Tedoo cu Brad Florescu

Cealaltă Turcie (Ep. 2) – Konya. Un Crăciun printre derviși.

Konya are un aer spartan și rece (e drept, la minus 10 grade nici nu era greu), de școală monastică. Peste toate plutește însă un parfum de poezie și de rugăciune. Konya seamănă cu un suflet care s-a lepădat de plăcerile trupești, trăind în liniște și bucurie spirituală.

Konya Dervish 2

Acesta este un articol imposibil de scris. L-am scris și l-am șters de zeci de ori în ultimele 40 de zile. De când am plecat din Konya mă gândesc numai la orașul ăsta pierdut printre irealele dealuri ale Anatoliei. Şi știu că trebuie să scriu despre el, dar nu știu de unde să încep. Aș putea să dau skip și să trec la o altă destinație, dar pur și simplu nu pot. Dacă nu scriu despre Konya, nu mai scriu niciodată. Să văd dacă-mi iese de data asta. Inshallah.

Vechiul nume al Konyei, pe vremea Imperiului Bizantin, era Iconium (și asta ar fi cel puțin un motiv pentru care merită vizitat). A devenit capitală a dinastiei Seljuk în anul 1097, când tânărul sultan Kilij Arslan s-a refugiat aici pentru a-și organiza mai bine apărarea în fața primelor valuri de cruciați.

Un secol mai târziu, mai exact pe 1 mai 1228, un tânăr persan de 25 de ani intra în oraș. Urma să înfăptuiască aici una dintre cele mai frumoase opere poetice, filosofice și spirituale ale omenirii. La 8 secole distanță, pe 25 decembrie 2008, l-am întâlnit pe Mevlana Rumi în Konya, mai viu ca niciodată, înconjurat de bunii și misterioșii lui dervishi rotitori.

Mevlana (“Maestrul”) Rumi este unul dintre părinții fondatori ai sufismului, un ordin mistic islamic de o frumusețe rară. Sufismul are un caracter atât de special încât cercetătorii îl consideră un cult de sine stătător, independent de litera Coranului. Studiind puțin mai îndeaproape sufismul, m-au surprins și pe mine căldura și generozitatea ce răzbat din preceptele sale. Nimic de-a face cu imaginea jihaddistă pe care televiziunile o zugrăvesc Islamului și fiilor acestuia.

Iată, de pildă, cum sună faimoasa invitație la sema, scrisă de Rumi însuși:

“Whoever you may be, come
Even though you may be
An infidel, a pagan, or a fire-worshiper, come
Our brotherhood is not one of despair
Even though you have broken
Your vows of repentance a hundred times, come.”

Caracterul aparte al sufismului e dat de legătura mistică, intimă dintre credincios și divinitate. Practicanții săi îl definesc drept calea spre “alinarea inimii și îndepărtarea ei de tot ce nu e Dumnezeu”. Sau, ca să dau o definiție în termenii acestui site, îl voi cita pe Ahmad ibn Ajiba, care spunea că sufismul este “știința de a călători în prezența lui Dumnezeu”.

Filosofic, diferența fundamentală dintre sunniți sau siiți (cele două mari ramuri ale Islamului) și sufiști este următoarea: în timp ce primii cred că, ducând o viață fără păcat, îl vor întâlni pe Dumnezeu abia în viața de apoi, sufiștii cred că e posibil să găsești calea către divinitate în timpul vieții pământești. Şi cu asta încerc să închei descinderea în istoria religiilor și mă întorc la Konya.

În fiecare an, între 1 și 17 decembrie, aici are loc un festival dedicat lui Mevlana Rumi (dispărut pe 17 decembrie 1273). Se spune că cei care vor să participe la festival trebuie să-și facă rezervări cu un an înainte. În rest, Konya e un orășel liniștit, cu străzi înguste, case vechi și magazine cu dulciuri, covrigi, mătănii și curmale.

Eu am ajuns aici – așa cum spuneam – pe 25 decembrie. Ok, trebuie să recunosc că nu e cel mai potrivit loc pentru a-ți petrece Crăciunul. La 6 seara, când am intrat prima oară în oraș, străzile forfoteau de oameni și mașini. Dar nu exista atmosfera aceea de bazar continuu pe care-o întâlnești în majoritatea orașelor din Orient. Konya are un aer spartan și rece (e drept, la minus 10 grade nici nu era greu), de școală monastică. Peste toate plutește însă un parfum de poezie și de rugăciune. Konya seamănă cu un suflet care s-a lepădat de plăcerile trupești, trăind în liniște și bucurie spirituală. Sau poate exagerez eu.

