Tedoo cu Brad Florescu

Sumatra Tsunami Cafe (15). Ochi albaștri.

În căutarea ciudatei colonii de oameni blonzi cu ochi albaștri de pe coasta estică a Sumatrei. Ultimul episod al foiletonului.

Aceh Lamno_DSC2219

Acest episod le este dedicat cititorilor și prietenilor mei Andreea Sminchise, Paul Farca și Ion Adrian.

Un minut mai devreme dacă plecam din Leupung aș fi intrat înaintea lor pe șoseaua îngustă care urmărește, cu relativă acuratețe, conturul coastei de vest până la Bandar Leupung, în capătul celălalt al Sumatrei. 2.275 de kilometri.  Ca de la București la Paris pe scurtătură.

Dar așa, cu un minut prea târziu, am nimerit în trena lor lentă și fumegândă, a lor, a celor două camioane supra-încărcate, pe care a trebuit să le urmez o jumătate de oră de drum prost și plin de serpentine.

Un somn la botul vacii.

Când șoseaua a coborât în șes am călcat pedala Azuriei până la fund și m-am repezit cu 90 de kilometri la oră prin dreapta camioanelor. Fix la momentul acela mai critic al unei depășiri lungi, când ești prea lent ca să finalizezi manevra și prea avansat ca să renunți, fix la momentul acela câteva stânci de culoare crem s-au mișcat de pe marginea drumului și s-au pus în mijlocul lui, aliniate pe linia discontinuă. Vaci. Micile și drăguțele vaci acehneze care, la ora apusului, adoră să se întindă pe asfaltul încălzit de soarele ecuatorial și să petreacă noaptea acolo, spre bucuria șoferilor clarvăzători.

Am continuat depășirea cu roțile din dreapta mușcând din nisipul de pe marginea drumului, urmărit de ochii umezi și somnoroși ale văcuțelor comod așternute în culcușul carosabilului. Când m-am întors pe partea mea de sens, cu inima bubuind, am decis că nu e sănătos să merg mai departe după lăsarea întunericului și am început să caut un loc de înnoptat la botul calului. De pensiuni nu se punea problema în pustia asta. Următoarea era abia la Lamno, unde n-aveam putere să mai ajung. Se cerea o înnoptare sauvage, în mașină.

Botul calului se iți la capătul unei ulițe desfundate, dincolo de o pepinieră de mangotieri, pe plaja unui mic golfuleț scăldat de lumina purpurie a Apusului. Nici urmă de oameni. Am tras Azuria la buza nisipului, mi-am pus slipul și m-am băgat în Ocean să mă spăl. M-am clătit cu apă din bidonul pe care-l aveam la mine, am ras o sticlă de Pepsi cald, anturat regește cu o țigară kretek. După ce m-am uscat și m-am îmbrăcat cu niște haine lejere mi-am dat seama de două lucruri: că s-a făcut întuneric și că cel mai cuvenit lucru la momentul ăsta ar fi să mă culc.

Cu un prosop tras pe mine și geamul Azuriei crăpat cât să lase briza înăuntru, m-am scurtat pe bancheta din spate – că de lungit nu era loc – și am închis ochișorii cei obosiți de atâtea minuni, tristeți și vaci pe carosabil. Somnul intrase peste mine împreună cu briza, iar sunetul valurilor îmi legăna mintea ca o doică. Nu mai dormisem în mașină de 10 ani, de la o escapadă nocturnă cu Adi și Alina la Lacul Bolboci, pe un ger de minus 20 de grade. Până și amintirea asta avea gust de somnifer.

Patrula.

La acest moment, așa cum te aștepți deja de un paragraf întreg, s-a întâmplat ceva. A început cu un zumzăit dezordonat însoțit de lumini hăbăuce. Haosul se apropia dinspre șosea, din direcția satului. Până să mă dezmeticesc că-i aievea, Azuria era înconjurată de o haită de motociclete. Zic până aici mi-a fost; m-au prins pirații acehnezi.

Aud un ciocănit în geam. Deschid cu inima cât un țânțar. Am călcat pe vreo proprietate privată? Or să-mi taie un picior pentru asta, așa cum taie mâinile celor care se ating de bunul altuia? 15 bărbați mă scanau cu priviri întunecate, în care nu vedeam să citesc: supărare, îngrijorare sau agresivitate? Unul dintre ei, la vreo 50 de ani, cu o cămașă albă călcată perfect, mă ia la rost.

- De unde vii?
- De la Banda Aceh.
- Unde te duci?
- La Lamno.
- Și ce cauți aici?
- Dorm. Sunt obosit.
- De unde ești?
- Din România.

Bărbatul întoarce capul spre restul haitei, căutând vreo referință despre țara de unde zice ăsta că e. Nimic. Nici măcar un Hagi, o Nadie, o Draculă, ceva. Ce inculți. Îndrăznesc:

- Am făcut ceva rău? Să plec?
- Aici nu oprește nimeni. Te-am văzut intrând pe uliță, nu știam mașina, ne-am gândit că ai probleme.
- Nu, n-am nicio problemă. Eram obosit și aici e frumos.
- Bine. Noapte bună.

Și plecară așa cum veniseră, într-o trombă dezorganizată.

Vezi, de-aia e bine să trăiești la țară: toată lumea supraveghează pe toată lumea, iar un intrus este imediat interceptat, interogat, binevenit sau alungat, după sufletul și intențiile sale.

M-am chircit la loc pe banchetă, dar somnul meu o luase la sănătoasa prin colbul lăsat de motociclete. Cum nu era chip să-l întorc din cale nici cu rugăciuni, nu-mi mai rămânea decât să mă duc după el, poate-poate l-oi prinde din urmă și oi avea și eu parte de odihnă pe lunga zi de azi. Am reieșit în șoseaua principală și m-am angajat într-un slalom nocturn printre văcuțe către Lamno.

Cupa Mondială.

Tutup. No turis! îmi explică moșneagul uscățiv care păzește o tarabă goală în piața la fel de goală din centrul orășelului.

Singura pensiune pe care-o găsisem în ghidurile turistice și pe internet se închisese demult. Obloane grele de lemn astupau geamurile clădirii de un roz mucegăit, iar pe ușa cu geamuri crăpate atârnau lanțuri de rugină și un lacăt greu cât somnul meu de-atunci.

Și eu unde dorm la noapte?

- Poți să dormi la mine în sufragerie, domnule - mă invită șugubăț tinerelul de la dugheana cu țigări din celălalt capăt al așezării, hăt la ieșirea spre Calang -  îți pun și cort în mijlocul camerei, să nu te mănânce țânțarii. Sunt mulți de tot pe-aici.
- Dar nu e absolut nicio pensiune în locul ăsta?
- Ar mai fi o casă particulară, uneori mai închiriază camere cu noaptea. Dar e departe, la intrarea dinspre Banda Aceh. Poți încerca acolo dacă nu vrei să dormi la mine.
- Mulțumesc, dar nu vreau să deranjez. Cum se numește pensiunea? Are vreun semn în față?
- N-are nume, nici semn. La intersecție faci stânga, mergi cam un kilometru și mai întrebi.

Încă o jumătate de ceas conduc prin bezna desfundată a acestui oraș-sat, absurd de lung pentru mâna de suflete care mai trăiesc aici după tsunami. La fel ca în cazul altor așezări de pe coasta de vest, dezastrul din 2004 i-a determinat și pe supraviețuitorii din Lamno să strămute orășelul cu câteva mile spre interiorul Sumatrei, dincolo de linia la care ajunsese valul de 20 de metri înălțime, distrugând totul în cale. Lamno –  varianta 2010 – era o acnee de barăci din lemn și tablă răsfirate singuratic pe kilometri întregi de smârc.

Fac stânga la intersecție, merg cam un minut și opresc la un birt alcătuit din patru stâlpi, un acoperiș ruginit și o plasmă nou-nouță, lată de doi coți. Cele 15-20 de scaune șubrede de plastic sunt pline de mușterii, care sorb din gură cafele mari cu lapte și, din ochi, o emisiune despre pinguini difuzată pe Animal Planet HD.

1 2 3 4 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 10 Comentarii

  1. Alex Farca spune:

    Şi ca să întregim familia: mi-a plăcut tare mult articolul :D.

  2. Ionadrian spune:

    Multumesc pentru ca ai scris acest “roman” in foileton, astfel incat noi, cititorii, am putut avea o lectura frumoasa! Multumesc inca o data!

  3. Ionadrian spune:

    E pacat sa incepi sa citesti o astfel de poveste si sa nu o citesti pana la capat. Daca ar fi fost o poveste oarecare, care te plictisea, as intelege. Da “Sumatra Tsunami Cafe” e o poveste care transmite atatea emotii si sentimente… De fapt tu, Brad, esti acela care poate sa transmita atata sentiment si emotie. Dupa atata timp reusesti sa scrii atat de pasionant si captivant. Mare scriitor! Felicitari!

    • Tedoo spune:

      @Ion Adrian: mulțumesc pentru cuvintele frumoase; treaba e că astfel de povești cer enorm de mult timp. De ambele părți. Mie mi-a luat trei ani să termin serialul, ție ți-a luat o lună să descoperi ultimul episod. Păcat că trăim într-o lume așa grăbită.

  4. Filip spune:

    Stau la lucru cu o fereastra deschisa pe e-mailuri si clienti nemultumiti si una pe Tedoo. Astazi am gatat acest serial, minunat, o oaza de liniste care ma duce departe spre frumusetea Sumatrei si a Indoneziei. Imi pare rau ca am gatat asa repede de citit si trebuie sa ma intorc la “minunatii” mei clienti. Incontinuare ramane o poveste de neuitat, chiar de nu este a mea, intr-o zi voi ajunge si eu pe acele meleaguri.

  5. Chelu spune:

    Frumoasa povestea. Despre blonzii din Aceh am auzit o poveste similara de la o prietena americanca ce a lucrat doi ani cu UN la disaster relief dupa tsunami. Si ea a pornit inc autarea lor si, din pacate, a ajuns la aceeasi concluzie cu tine.
    Cat despre turci, in Aceh am avut parte de cea mai tare experienta de barbierit. Pangkas rambut=frizerie, improvizata pe marginea drumului, prosop fierbinte pe fata sa se deschida porii, barbierit cu spuma, incheiat cu prosop rece pe fata, sa inchida porii si masaj al capului si umerilor ce aproape m-a adormit. Si totul pentru RP25.000=putin mai mult de 2,5$.

Lasă un comentariu