Tedoo cu Brad Florescu

Roz Avel în Jurul Lumii (7). ¡Muchas gracias, Toño!

Cu ancora înțepenită sub o stâncă, Florin și Aglaie nu mai știu ce să facă. Tot portul le sare în ajutor. Și dă-i, și luptă, ca-n Ridichea Uriașă.

Muros_vue de laRia

Text, fotografii și acuarele de Florin “Captain Johhny” Drăghici. 

Sâmbătă. În gura presei.

E prea mult vânt pentru umblat după lanțuri pe fundul apei. O să aștepte liniștit acolo acalmia prevazută pentru mâine. Pe pontoane, « marinero » ne prezintă patronii de la Club Nautico de Barraña, care se „trag în poză” cu noi. Daniel îi întreține în spaniolă. E skipperul unui superb velier de strip planking din Camaret, Bretagne Nord și navighează cu soția lui cam peste tot prin Atlanticul de Nord-Est între 12 și 16 luni pe an. Vecinii de ponton, „turiștii” care ieri ne fotografiau din toate părțile, ne dau  și nouă pozele.

A apărut și un periodista (ziarist) din Boiro. În sfârșit, s-a întâmplat ceva în zonă: noi.

Duminică. Aglaie, amintiri subacvatice.

“Intru în apă. Brrrr, ce rece e, și cu valuri, și cu vânt, cerul e gri, s-au adunat toate numai ca să te convingă să te întorci la mal. Dar nu, e musai, trebuie să recuperăm lanțul, ancora, tot… mă oblig să înot până la țintă, să mă scufund, să văd ce se întâmplă pe fund.

Drdrdrdrdr… nu se vede nimic, numai ultimul tronson din cordaj, am o mie de dificultăți, nu pot să mă scufund, mă simt ca o mică doapă de plută – mă rog,  una mare – pe scurt îmi consum toată energia, n-am suflu și mă agăt de bastingajul bărcii ca să respir un pic. Până la urmă mă agăț de cordaj ca să ajung până jos, dar odată la fund, la naiba, ancora e sub stâncă, normal ca n-o văd și că-i înțepenită.

Abia ce constat chestia asta că sunt obligată să ies iar la suprafață, din lipsă de aer. După 3-4 scufundări nu-mi mai e frig, dar sunt dezamăgită. Stânca e la vreo 3 metri de suprafață, nu-i mare lucru, dar nu mai rezist în apnee ca la douăzeci de ani. Urc din nou în anexă dintr-o zvâcnitură, îmi julesc genunchiul, nu simt nimic, adrenalina anesteziază tot, mă aranjează.

Căpitanul reușește sa desțepenească ancora dar lanțul, înfășurat în jurul stâncii, nu ne lasă s-o scoatem din apă; rămâne blocată la vreun metru de suprafață. Ne întoarcem în port cu mâna goală și cu convingerea că avem nevoie de ajutorul „marineros”-ilor și al bărcii lor cu un motor mai puternic și poate cu echipament de scafandru.

ñ¡¡Aglaie.”

Dezumflații.

Am pornit pe la unu și douăzeci și unu, m-am uitat la ceas. Avem o autonomie de benzină de o oră și jumătate în rezervorul lui Little Gu. Am plecat înarmați ca niște adevărați cowboys, cu scule pentru demontat piesa de joncțiune între lanț și ancoră, în ideea că poate scoatem fiecare element separat; clești, chei, toată prăvălia.

Shorty de neopren, foarte chic, negru cu gri și turcoaz pentru Aglaia, salopetă cu mânecă lungă pentru mine, că friguros mai sunt. Maree joasă, o întindem cu maneta de gaz la maximum spre balonașul cel alb și frățiorul lui roșu care se văd de pe dig. Mda, toată aventura se petrece sub ochii turiștilor de pe plajă, de parcă galerie ne trebuia nouă acum.

Avem și un dinghy din cauciuc roșu la remorcă, pneumaticul nostru AX3 care ne va servi drept platformă-bază pentru scufundări.

Ajungem la fața locului, punem flota de intervenție cu etrava înspre vânt, încep să trag de cordajul cu care am asigurat ancora. Nu se mișcă nimic odată ce adun în barcă toată lungimea reziduală a parâmei. Ce facem? Îhim? Ce facem acum?

Pleosc. Aglaia se scufundă. Apa e rece, mai rece decât alaltăieri, depresiunea care suflă de doua zile a schimbat un pic lucrurile. Coboară de-a lungul parâmei. După câteva secunde iese, înfrigurată, se agață de bastingajul lui Little Gu.

- E rece rău. Nu se poate, ancora e sub un pietroi, nici nu se vede. Nu reușesc să stau destul de mult pe fund.

Sare iar. E curajoasă Aglaia mea. Iese. Sare Iese. De patru, de cinci ori la rând. Gata, las-o baltă, fată, hai încoace.

Comunicația e un pic dificilă în condițiile astea. Nu și-a luat “urechile” electronice. Încerc să-i explic prin semne să vină spre etrava lui Little Gu. După două minute de pantomimă ridicolă îmi spune

- Poți să-mi vorbești normal, te aud.
- Ah, Aglaie, uitasem că la luciul apei auzi și fără aparate. Cred că ai fost delfin într-o viață anterioară.
- Și atunci de ce naibii îmi e atât de frig?
- Am zis delfin, nu urs polar.

Încerc sa tractez cu barca, cu motorul la jumătate de regim. Când se întinde parâma înțepenim. Cei 4 cai de Yamaha nu-s suficienți ca sa desprindă cele 25 de Kg ale Kobrei, plus lanțul de zece, 50 de metri, 2,25 kile metrul, de după ea. Strâng parâma în barcă din nou, încet, încet, o scutur, simt că se mișcă ancora.

Cu un efort supraomenesc reușesc s-o desprind de pe fund. Cred că alunecă pe sub sau pe lângă pietroi. O văd urcând, e la un metru jumătate de suprafață, dar oglinda pupa a lui Little Gu se înfundă periculos. N-am nici un tachet la bord ca să leg parâma, nici n-am chef să smulg oglinda pupa cum am făcut cu cea de la prora în dreptul lui Cabo Finisterre. Poate ar trebui împinsă pe dedesubt, pe fund… „N-am curaj să mă mai duc odată” îmi spune Aglaia, simțind la ce mă gândesc…

- Hai de-aici. Ne întoarcem în port, OK? Revenim mâine, cu „marinero” care ne-a propus sa ne ajute. Azi îi numai moșu’ ăla de serviciu, e duminica, e singur în tot portul. O să ne sfătuim luni cu colegii lor, vedem noi cum facem.

Gata. Ne-am întors, cu toată flota noastră, cu salopetele, cu echipamentul, cu ego-ul demolat. Ne-am întors cu mâna goală. Dezumflați.

07

Nu, din fericire nu e barca noastră.

Joi. Lanțul, parâma și restul fierătăniilor.

În mod cât se poate de firesc, Toño vine de la José Antonio Sanchez Muñiz. El ne-a înregistrat la sosirea în portul din Escarabote, la puțin timp după popasul nostru de pe Arrecife de Araña. E tânăr, scurt și îndesat, cu o privire care inspiră încredere. Când am ajuns la ponton a pus mâna pe parâme ca un marinar adevărat.

- Când ai un pic de timp treci pe la birou, e în casita azul de acolo.
Casita îi ziceți voi? Mie mi se pare ditamai palacio azul.

Toño se distrează mârâind în același timp împotriva zăpușelii. E un adevărat. cuptor la el în „palat”. Intru, completăm hârtiile, sporovăim în idiomul simplificat pe care-l practic din ce în ce mai cursiv de la Gijón încoace: un sfert galego, un sfert castellano, un sfert franceză și restul engleză. Limba română mă ajută mult, spre marea invidie a Aglaiei, care a făcut într-o viată anterioară niște ani de spaniolă fără prea mult folos.

Nu mult după ce trec pe la birou Toño mă ia la întrebări.

- Ancora aia, când vrei să te duci după ea?
- M-aș duce mâine a la baja (la mareea joasă)
- Aha, și acum de ce nu? Ai nevoie de ajutor? Putem să venim cu tine cu essodiac-ul nostru.

Ezit. Mă liniștește.

-  Nu costă nimic, no te preocupas!

-  Toño, mă duc mîine cu dinghy-ul meu a la baja. Dacă rezolv n-are rost să te mai deranjez. Dacă nu mă descurc îți spun.

-   Muy bien.

Plec la o plimbare prin Escarabote împreună cu Aglaia. Toño e pe un ponton, dă cu furtunul pe cat-way… și brusc, o rupe la fuga. O fi uitat ceva? Îl vedem vârându-se în cuptorul lui „azul” și ieșind afara cu ceva în mâna. Ni-l înmânează sfios.

- Un plaño de Escarabote y Boiro. Harta zonei.

Luni după-amiaza. În caz că.

Duminică seara ne întorceam la ponton cu mâna goală. Ieri Toño ne-a mai zis odată.

- Hombre, vamos buscar la ancla. (Dom’le, hai sa recuperăm ancora).
- N-ai văzut ce vânt suflă? Cel puțin 30 de noduri, se umflă niște valuri de n-am mai văzut asa ceva aici, în Ria. Ce ancoră? În plus, suntem la jumătatea ciclului de maree, cel puțin cinci metri de adâncime și un curent de-ți umfla dinghy-ul cu ancoră cu tot. Las-o baltă, mergem mâine.

Dar gata, azi ne-a prins. Nu mai scăpăm. Vamos, hombre. Ahorrra! Și-mi face un semn cu capul înspre recif, cu zâmbetul lui irezistibil. La modul „încercăm; dacă nu merge mai vedem pe urmă.

Îmi pun din nou salopeta de neopren. Aglaia la fel. Ne pregătim ochelari, labe, în caz că. Și clești și chei, tot în caz că. Iau cu mine tot ce-mi trebuie ca să demontez articulația dintre lanț și ancoră. „El marinero” apare și el, cu barca unui pescar. Nu vrea să julească “essodiac”-ul.

Ne ia la bord și fugim direct la locul faptei. „Ăla alb e la capătul lanțului” îi spun, arătându-i baloanele plutitoare, fiecare la capătul unei parâme de vreo zece metri. „Vreo 50 de metri lungime, lanț de zece, cred că ajunge la vreo 150 de kilograme cu ancoră cu tot”.

Dă din cap. Nu-i problemă. „La balonul roșu, acolo-i ancora”. Mergem într-acolo. Trag, o ridic un pic, încă un pic și încă un pic. Și gata. Toño se proptește în maneta de gaz. Toți cei 40 de cai se încordează la maximum. Barca accelerează și dintr-o dată, se împiedică.

- La roca, pufnește Toño. Hai să încercăm pe dincolo.

El mejor de todos.

O luăm spre balonul alb. Marinarul începe sa tragă de el. Lanțul se adună în fundul bărcii, cinci, zece, cincisprezece metri. Mă uit la clipurile din plastic colorat pe care le-am pus cu mâna mea de-a lungul lanțului. Toño își recapătă greu suflul:

- Nu vrei să tragi și tu un pic?
- Sigur, sigur, normal.

Barca se bălăngăne de-a lungul valurilor. Când e jos filez lanțul în fundul bărcii. Când se ridică dau două ture în jurul tachetului. Urcă repede, încurajator și dintr-o dată iar nimic. Stop mașina. Fix la marca celor 5 metri. Mama ei de stâncă.

Toño se uita la mine fix… ma uit și eu la el fix. Eu, cu un pic de stres.

- Fii atent. Îl scuturăm un pic, filezi vreo zece metri și încercăm să dăm ocol stâncii cu barca. Până la urmă o scoatem.

Hai să mergem. Dăm o tură stâncii, mai tragem un pic de lanț, încă o tură, mai tragem, niciun progres. Omul trage și de cordajul de securitate al ancorei, adună toată lungimea în barcă, mai dăm o tură. Încercăm iar. Ultimii cinci metri nenorociți de lanț sunt înțepeniți aiurea sub un pietroi.

Mă pun din nou la jug, disperat. Cordajul se întinde ca o gumă de chiloți, culmea e ca nu se rupe. Ca trestia din fabulă. O văd, nesimțita de ancoră, fix sub bastingaj. Încă un metru și jumătate. Facem o pauză, filez parâma, ancora se odihnește un pic pe fund. Toño, de pe partea lui, filează lanțul. Suflăm un pic.

În privirea marinarului citesc un mesaj clar: “Acum trebuie intrat în apa.” Alaltăieri fusese rândul Aglaiei, azi e al meu, normal. Încep să-mi adun curajul disponibil. Simt deja ca un frison infiltrându-se pe sub neopren. Bun, hai – unu, doi, trei… și Toño zice:

- Hai să mai încercăm o jmecherie.

Adună la bord în același timp și parâma ancorei și lanțul. Îmi dă fierotenia, o agăț de suportul vâslei tribord. Leagă parâma de tachetul babord și o ia înainte încercând să treacă, pe dibuite, printre ele. Curentul, apa cam agitată… pe dibuite, cum-necum, barca avansează. Avansează! AVANSEAZĂĂĂ! Nu ne mai ține nimic ca data trecută.

Toño se încruntă un pic, apoi se uită la mine și zâmbește.

-  Hombre, ancora derapează. Cred c-am reușit!

Ne aruncăm hămesiți pe lanț, amândoi, tragem tot ce putem în barcă și…la capăt se bălăngăne cele 25 de kile ale Kobrei noastre nou-nouțe. Doar eticheta pare un pic scrijelită de pietroaiele recifului. SIIII!!! YESSSSSS!!! DAAA!

-  Ești cel mai tare dintre toți! El mejor de todos.

04

Marele Manitu.

Aglaia și cu mine l-am lua în brate pe tânărul marinar. Îi strângem mâna, pare super bucuros și el.

- Până la ce ora lucrezi?
- Miezul nopții.
- Și mâine?
- Mâine am liber
- Hai să iei masa cu noi la bord.
- Păi… nu prea pot… înțelegi, la mujer, los niños… dacă tot nu lucrez aș sta cu ei. În ultima vreme am tot fost de noapte
- Măcar o bere sa bem.
- Bine, vedem noi, hombre, no te preocupas, îmi spune și ma ia pe după umeri, bucuros de bucuria noastră.

Marți. Miercuri. Zilele trec fără marinarul nostru cu zâmbet irezistibil. El Viejo, moșul cel simpatic și nebun după câini, apare două nopți, una după alta. Tipul ăla care știe un pic de engleză, cu pălăria albastră apare două zile. „La ancla, you had it? Iz ow key?

Dar nici urmă de Toño. Poate n-am înțeles bine, cu spaniola mea. Joi dimineață îl scot pe Gin la plimbare. Dintr-un Bavaria 36 de la pontonul din față iese copia perfectă a lui Daniel, skipperul de pe „La Civelle”. Nu poate fi decât celebrul Nicolàs.

Nicolàs e Marele Manitou din toate porturile de pe partea asta a Ria de Arousa. Fost Căpitan al portului la Pobra, se ocupă de operații tehnice la Ribeira, care deservește și Pobra, și Cabo de Cruz, și Escarabote. Controlează tot ce mișcă. Daniel mi-a dat numărul lui de telefon, că nu se știe: “Dacă ai cea mai mică problemă oriunde în Ria de Arousa sună-l. Sigur găsește o soluție.”

Mă apropii și îl întreb dacă e cine cred eu că e. „Si, si, yo soy Nicolàs.” Îi spun că suntem prieteni cu Daniel si Maylen, de pe „La Civelle”.

- Ah, si, „La Cibelle”… Tu ești tipul cu Roz Avel? Barca e bine? Nu-s probleme cu coca, omule?

Zvonurile se răspândesc rapid în Ria.

- Nu-s probleme. N-aveam viteză, marea era calmă. Totul e OK.

Apare o mașinuță cu o scară pe acoperiș. E marinarul meu preferat. Fug să-l întâmpin. I-am pus în rama una din acuarelele mele, un peisaj de la La Roche Bernard. 

Combarro, Ria de Pontevedra. Epilog.

Azi ne legănăm la ancoră în spatele digului de sud, la Combarro. Privilegiul de a legăna liniștiți, profitând de calmul relativ al primei seri de septembrie, i-l datorăm lui Toño. Îmi rămâne în memorie zâmbetul de când i-am pus în brațe cadoul… „

- Muchas gracias, hombre! Și nevestei o să-i placă, sigur. Unde-i locul? În Bretania? Qué bonito… Clàro!

El ne făcuse cadou o ancoră Kobra de 25 de kilograme. Muchas gracias, Toño! Clàro!

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu