Tedoo cu Brad Florescu

Roz Avel în Jurul Lumii (4). Lumină divină pe Coasta Morții.

Echipajul lui Roz Avel ancorează pentru câteva zile la Malpica, pe Costa da Morte, cu tot Atlanticul în spate.

Malpica_port de peche

Text, fotografii și acuarele de Florin “Captain Johhny” Drăghici. Desenele lui Florin pot fi admirate la Galeria Teresia, Muzeul Banatului, Complexul Bastion din Timișoara, începând din 20 noiembrie. 

- Și? Ai făcut poze frumoase?

Tipul e înalt, mult mai înalt decât pescarii din zonă. Sta lângă mine la tejgheaua bărulețului din port, cu colțul ochiului pe aparatul meu foto. După expresia feței mă gândesc că s-ar putea să aibă și un pic de umor.

- Da, cred că da. A fost o lumină superbă în dimineața asta.
- Așa e pe-aici. Ai patru-cinci zile însorite în fiecare zi.

Malpica.

De când mi-am început plimbarea matinală cu câinele a plouat de trei ori. Are dreptate. După fiecare aversă soarele s-a întors mai strălucitor ca înainte, să ne aducă aminte ca există.

- Ești de pe velierul ăla?
- Da. Am stat la ancoră în ultimele două nopți.

Malpica e un cătun ascuns după insulele Sisargas. Sat mic, dar mare port de pescuit. Zero instalații pentru navigația de agrement. Așa că ai doua posibilități de ancorare. Ori în fața portului, ca neamțul ăla de-acolo, ori în fața plajei principale (Playa Mayor, un nume pe măsură). Te apropii cât  poți de mult, fără teama; după ce treci de ultimele pietroaie fundul e de bună calitate, nisip bine tasat de mareea din zonă, care ajunge la o amplitudine de 3,50m când Luna-i plină.

-  E un loc bun de ancorat. Liniștit.
-  Pare liniștit acum, că suflă vântul din sud-vest. Stai să vezi când se sucește dinspre nord.

Nu cred ca o să stau să văd. Am văzut deja digul care protejează portul de pescuit și am înțeles. Când se burzuluiește vântul dinspre nord cred ca e infernal. Tipul adaugă, liniștitor:

- Știi că în galiciană zona asta se cheamă La Costa do Morte, Coasta Morții?

Vorbim de fotografii, de lumină, de Bretania, de Galicia. Cădem de acord că ne e dragă amândurora regiunea asta (și cealaltă, cea bretonă) pentru pentru caracterul ei rugos, zilele înnegurate, cu un plafon de nori și lumini razante. Hotărâm ca în sud (la Denia, spune el… pe Costa Blanca, în Mediterana) e prea cald, ca soarele nu-ți lasă nici o clipa de răgaz.

O ia din loc, mă bate pe spate și îl scarpină pe Gin. Hasta luego. Îmi termin cafeaua și îl chem pe barman.

-  La cuenta, por favor. How much for the coffee?
–  Nada, it’s OK, he paid your coffée.

Mi-e clar, îmi place în țara asta.

Trecem podul când om ajunge la el.

Am ridicat ancora lângă Sada, în fața satului Fontàn, pe la prânz. Am lăsat în siajul bărcii un fir de gută, pe undița aia mica, cu o taparina și…trei dintr-o lovitură! În timp ce dezlegam primii doi stavrizi, al treilea s-a dezlegat singur și a întins-o lăsând în urma lui un firicel de sânge. Poate că va supraviețui, că în Ria de Sada nu umbla rechini. De-acum încolo va studia cu atenție diferența între fulgii strălucitori ai taparinei și adevărații peștișori. Noi ne vom mulțumi cu doi superbi stavrizi galicieni, primii pești pe care-i prindem de când am plecat.

În dreptul cargoboturilor la ancoră, la ieșirea din Ria, echipajul unui velier sub pavilion spaniol ne strigă «Kenavo! Kenavo! Bretania! ». Le facem semn cu mâna. Ăștia au remarcat imensul Gwenn-a-dhu pe care îl arborăm în sarturile babord. Și incripția Le Guilvinec pe tabloul pupa. Bretania e privita cu simpatie în țara verilor galicieni.

Vântul se stinge încet-încet, ca să devina o vagă tuse astmatica în dreptul intrării în Ria de A Coruna. La Torre, luminată în contre-jour de soarele dimineții, ne salută cu o serie de mici rafale și pauze complete de vânt, mai lungi sau mai scurte, în care Roz Avel alunecă din inerție cu un nod și jumătate. Din travers mai merge cum mai merge. Si încă aici nu-i hula. O jumătate de oră mai târziu facem apel la Perkie, pentru că vânticelul a dispărut complet. Păstrăm randa, la prima banda de terțarolă, luată cu precauție de când am plecat.

Vântul revine în forță după Punta Herminia, în dreptul lui Torre de Hercules. De la zero la 15 noduri, pe urmă 20. Randa ne servește de cârmă aeriana, Perkie de propulsor. Avansăm cu 6 noduri. Gren-urile se succed, unul mai violent decât altul. În Imray (Ghidurile de navigație costiera editate de societatea britanica Imray, Laurie Norie & Wilson sunt referințe în materie) se vorbește de trei locuri de ancoră la Malpica. Ce părere ai, Aglaé?

- Habar n-am, te las sa decizi singur. Am încredere.
- Om vedea când ajungem, știi tu, dictonul ala englezesc.
- Îl știu, da. We’ll cross the bridge when we come to it.

Lumină divină pe Coasta Morții.

La Malpica, în fața portului de pescuit, nu-mi place cum arată situația. Încă n-am ajuns bine, dar nu-mi place. Se pare ca fundul mării e “nesigur”. Pe hartă scrie stone. În Imray apare ca un amestec de rocă, alge și petece de nisip. Să las ancora în asa ceva?

Încep sa se vadă Insulele Sisargas. Sub cerul încărcat de apa adusă de rafale lumina e ireală. Se prăvale direct din cer, printre nori, ca un duș. Pur și simplu magic. Magic, ca și delfinii care trec în fugă să ne salute.

01Malpica_Sisargas

În fundal, înfipt sub un promontoriu piramidal, moțăie satul, colorat ca toate satele galiciene. Nu reușesc încă sa-mi dau seama unde e portul, dar vad bine Playa Mayor. După o mica creastă, apare și Playa Seaya, mai strâmtă. Treci printre doua stânci, dar odată ce-ai intrat ai impresia ca ești bine adăpostit. În schimb dacă vrei sa dai o fugă în sat după pâine, umbli peste dealuri vreo jumătate de oră.

Și, dintr-o dată, nu se mai vede nimic. Cerul devine negru, din cauza norului ăluia care-și arăta creștetul de vreo cinci minute de după piscul din fundal. Părea imobil și, când colo, în câteva secunde s-a aruncat peste noi. Plouă cu stropi imenși. Aglaé, du-te în careu să-mi scoți o vesta de cart. Tu și cu Gin, la adăpost cu voi, n-are rost sa ne udăm leoarca toți trei.

Nu mai văd NIMIC. Sper ca toată afacerea se va aranja în dreptul plajei, altfel n-am nicio idee despre cum o sa ne “înfigem târnăcopul”.

În Galicia întotdeauna, dar întotdeauna, după o aversă vine o perioadă calmă. La două sute de metri de locul de ancoră ploaia se oprește brusc, norul se destramă și pe coasta dealului se vad din nou căsuțele multicolore.

-  Nu-i frumos aici, spune Aglaé. Nu vad de ce ne-a zis Carmen ca-i simpatic locul.
-  Ba da, uita-te la sit, e superb. Parc-am fi în Irlanda.

Lumina țâșnește razant printre smocurile de lână gri care atârnă din cer. Mare turcoaz, cu niște filamente albastru închis, în funcție de rafale. Verificăm adâncimea. Șase metri și jumătate.

- La ce ora e refluxul?
- Păi… peste doua ceasuri. Cum ar veni, mai pierdem cam un metru.
- Bine, ancorăm aici?
- Nu, ai un pic de răbdare, mergem măcar la 4,50m.
- Mie mi-ar plăcea să ancorăm aici. Îți aduci aminte, la Sada?
- Dacă ancoram aici, la 6,50 m, înseamna 9 metri după flux. Nouă metri adâncime înseamnă 45 de metri de lanț. Mă simt liniștit dacă las de cinci ori adâncimea, suntem în siguranță. Mai putem avansa un pic.

Si pluffff cu târnăcopul la fund. Vântul o sa ne împingă înapoi și lanțul se va așterne singur. Gata. La ancoră. E prima oara când stăm două zile într-un loc ca acesta, cu tot Atlanticul în spatele nostru. Hula e un pic atenuată de Insulele Sisargas, vine din nord-vest, în larg trebuie sa aibă cel puțin doi metri. Aici la noi mai ajung vreo treizeci de centimetri, suficient ca sa ne legene în somn.

- Ți-am spus eu ca ar fi bine sa ne apropiem mai mult de plajă.

Obiceiuri neobișnuite ale nevestelor galiciene.

Urmează plimbarea cu câinele, la bordul lui Little Gu, cu vâsle în plină rafală de 25 de noduri. În plus, un pic de valuri. Cu toate astea, bărcuța avansează incredibil de bine, mânca-o-ar tata pe ea!

O tură prin oraș cu Gin. Câte un pic peste tot, pe înălțimi, în spatele frontului de case din fata plajei, spre promontoriul sud-estic care ascunde portul. Deasupra portului, o promenadă pe stâlpi de beton. Un tip cu aer rasta plimbă un golden-retriever care vine să-l salute pe Gin. Salut. Salut. Ham-HamHolà. Holà.

Baletul vaselor care se întorc după o zi de pescuit. Ce zgomot infernal, ce miros de eșapament, ce…bine ca n-am ancorat aici. Nemții aia înfipți în fața satului cred ca-s deja cu nervii la fundul mării.

Ambianță portuară. Se discută în galiciană. Se strigă în gura mare «Salud!» pe terasele cafenelelor de pe Rua de la Darsena. Se trimit pe mese canas (halbe) de Estrella Galicia. Băieții își povestesc ziua de lucru, la pescuit, nevestele vin să-i caute pe la terase. În toate țările din lume nevestele vin să-și caute soții la birt. Chestia formidabilă în Galicia e că doamnele se așează lângă soț și comandă, la rândul lor, una cana. Pai ce, lor nu le-o fi sete de la atâta așteptare?

Satul cel mititel are o arhitectura amestecată. N-au mai rămas decât câteva case tradiționale galiciene, înghesuite deasupra Darsena – bazinul portului de pescuit, spre înălțimile promontoriului sud-estic. Înspre Playa Seaya, celălalt promontoriu se prelungește cu Islas Sisargas. Pe coasta dinspre insule doar câteva proprietăți, cu terenurile împrejmuite de mici ziduri de piatră și câte-o mica pășune.

Malpica nu-i propriu-zis o ria, e doar un golf destul de adânc ca să protejeze bărcile de vânturile din sectorul sudic. Și o plajă superbă. Adăpostul e bun pe tot sectorul sudic, chiar dacă înălțimile crează un efect Venturi. Fundul, cu condiția sa te apropii suficient de plajă, e solid; am petrecut a doua noapte scuturați de rafale până la 28 de noduri și n-am derapat nici un centimetru.

Activitatea turistica pare să funcționeze relativ bine, o faună multicolora între rasta și hippies întârziați umple terasele în acest sfârșit de iulie și muzica la modă răsună din difuzoarele barurilor. Prețurile sunt convenabile, oamenii – amabili. Cele câteva case tradiționale se pierd printre imobilele nesuferite stil anii ‘70, înveselite cât de cât de olanele de pe acoperis și de culorile vii ale zugrăvelii.

Dacă turismul merge doar trei luni pe an, pescuitul duduie non-stop. Nu-i vorba de pescuitul artizanal, la bordul unor lanxas de 4-5 metri vopsite în culori țipătoare. E vorba de vase de mare tonaj, care vânează tonul (atun) și bonita del norte. Când vezi clădirea în care se vinde, la licitație, rezultatul câtorva zile de pescuit, instalațiile portuare și macaralele de pe chei, înțelegi despre ce vorbim aici. Si când îi vezi pe pescari intrând în port la lăsarea serii, pentru un yachtman venit din Bretagne, unde portulețele tradiționale se transforma rând pe rând în anexe pitorești ale câte unei marina, e impresionant. Aici pescuitul e meserie, nu hobby.

(Va urma)

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Un Comentariu

  1. [...] Malpica, sub rafale de 28-30 noduri care coboară în goană de pe munte, am avut clipe când mi-a cam [...]

Lasă un comentariu