama dorului de depărtare. De fapt, căutăm și iubim marea pentru că ne e dor de casă.

Poate că din același motiv ne fascinează atât de tare delfinii. Sunt verii noștri care au ales să rămână, când noi ne-am luat picioare și-am ieșit pe uscat.

Coincidență: în zilele în care îmi căutam cuvintele pentru acest text, o carte minunată mi-a oferit și confirmarea, și completarea ideii.

“- Dar într-un fel se poate zice că, după ce-am trăit milioane de ani în mări, am luat marea cu noi pe uscat. Femeia își ține pruncul nenăscut în apă, în pântecul ei, ca să crească. Apa aceea din trupul ei este exact ca apa mării. E sărată, în aceeași proporție. Femeia face un mic ocean în trupul ei. Și nu-i singurul exemplu. Sângele nostru și sudoarea noastră sunt sărate, în aproape aceeași măsură ca apa de mare. Cărăm oceane cu noi, în venele noastre, în transpirația noastră. Și plângem oceane, cu lacrimile noastre.

(Sursa: Shantaram”, de Gregory David Roberts, pag. 374. Mulțumesc Ralucăi, care mi-a făcut cadou volumul).

Seria “Ultraportabile – povești  ușoare și rapide” este editată cu un ultrabook Portégé pe care TOSHIBA România mi l-a oferit ca să-mi fie mai ușor la drum. Și-mi este.

Comentarii - 11 Comentarii

  1. liliana radulescu spune:

    Cred ca este posibil sa fie aceasta explicatia!Dar nu toata lumea iubeste marea…Cunosc persoane care nu “vibreaza”deloc ,ba chiar spun ca le displace sau chiar se simt enervate de vecinatatea marii!Daca pt.noi dependentii de mare,se justifica teoria,atunci ceilalti de unde vin?Casa lor primordiala care este?

  2. olimpia spune:

    Frumos ai scris, Brad! Mie primul lucru care mi-a venit in minte citind doar titlul a fost un articol care m-a socat acum cateva luni: “Impamantarea – poate cea mai mare descoperire medicala” E vorba de impamantarea ( exact ca la prize) dintre om si pamant prin care se face f necesarul schimb de electroni. Cum???? Umbland descult pe o suprafata umeda: ideal plaja sau pe iarba uda de roua. Deci cred ca asta e explicatia fireasca pt care suntem obsedati de mare. Articolul de care-ti ziceam merita toata atentia. Poate o sa reusesc sa-l postez.

    • Ale spune:

      Eu ma numar printre cei care nu au nici un feeling cand vine vorba de oceane si mari! Nu imi este teama dar nici nu imi incanta sufletul cand le vad!! Totala indiferenta!! Plecand de la sentimentele mele fata de aceste nemargine intinsuri de apa sarata si mai ales din teoria expusa mai sus, poate o parte din sufletele acestui pamant se trag din fiinte venite de pe alte planete!!! :))) Poate cei care cred ca nu suntem singuri in Univers, au dreptatea lor!!
      Eu glumesc dar a fost primul lucru la care m-am gandit cand ti-am citit comentariue!!

  3. olimpia spune:

    Liliana, toti avem acceasi origine. Diferenta e ca unii nu recunosc vibratia. Gusturile nu se discuta, se cultiva!

  4. Gu Bragh spune:

    E exact genul de bilet care îmi merge la suflet… apa sarata, placenta, vântul, verii delfini si imaginea marii (negre ?) prin “hublourile” masinii parintilor, dupa cei aproame 1000 km dintre Timisoara si Constanta. În general, în zori. Multzam, Brad. Si la multi ani, wherever you are.

  5. alina spune:

    Foarte frumos scris. N-am iubit (deloc) marea pana acum opt ani, cand, de fapt, mi-am descoperit … rostul, locul, ah, as putea chiar spune originea primordiala. Si, retrospectiv, as zice ca eram cumva opaca, surda, oarba. Acum STIU.
    Caci de atunci marea e pentru mine un fel de acasa, linistea universala si zgarmanirea neincetata de suflet. Niciodata redundanta.
    Da.
    La multi ani, Bradut, sa fii aproape de mare si in 2013. Si mai scrie. :)

  6. elena spune:

    era si o melodie frumoasa de la Taxi : “..ai inchis marea in ochi..”

  7. elena spune:

    si nu numai, valurile marii au aceeasi vibratie cu bataile inimilor noastre, felicitari pt articol, mi-a placut partea cu delfinii, frumos!

  8. Dli spune:

    Eu acum patru ani am mers pentru prima data la mare dar pot sa spun ca am regretat ca nu am mers mai repede, probabil ca apa are puterea sa te linisteasca si sa te relaxeze, din ce motiv, mai conteaza?

  9. Irina B spune:

    Am vazut candva la TV5 un documentar in care era prezentata viata unui trib care traia in salbaticie in zilele noastre. La un moment dat, unul dintre ei e dus pentru prima data in fata unui ocean. A avut o reactie incredibila, de teama la inceput, apoi a fost coplesit; a inceput sa tremure vizibil si apoi sa planga in hohote. Mi s-a parut cu atat mai interesant cu cat omul nu era obisnuit sa disimuleze… Nu cred ca voi uita reactia si eu am fost marcata de filmarea asta inspirata!

Lasă un comentariu