Tedoo cu Brad Florescu

Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 3) – Bun venit în iadul șoferilor!

Dacă ești nemulțumit de șoselele de la noi, te iau să conduci o săptămână prin Sumatra. Sau o zi. Sau o oră. După ce te vei fi dat jos de la volan – în cazul în care ești încă viu și nu ți-ai pierdut mințile – vei mulțumi Cerului că te-ai născut în România.

Sumatra road minibus 1

Dacă ești nemulțumit de șoselele de la noi, te iau să conduci o săptămână prin Sumatra. Sau o zi. Sau o oră. După ce te vei fi dat jos de la volan – în cazul în care ești încă viu și nu ți-ai pierdut mințile – vei mulțumi Cerului că te-ai născut în România. Nimic nu te va mai enerva, surprinde sau înspăimânta. Poți să te înrolezi în Legiunea Străină. Poți să te muți în Drumul Taberei. Poți să-ți renovezi apartamentul.

Ca să trec eu însumi prin această metamorfoză, aveam nevoie de o mașină. Singurul rezultat utilizabil al căutării „Medan rent a car” a fost site-ul “Medan rent a car”. Oamenii au răspuns la mailuri rapid și în engleză. Am ales o Toyota Avanza – un mini MPV produs local sub licență japoneză. A rămas ca mașina să-mi fie livrată la hotel a doua zi la 8 dimineața. Aveam drum lung de făcut și voiam să plec devreme.

O întâlnesc pe Azuria

La 8 și jumătate nu venise nimeni. Dau SMS. „Sori, sir, I’m on way. 5 minit. Trafic, trafic.”. Același răspuns la 8.45, 9, 9 și un sfert. Încep să miros o țeapă. Mă duc la recepție și întreb de o altă firmă care închiriază mașini. “Ştiu una, dar e departe de aici, nu cunosc numărul de telefon și oricum nu lucrează, că e sâmbătă”.  La 9.30 primesc un SMS. “I am at parking. Pleas, come inspection car”.

Toată partea stângă înfundată și zgâriată. Zgârieturi și în spate. Geamul electric se închidea doar ținut cu mâna. Antena era ruptă, casetofonul blocat. Roata de rezervă, tocită ca o gumă de șters, era prinsă sub mașină într-un suport improvizat. Cele 4 cauciucuri, tocite și ele, ar fi cerut translator ca să stea de vorbă: un Michelin, un Pirelli, un Continental și un Radial, marcă locală, pe dreapta față. Mașinuța avea 3 ani vechime și bătuse 120.000 de kilometri. După standardele indoneziene, era abia scoasă din fabrică.

Ce rost avea să-mi amintesc de Opelul Corsa pe care l-am închiriat de la Madrid cu 800 de kilometri la bord sau de Renault-ul Clio căruia i-am dublat kilometrajul în 3 zile plimbându-mă prin Provence?

- Aveți altă mașină?
- Nu, domnule. Avem doar mașina asta.
- Păi ce firmă de rent a car sunteți voi?
- E mașina fratelui meu. O închiriem la turiști. Doar pe asta o avem.

În orice altă situație, m-aș fi forțat, aș fi ridicat mașina și i-aș fi dat băiatului cu ea în cap. Nu și în situația asta. Era deja 10 dimineața, mai aveam 8 ore de lumină și un drum foarte lung înainte, nu existau alternative și mă mâncau picioarele să plec odată din Medan. În plus, mașina era drăguță, vopseaua ei azurie se asorta cu culorile din mintea mea, iar sigla de pe radiator îmi inspira încredere. Dă-o încolo, e o Toyota, n-o să mă lase în drum. Am botezat-o Azuria.

- Dă-mi să semnez. Unde e polița de asigurare?
- N-are asigurare.
- Păi pe mail mi-ați zis că are și că e inclusă în preț.
- Nu, nu e inclusă. Dacă vreți asigurare, vă mai costă 20 de dolari.

I-am numărat omului un maldăr de bancnote, contravaloarea închirierii pe 21 de zile, plus cei 20 de dolari pentru Doamne-ferește. Mâinile îi tremurau, nerăbdătoare să atingă tot bănetul ăla, echivalent cu trei salarii medii lunare, 220 de porții de mie goreng sau 630 de cafele cu lapte.

- Poftim banii. Dă-mi polița.
- A, nu, nu e nevoie de poliță.
- Şi dacă se întâmplă ceva?
- Dacă se întâmplă ceva, mă sunați pe mine.
- Măi, oameni buni, voi sunteți normali?
- No problem, sir, no problem.

De la un timp, din cauza obiceiului de a scrie ce mi se întâmplă, mi-am suspendat instinctul de conservare. Dacă aș face totul safe, ca la carte, dacă nu m-aș expune riscurilor și relativităților de tot felul, n-aș mai avea atât de multe să povestesc. O caut cu lumânarea, ca să zic așa. Am pornit motorul convins că Azuria va contribui la farmecul călătoriei mele. Şi a contribuit. A contribuit de mi-a ieșit pe nas.

 

Bun venit în iadul șoferilor!

Conduc pe stânga drumului în Medanul hidos care, de la prima oră a dimineții, eliberează pe străzi un roi ucigaș de două milioane de viespi metalice, nesupuse legilor omenești. Harta e prea vagă, toate indicatoarele arată spre aeroport, trecătorii mă sfătuiesc amabil să merg și să mai întreb. Luneta e acoperită cu folie întunecată. Nu văd nimic în spate. Găsesc ieșirea spre Berastagi ghidându-mă după Soare.

Şoseaua e proastă. Sunt atâtea gropi încât asfaltul mai mult încurcă. Suportul înjghebat pentru roata de rezervă scârțâie ca ușa pe care intră Moartea în camera unui bolnav incurabil. La fiecare denivelare, puntea spate cloncăne (ca să folosesc un termen de specialitate) atât de urât încât mă aștept din clipă în clipă să-mi văd roțile din spate în oglinda retrovizoare. Ah, uitasem, nu văd nimic în retrovizoare.

La 20 de kilometri de Medan, încep dealurile și ploaia. Apele coboară de pe versanți și se aruncă peste traficul rutier ca armatele lui Basarab la Posada. Şoseaua nu are canale de scurgere, apa merge pe unde merge și omul. Conduc prin viitură, nu știu dacă rulez sau plutesc, să-i spunem auto-rafting. Podețul din față e inundat, apa se înalță la jumătate de metru până reușește să depășească pragurile și să cadă în râul de dedesubt. Motocicliștii traversează cu picioarele pe ghidon, ca să nu se ude. Camioanele traversează cu toată viteza, ca să ude motocicliștii. O zi normală în Sumatra de Nord.

Curbă, linie continuă. Mă depășește un microbuz cu 15 locuri și 40 de pasageri. În timp ce trece strâmt pe lângă mine, un pasager iese pe geam, se urcă pe mașină, scoate o folie de plastic, acoperă bagajele, ancorează bine folia, pune piciorul pe rama geamului și intră la loc. Merg în trena microbuzului. Tânărul iese din nou pe geam, se urcă pe mașină, desface frânghiile, strânge folia, o împăturește, o pune bine, își aprinde o țigară, se întoarce în cabină. Ploaia s-a oprit. Microbuzul, nicio secundă.

Opresc la Berastagi să mănânc ceva. Vulcanul Sinabung avea să erupă 3 luni mai târziu, transformând târgușorul de munte în bază pentru refugiați. Dar azi e sărbătoare. Pe Bukit Gundaling, colina cu belvedere, lumea a ieșit la picnic. Minunații căluții de munte, robuști, cu mers țanțoș și coame împletite, plimbă în șei câte doi-trei copii odată. Coborând din Azuria, atenția țâncilor se focalizează pe mine.

- Hello, mista!
- Hello.
- Hello, mista!
- Hi.
- Hawayu, mista?
- I’m fine, I’m OK.
- Hello, mista. Hawayu?

Copiii indonezieni învață engleză la școală și nu se sfiesc să arate asta. Pentru un alb, a merge pe stradă e un full time job. Trebuie să răspunzi la salut și să dai binețuri de 10 ori pe minut. Totuși, nu te hazarda în conversații sofisticate. Engleza copiilor indonezieni are niște limite.

- I’m fine, how about you?
- bout you…???

La Sipiso-Piso plouă cu ceață. Cascada nu se vede prin pâclă, dar se aude și se simte. Cer un kopi susu panas. Femeia strecoară cafeaua printr-un soi de ciorap și adaugă două degete de lapte condensat dulce, care se duce direct pe fundul cănii. Amestec și iau o gură zdravănă din cafeaua blândă și aromată care contrastează minunat cu ruperea de nori de dincolo de copertina bufetului. Beau 3 căni. Ciudat, mă relaxează.

1 2 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 8 Comentarii

  1. INA spune:

    Am ajuns intamplator aici, dar nu-mi pare rau. Excelent scris. Alert, amuzant si plin de informatii. Ai un like de la mine pentru ca mi-ai facut dupa amiaza mai vesela.

  2. catalin spune:

    dupa india am plans de fericire cand am ajuns in romania….pot spune fara ipocrizie sau condescendenta ca imi este familiar sentimentul.dar peste tot este o ironie – iubesc romania dar de la distanta….

  3. [...] Cafeaua cumpărată de la familia Turniep urma să putrezească în portbagajul Azuriei dacă n-o prăjeam mai repede. Dar unde s-o prăjesc aici, la marginea junglei?​Citeste tot [...]

  4. [...] Indonezia are probleme mari cu corupţia (a obtinut un umilitor indice de 2.8 în studiul Transparency International), fenomen care contribuie nefericit la starea dezastruoasă a şoselelor şi la creşterea preţurilor serviciilor, gâtuind din faşă orice încercare de dezvoltare a unor business-uri corecte în turism. Siguranţa transporturilor este una dintre cele mai proaste din lume. Companiilor aeriene indoneziene le-a fost interzis accesul în spaţiul aerian european timp de 3 ani. Transportul maritim nu respectă niciun standard de siguranţă. Transportul terestru este îngrozitor, cu un parc auto super-învechit, permise luate pe şpagă şi drumuri despre care s-ar putea turna filme de groază. [...]

  5. [...] Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 3) – Bun venit în iadul șoferilor! [...]

  6. [...] microbiologică. Cafeaua cumpărată de la familia Turniep urma să putrezească în portbagajul Azuriei dacă n-o prăjeam mai repede. Dar unde s-o prăjesc aici, la marginea [...]

  7. […] știu cum Dumnezeu se face, dar de câte ori vin în Indonezia sunt alegeri. Poate mai ții minte alaiul electoral după care m-am târât un ceas pe Samosir sau chipul omniprezent al domnului Cornel Simbolon, […]

Lasă un comentariu