Fiind seara de Crăciun, ne-am gândit (împreună cu Andrei și Simona) să mergem undeva să sărbătorim, discret. Singurul loc care servea alcool era barul de la etajul 1 al unui hotel. Am intrat. Ne-am luat câte o bere (altceva nu aveau). Eram singurii clienți și, cât am stat acolo, n-au mai intrat alții. Am mai luat câte o bere, dar ceva nu se lega. Ospătarii se uitau la noi cu un amestec de curiozitate (“uite niște oameni care beau alcool”) și contrariere (“uite niște oameni care beau alcool”). Am plătit și am plecat. Andrei și-a amintit că luase niște sticle de vin de acasă. Am ieșit după o oră. Nu mai era nimeni pe străzi. Nimeni. Ne-am dus în cameră și am încheiat seara sorbind un pahar de Merlot și ascultând CD-urile cu muzică sufi pe care le cumpărasem în drum spre hotel. Hotelul – mai e nevoie s-o spun? – se numea Rumi.

Atunci când nu e festival, principalul obiectiv de vizitat în Konya este Mevlana Museum, o enciclopedie de piatră a ordinului sufit. Muzeul, ca și orașul, era străbătut de un aer mistic și rece. Sobru, dar cumva prietenos și ospitalier. Ca și cum ar fi încercat să-ți spună că Dumnezeu te apără de frig dinăuntrul tău, nu punându-ți o pătură pe umeri. Mi s-a făcut mai cald și am pășit în liniște dintr-o sală într-alta. Usual stuff. Morminte, haine, figuri de ceară. Dar, intrând în sala cea mare, unde se afla și trupul lui Rumi, am trăit senzația că, brusc, muzeul s-a transformat în biserică. În preajma Maestrului, oamenii se rugau cu ochii închiși și cu palmele desfăcute spre cer. N-am auzit niciodată atâta liniște.

Îmi zic “Oi putea și eu să mă rog, chiar dacă nu sunt musulman? În fond, avem același Dumnezeu, nu văd de ce n-aș putea”. Am închis ochii, am întins palmele și am stat așa preț de câteva minute. Un izvor de pace și lumină îmi curgea drept în creștetul capului. Şi chiar nu-s genul care se excită mistic din orice. Era bine, era foarte bine, era un soi de bine pe care nu l-am trăit nicăieri. Când am început să simt că o să mă ridic de la pământ, am deschis ochii. Credincioșii plecaseră. Rămăsesem singur cu Rumi. Am promis că mă voi întoarce și-am șters-o, creștinește.

Daca ați citit “Mă numesc Roșu” de Orhan Pamuk, o să vă placă Sala Cărților de la Mevlana Museum, unde puteți vedea zeci de exemplare de Coran, unele vechi de o mie de ani, spectaculoase prin minuțiozitatea, pasiunea și smerenia cu care au fost create de maeștrii caligrafi.

Cu ocazia vizitei la Mevlana Museum am aflat și diferența dintre un fotograf profesionist și unul amator. Spre amiază, mă întâlnesc cu Andrei la hotel. “Am fost la muzeu” îmi zice “Şi eu”. “Ce frumos…păcat că n-am putut face poze” “De ce n-ai putut?” “Pentru că nu era voie, n-ai văzut semnele?” “Hehe…semnele alea sunt pentru fraierii care dau cu blițul…eu am făcut fără bliț și nu mi-a zis nimeni nimic”. Ei, dacă n-ar fi fost Andrei și stilul lui personal de a interpreta semnele de pe pereți, n-aș fi avut imagini pentru articolul ăsta. Mulțumesc, maestre.

N-am să închei povestea înainte de a vă mai spune trei lucruri.

Unu. Mevlana Rumi nu este singura personalitate care a marcat istoria acestor locuri. O altă figură, cel puțin la fel de populară ca Mevlana, și-a trăit ultimii ani de viață în Konya: Nasrettin Hotca. Vă sună cunoscut? Exact, este Nastratin Hodja al nostru. De fapt, Nassredin e o legendă în tot Orientul Mijlociu și în Asia Centrală, unde istorisirile sale pline de tâlc se mai deapănă și azi la un pahar de ceai și o narghilea. Nastratin e sărbătorit în luna iunie a fiecărui an la Aksekir, nu departe de Konya.

Doi. M-am întors la Konya pe 3 ianuarie, venind dinspre Antakya (subiectul unui alt articol). Vreau să vă spun un singur lucru: am descoperit cel mai frumos drum din lume. Cum vii dinspre mare (pe șoseaua care leagă Iskenderun de Antalya), faci dreapta la Sikifke și urci către nord. Prima sută de kilometri o faci prin defileul râului Goksu, apoi gonești printr-un peisaj marțian cu platouri roșiatice și munți cu creste înzăpezite. Este absolut incredibil. N-am nicio poză, din păcate. Sau din fericire, pentru că am încă un motiv să mă întorc acolo.

Trei. În ultima ora petrecută în Konya, înainte de porni înapoi spre casă, Andrei și Simona mi-au dăruit un costum complet de dervish. Acum stau, mă uit la el și mă gândesc ce ar trebui să fac ca să-l merit. Mulțumesc.

Pentru mai multe imagini superbe din Turcia și din alte părți ale lumii, vizitează site-ul fotografului Andrei Iliescu.

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu