Tedoo cu Brad Florescu

Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 11): Ce femei, ce femei!

“Traditional way. You can help.” sugeră Johan. „Traditional” sună foarte bine în urechile străinului călător. Cât despre „help”, cine ar fi refuzat să-şi vâre braţele până la cot într-un meşteşug secular, asudând alături de localnici? Eram un cetăţean al lumii, unul de-al lor, dacă o făceam şi pe asta puteam să candidez la postul de şaman. Spectacolul putea să înceapă.

Sumatra Ketambe Coffee Indonesia_DSC1526_1

Să cumperi cafea în verde e uşor. S-o transformi din fruct  în pudră, ei, asta e o treabă ceva mai complicată.

Trecuse deja o săptămână de când plecasem de la Lacul Toba. Plouase mult, aerul mustea de umiditate iar căldura soarelui răzbătea prin luneta fumurie îndeajuns încât să transforme conţinutul sacului de rafie într-o orgie microbiologică. Cafeaua cumpărată de la familia Turniep urma să putrezească în portbagajul Azuriei dacă n-o prăjeam mai repede. Dar unde s-o prăjesc aici, la marginea junglei?

“Traditional way. You can help.” sugeră Johan. „Traditional” sună foarte bine în urechile străinului călător. Cât despre „help”, cine ar fi refuzat să-şi vâre braţele până la cot într-un meşteşug secular, asudând alături de localnici? Eram un cetăţean al lumii, unul de-al lor, dacă o făceam şi pe asta puteam să candidez la postul de şaman. Spectacolul putea să înceapă.

Dar să facem cunoştinţă cu personajele. Asmaini, 40 de ani, mamă a 4 copii, soţie de Johan, poate ilustra oricând cu succes definiţia cuvântului „muncă” în enciclopedii. Khatijah, 36 de ani, mamă a doi copii, soră de Johan şi fiică îngrijitoare de dukun. Susidhalia, 16 ani, fiică de Johan şi Asmaini, elevă la liceu în Kutacane, vizitându-şi părinţii în week-end. Gong!

Uscarea

Cortina se ridică şi le vedem pe cele trei eroine principale aducând din magazie un mojar de diametrul unei roţi de maşină şi pistilul aferent şi proporţional, ambele confecţionate din piatră. Obiectele ritualice sunt trase la umbra unui arbore înflorit, strivind cu gingăşie iarba verde de acasă. Alături, Asmaini aprinde un foc tribal pe care îl subjugă unei pirostrii indigene. Asemenea unei preotese antice, Asmaini agită deasupra focului o tingire imensă, însoţindu-şi gestul cu incantaţia: „Kopi not dry enough. We must dry kopi first”.

Apare sacul de rafie. Boabele sunt deşertate în tingire, kilogram după kilogram. Asmaini scutură şi vântură recipientul cu gesturi pline de energie şi simbolism. Prin metode secrete, transmise din mamă în fiică, marea preoteasă determină momentul la care lotul de cafea e “dry enough” şi-l deşartă într-o tavă albă, cu siguranţă confecţionată din claviculă de inorog (care, spre deosebire de caii normali, are corn în frunte şi clavicule la toate cele patru picioare).

Decojirea

Întunecoasa Khatijah revarsă tava în imensul mojar de piatră şi, întinzându-mi pistilul ca pe un sceptru de rege păgân, mă introduce în scenă: „Wanna help? Take.”. Apuc toiagul cu o mână, încerc să îl ridic ameninţător deasupra mărunţişului de boabe care tremură dedesubt, dar braţul nu mă ascultă. Pesemne, pistilul posedă o forţă demonică. Îl apuc cu ambele mâini şi pare că îi înfrâng cerbicia. Ridic pistilul şi izbesc cu sete în mojar. Boabele de cafea ţipă sub loviturile mele, explodând într-o supernovă albăstruie şi parfumată. A doua lovitură e deja mai dificilă. Fulgerul de piatră e greu, braţele mă dor, sudoarea îmi curge pe tâmple dar ce şaman nu suferă în timpul delirului său? Mă înfig mai bine în picioare, le ordon muşchilor să nu mă lase la greu, mă ostenesc şi mai dau odată. Trag aer în piept, îmi şterg mâinile pe tricou, apuc, dau să ridic, când vocea Khatijahei îmi curmă elanul:  “Now stop. Give to me. Must finish today”.

Femeia înşfacă pistilul, se aşează pe buturugă şi face exact de făceam şi eu, doar că de 10 ori mai repede. Mâinile ei par să fi smuls gravitaţia din nervurile pietroase ale toiagului care acum ţopăie uşor ca un fulg, fără îndoilală alimentat de către demonii pe care vrăjitoarea acehneză îi ascunde în faldurile rochiei sale de culoarea focului. Nicio femeie din lume n-ar trebui să aibă atâta putere.

Khatijah termină de scuturat primul kilogram de cafea în câteva minute. Pe fundul mojarului, cojiţele formau un strat de trei-patru centimetri. Susidhalia încarcă boabele pe o rogojină, le aruncă în contra vântului şi le prinde fără să scape una. Cafeaua, curată şi strălucitoare, e gata pentru prăjit.

Prăjirea

Asmaini o preia şi o aruncă din nou în tingire, împreună cu două linguri mari de zahăr brun care, caramelizându-se, va da cafelei un gust mai aromat. Parfumul, dus de vânt, a umplut toată valea râului. Boabele pocnesc ca floricelele de porumb, marcând sonor trecerea de la un palier de prăjire la următorul. Asmaini le lasă să pocnească de trei ori deşi încerc s-o conving, luând aminte la învăţăturile Roxanei, că două sunt suficiente. Nicio şansă. Indonezienii prăjesc cafeaua până la limita scrumului. Aşa le place lor.

Măcinarea

Boabele prăjite revin în mojar, unde adolescenta Susidhalia – „need help?” „no, no” – le dă loviturile de graţie, preschimbându-le fără milă într-un praf brun şi aromat. Punem produsul finit pe cântar: 5 kilograme. 5 s-au pierdut în timpul procesului. Împărţim prada fifty-fifty, din jumătatea mea facem şi-un ibric. E slabă şi aromată, uleioasă, un pic amăruie. Cafeaua adusă de pe înălţimile Lacului Toba şi procesată la marginea junglei de cele  trei femei cu super-puteri o să-mi mângâie dimineţile de acasă.

De câte aceneze e nevoie ca să porneşti o maşină?

În dimineaţa despărţirii de Ketambe, Azuria refuza să pornească. Bateria cedase complet. De unde să cumpăr una nouă? Din Banda Aceh, două zile de mers. Maşina era parcată în rampă, pe iarba umedă, cu botul îndreptat spre casa lui Johan. Ca s-o pornesc, ar fi trebuit să traversez camera de zi, bucătăria şi să pun frână abia în camera copiilor. Aveam nevoie de ajutor.

- Asmaini, trebuie să împing maşina asta la deal. Unde e Johan?
- Plecat. Te ajută Khatijah. Cumnată!!! Vino puţin!

Super-sora lui Johan se iţi din casa bătrânească, îmbrăcată la fel de colorat şi de strălucitor ca ieri, de parcă n-am fi întrerupt-o din dereticat şi gătit, ci din filmarea ultimului său videoclip.

- Doamna Khatijah, ştiţi să porniţi o maşină? Eu împing, dumneavoastră ridicaţi ambreiajul.
- Nu ştiu să conduc. Mergi dumneata la volan.
- Şi cine împinge maşina

N-am apucat să pun semnul întrebării la întrebare pentru că super-sora se proptise deja în botul Azuriei, care o luase în sus ca pe Dealul Magnetic. Maşina a pornit de la prima încercare. Nu mai aveam nicio îndoială că doamna Khatijah stăpânea antigravitaţia precum şi alte tehnologii de ultimă oră.

Copleşit de gratitudine, am îmbrăţişat-o pe preaputernica femeie. Încă mă mai dor coastele.

Dacă tot ne-am apucat, hai să prăjim şi nişte discuri de frână.

Veşti extraordinare pentru cei care au rău de maşină: drumurile din Aceh, deşi străbat munţi, sunt lipsite de serpentine. Inginerii indonezieni au găsit o metodă bărbătească de a elimina aceste vomitive şerpuiri. De la Ketambe la Takengon, şoseaua urcă munţii drept, pieptiş, în unghiuri care i-ar şoca până şi pe proiectanţii de roller-coastere.

La deal, am mers cu viteza I, convins că, dacă mă opresc o secundă, am să mă răstorn pe spate. De coborât am coborât la fel, cu motorul urlând la 5000 de turaţii, cu piciorul pe frână până la blană, cu stânga gata să apeleze la frâna de mână dacă e să nu se poată altfel.

Când discurile de frână s-au încins atât de tare încât nu mai puteam respira la volan, am tras pe stânga, am coborât şi mi-am evaluat şansele de a duce la bun sfârşit acest drum. Maşina era, cu tot respectul, un hârb. Kilometri parcurşi: 30. Kilometri rămaşi: 180. Bateria – dusă. Discurile – aproape de temperatura de topire. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla – discurile să se ovalizeze sau să crape dacă dădeam peste o băltoacă în mijlocul drumului.

Jungla învelea drumul într-o umbră densă şi foşnitoare, complet lipsită de compasiune pentru ocazionalii omuleţi care se aventurau pe-aici în cutiile lor de metal idiot. Nu trebuia să mă prindă seara drum. Am pornit. 500 de metri mai jos, un torent rebel mătura şoseaua. Am închis ochii şi am trecut prin el, cu discurile de frână sfârâind pe măsură ce contactul cu apa rece le schimba pentru totdeauna formele. Până la Takengon am scârţâit de ne-au lătrat toţi câinii.

(bineînţeles că va urma)

Toate episoadele foiletonului pot fi citite aici.

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 2 Comentarii

  1. enev spune:

    Straşnic reportaj. Meseriaş. Bravo! L-am citit pe nerăsuflate!

  2. comanu spune:

    brad indiana jones florescu

Lasă un comentariu