Tedoo cu Brad Florescu

Indonezia-Papua 2009 (Ep. 2) – Cum l-am înmormântat pe Ne’Buyang.

Ne’Buyang s-a născut în 1930 în sătucul Lemo din regiunea Tana Toraja, Sulawesi, Indonezia. Dacă ar mai trăi, Ne’ Buyang s-ar putea declara mulțumit că lasă în urma sa 5 copii, 13 nepoți și mari suprafețe fertile pentru cultivarea orezului.

Tana Toraja Funaral Sulawesi Indonesia 7

Ne’Buyang s-a născut în 1930 în sătucul Lemo din regiunea Tana Toraja, Sulawesi, Indonezia. Dacă ar mai trăi, Ne’ Buyang s-ar putea declara mulțumit că lasă în urma sa 5 copii, 13 nepoți și mari suprafețe fertile pentru cultivarea orezului.

Dar Ne’Buyang nu se mai poate lăuda, pentru că a murit acum un an. Iar lunea trecută l-am înmormântat.

După tragicul deces survenit pe fondul bătrâneții și al bolii, familia lui Ne’ Buyang n-a avut nici timp, nici motive să plângă. Conform tradiției, primul lucru de făcut în această situație era stabilirea datei înmormântării. Şi tot conform tradiției, mortul nu era cu adevărat mort până în clipa în care sângele primului taur sacrificat atingea pământul. Despre asta un pic mai târziu.

În Tana Toraja, morților li se acordă un respect vecin cu adorația. Dimensiunea și fastuozitatea ceremoniei funerare dau măsura importanței pe care familia o acordă atât răposatului, cât și tradiției. O astfel de ceremonie necesită pregătiri spectaculoase, care pot dura între o lună și un an întreg.

Pe toată perioada pregătirilor, trupul neînsuflețit este îmbălsămat și depus în aripa sudică a casei. Întreaga familie se strânge la sfat (chiar și nepoții sau verii îndepărtați) și, împreună cu liderii locali, stabilesc data la care va avea loc Rambu Tuka (înmormântarea) și contribuția materială pe care trebuie să o aducă fiecare pentru buna desfășurare a acestui eveniment extrem de costisitor.

La înmormântarea lui  Ne’ Buyang, de exemplu, au fost sacrificați 25 de bivoli și circa 50 de porci, lăsând la o parte cantitățile mari de orez, legume sau Tuak (vin de palmier). Un bivol frumos și sănătos costă în jur de 50 de milioane de rupiah, echivalentul a 3,000 de euro. Nu uitați că vorbim, totuși, de niște cultivatori de orez.

După ce-au strâns banii, au cumpărat bivolii și porcii, au umplut hambarele cu orez și bidoanele cu Tauk, fiii lui Ne’ Buyang l-au scos pe răposat din aripa sudică a casei și l-au pus la masă cu ei. În tradiția Toraja, mortul e tratat ca un bolnav (To Makula) până în ziua înmormântării. I se dau mâncare, băutură și medicamente, familia stă de vorbă cu el și îl îngrijește de parcă mâine-poimâine ar fi din nou apt combatant. Fenomenul durează trei zile. Primele 3 zile din Rambu Tuka.

În cea de-a patra zi a început înmormântarea propriu-zisă a lui Ne’ Buyang, la care am fost invitat și eu. Itos (ghidul) și Indra (șoferul) m-au dus până la marginea unui sat pierdut printre orezării. De-acolo, am mers pe jos pe drumeagul noroios timp de o jumătate de oră. Din urmă, veneau mașini și motorete încărcate cu invitați și purcei negricioși.

Urcând panta care ducea către domeniul familiei lui Ne’ Buyang, am auzit oameni cântând.

- E Mabadong, cântecul prin care oamenii cer zeilor să primească sufletul mortului în Puya (Rai), îmi explică imediat Itos.

Încă 10 pași pe povârniș și iată-mă sus, în vâltoarea evenimentelor. De jur împrejur, pavilioane înțesate cu oameni, bivoli priponiți și purcei zbătându-se în noroiul din curte. În miloc trona un sicriu imens, vopsit în roșu și auriu, înconjurat de circa 50 de bărbați, îmbrăcați în tricouri albastre și pantaloni negri, care cântau Mabadong-ul ținându-se de mâini într-o horă cu pași mici.

Pe 3 platforme acoperite, rudele apropiate și persoanele de rang înalt observau ceremonia. Itos expune rapid regulile:

Urcând panta care ducea către domeniul familiei lui Ne’ Buyang, am auzit oameni cântând.

- Poți să stai unde vrei, mai puțin acolo. Şi, mai ales, nu trece prin fatza lor, orice-ar fi. În plus, nimeni nu are voie să se așeze din pavilionul mare din spate; acolo stau invitații din alte sate. Hai să-l cunoaștem pe stăpânul casei.

Fiul lui Ne’ Buyang era un bărbat de 45-50 de ani, cu un aer aspru, dar amabil. Am dat noroc,  i-am spus Apa Kariba (varianta Toraja a lui “Ce faceți?”) și i-am oferit – cu mâna dreaptă – darul pe care fusesem instruit să-l aduc: un cartuș de țigări locale, cu aromă de cuișoare. A desfăcut un pachet și mi-a oferit una. În Indonezia, a oferi o țigară echivalează cu a încerca să-ți faci un nou prieten. Am fumat împreună 5 minute, schimbând amabilități. Cindy, fiica lui în vârstă de 22 de ani, m-a servit cu dulciuri și apă și m-a întrebat dacă am cont pe Facebook, să ne împrietenim. În jurul nostru, lumea fuma, bea cafele și discuta relaxată. Ce vreau să spun e că, în afară de sicriul și de guițăturile tragice ale purceilor, nimic nu sugera că ne aflăm la o înmormântare. Nimeni nu plângea, nimeni nu ținea pe nimeni în brațe. De ce asta, Itos?

- Nu au de ce să plângă. Mortul nu e încă mort. Sufletul lui e aici, printre noi, în curte. Abia în clipa în care va porni spre Puya îl vom putea considera Tomate (mort de-a binelea). Asta se va întâmpla atunci când sângele primului bivol va atinge pământul.

Primul bivol era priponit la 10 metri de locul unde beam cafea și serveam dulciuri. Era un animal puternic, frumos, cu coarne de o jumătate de metru. Părea ușor neliniștit. Poate de la agitația din jurul lui, poate pentru că știa ce-l așteaptă.

- Bivolul e un animal sfânt pentru noi. Este singura făptură care, prin sacrificiu, poate duce sufletele răposaților în Rai. Fără el, sufletele răposaților ar bântui etern prin lumea pământească.

Norocul a făcut ca, în momentul sacrificiului, să fiu ocupat făcând poze în altă parte. Am coborât aparatul de la ochi și-am urmat privirile mulțimii. Bivolul frumos și mândru se zbătea deja prăbușit la pământ, horcăind după ultimele picături de viatza.  Noroiul de dedesubt era amestecat cu sânge. Sângele primului bivol. Deci sufletul lui Ne’ Buyang începuse să urce către cer. Şi-acum?

- Acum, Ne’ Buyang pleacă dintre noi. Sicriul va fi urcat în Lakkean, turnul ritual construit special pentru a-i ridica sufletul la cer.

30 de bărbați voinici au apucat de marginile imensului sicriu și au început să-l urce pe scară, către altarul din vârful turnului. Fundalul sonor era asigurat de un grup de femei care bătea ritmul într-o piuă de lemn. M-am situat strategic sub scara turnului, ca să fac poze. Doar că, în clipa în care oamenii au început să urce, lemnele scării au troznit apocaliptic. Am țâșnit de-acolo cât am putut de repede. Dacă s-ar fi rupt, peste un an tăiați un bivol pentru sufletul meu…

1 2 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu