Tedoo cu Brad Florescu

Răsărit și Apus (9). Epilog. Întoarcerea la Bunul Simț.

“Nicio armată din lume nu se poate împotrivi unei idei al cărei timp a sosit.” – Victor Hugo.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Notă: Serialul Răsărit și Apus, o poveste despre libertate și cumpătare, a fost posibil mulțumită susținerii financiare acordate de Unilever și zborurilor oferite de Air France/KLM, companii cu proiecte pe termen mediu și lung în zona sustenabilității. Articolele pot conține referiri la acțiunile sau serviciile sponsorilor. Lectură plăcută (durează în jur de 10 minute). Primele opt episoade sunt aici.

Cum s-a sfârșit și a reînceput istoria.

Într-un eseu din 1989, expandat ulterior la dimensiunea unei cărți, politologul și economistul american Francis Fukuyama prezicea „sfârșitul istoriei”. Teza lucrării sale, care a făcut furori în perioada respectivă, era că, odată cu prăbușirea URSS și a regimurilor comuniste din Europa de Est, odată cu sfârșitul Războiului Rece, democrația liberală va cuceri întreaga lume și, prin urmare, omenirea avea a se aștepta doar la pace și prosperitate eterne.

Primul deceniu post-comunism părea să-i fi dat dreptate lui Fukuyama, chiar dacă democrația liberală și pacea s-au cerut impuse cu puterea armelor în Irak sau fosta Iugoslavie. În restul lumii era bine, est-europenii aveau alegeri libere, acces la filme și mașini din vest, economia duduia.

Apoi a venit  11 septembrie.

Țin minte că, în dimineața fatidicului eveniment, abia intrasem pe ușa agenției de publicitate unde lucram. Colegii mei erau mai toți strânși în hol, în fața televizorului, urmărind șocați transmisiunea în direct de la New York.

Deși n-am conștientizat atunci pe de-a întregul natura și impactul viitor al evenimentului, în timp ce urmăream imaginile m-a traversat un gând: de azi încolo lucrurile nu vor mai fi la fel. Ca să-l înfrunt, am urcat în birou și mi-am văzut de treaba mea de publicitar: cumpărați mașini, cumpărați pastă de dinți, cumpărați înălbitor de rufe, urmăriți știrile, contractați credite bancare, totul o să fie bine!

2001 este anul în care post-istoria lui Fukuyama s-a sfârșit, iar (neo-)Istoria s-a întors la treabă cu atâta zvîc încât părea că, în deceniul anterior, nu făcuse decât să se îndoape cu substanțe interzise.

2008 este anul în care această neo-Istorie, a migrat din politică în economie, afectând deasemenea, în solidar, aproape întreaga populație a planetei, prin Marea Criză.

O veste proastă la vremea ei face cât zece vești bune.

Cele două evenimente au multe elemente comune dintre care aș vrea să subliniez unul anume: oricine le-ar fi profețit s-ar fi ales cu eticheta de nebun fiindcă nu-i așa? cel mai urât obiect din orice casă este ceasul deșteptător.

Să-i fi spus cetățeanului planetar al anilor ’90 că, peste nu multă vreme, va reîncepe să plouă cu bombe? Să-i fi spus cetățeanului planetar al începutului de mileniu că prosperitatea către care tinde și pe care pare c-a apucat-o de un picior e doar un balon de săpun? Matale n-ai altă treabă?

Veștile proaste sunt de două feluri. Vești proaste proaste, adică cele care se dau după ce evenimentul a avut loc, și vești proaste bune, adică – ați ghicit – cele date din timp, când se mai poate face ceva.

După 9/11 și criza financiară ne așteaptă o altă bornă, un al treilea re-început al istoriei, care se anunță inevitabil, la fel ca prăbușirea pe Terra a asteroidului care a dus la dispariția dinozaurilor: epuizarea resurselor.

Mantra economică a ultimei sute de ani a fost creșterea. Și nu orice creștere, ci una exponențială. Asta a făcut ca, în numele progresului, al prosperității, al propășirii individuale, omenirea să consume resurse într-un ritm accelerat, ritm care, reprezentat grafic, țâșnește spre infinit.

Or, având în vedere că locuim un univers limitat, Pământul, creșterea nelimitată este imposibilă și seamănă nu atât cu un model economic viabil cât cu o frauduloasă schemă Ponzi (naturalizată la noi prin infamul bagi-o-dată-și-scoți-de-opt-ori Caritas din anii ‘90).

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Știu, e nedrept să-i spui unui român, care se bucură de abia un sfert de veac de libertate personală și economică și de o relativă prosperitate, că trebuie să dea înapoi. E cu atât mai nedrept ca mesajul acesta să vină din partea unuia dintre cei care, acum 10 sau 15 ani, îl îndemnau să cumpere, să acumuleze și să consume mai mult. Și e de-a dreptul scandalos ca toată povestea asta să vină cu atașament de sponsori corporatiști multinaționali. Permite-mi deci o

scurtă pledoarie pro-domo.

În anul plecării mele, adică 2009, când criza mușcase cu ferocitate din economiile vestice și începea să muște și dintr-a noastră, la vârful Unilever s-a întâmplat ceva nemaivăzut. Abia numit în funcția de CEO, domnul Paul Polman i-a anunțat pe onor acționarii companiei că va opta pentru o abordare sustenabilă, pe termen lung, și că dacă nu le convine abordarea n-au decât să-și vândă părțile și să plece.

 

Cu alte cuvinte, noul CEO anunța, cu un curaj nebun pentru acele vremuri, că modelul clasic de business bazat pe gândirea îngustă a profitului imediat și cu orice preț nu mai putea funcționa, cel puțin nu pentru compania în fruntea căreia abia fusese instalat.

După declarația lui Polman din martie 2009, prețul acțiunilor Unilever a scăzut cu 8%, scădere care,  pentru o companie cu capitalizare bursieră de circa 80 de miliarde de dolari la acea vreme, echivala cu PIB-ul actual al Madagascarului. Acționarii care au plecat și-au mușcat mai apoi mâinile văzând că obraznica strategie a sustenabilității a dat roade pe termen lung, Unilever având actualmente o capitalizare de peste 140 de miliarde de dolari.

Paul Polman a înțeles și implementat o idee dealtfel veche decât lumea: că nu poți să culegi dacă n-ai semănat sau, altfel spus, că nu poți să ai lapte după ce-ai tăiat vaca. În consecință, a sacrificat profitul măsurat la sfârșit de semestru în favoarea unei strategii de dezvoltare a comunităților cu care făcea afaceri: clienți, furnizori și angajați. Îi las pe ei să explice.

Ca să închei pledoaria, că deja m-am lungit, n-a fost o întâmplare faptul că, în 2016, un jurnalist român mutat în Asia s-a apucat să facă un proiect alături de o familie de corăbieri britanici sub oblăduirea unui gigant industrial olandez și a unei mari companii aeriene franco-batave.

Cu toții, și eu, și Dana, și Paul, și Freya, și Markus, și Alexandru, și Anett, ajunseserăm, fiecare pe drumul propriu, la aceleași concluzii în legătură cu mersul lucrurilor. Iar când am descoperit că mai e cineva care gândește ca noi, că nu suntem singuri în „nebunia” noastră, am intrat fără ezitare în acest jam session numit „Răsărit și Apus”. Pentru că, așa cum minunat spunea Victor Hugo,

 “Nicio o armată din lume nu poate înfrunta o idee al cărei timp a sosit”.

Întoarcerea la Bunul Simț.

 

Ce înseamnă, în cazul concret al românilor, acest sustainability despre care se tot vorbește în presa economică și de mediu? Trebuie să ne mutăm cu toții pe insule tropicale sau în vârf de munte? Va trebui să nu ne mai spălăm, să ne creștem singuri hrana și să ne mutăm în peșteri? Va trebui să renunțăm la mașini și la aparatura electronică și electrocasnică?

Nici pe departe. Noi, românii suntem binecuvântați de așa-zisa noastră „subdezvoltare”. Dacă, pentru un cetățean super-dependent de schema Ponzi a creșterii economice infinite, sustenabilizarea echivalează cu o întoarcere în grote, pentru noi, care încă păstrăm amintirea, dacă nu și experiența sustenabililor noștri bunici, a nu lăsa apa să curgă la baie sau a stinge lumina când ieșim dintr-o cameră nu e capăt de lume.

Nu e nevoie de cuvinte complicate ca sustainability sau downshifting. E bun simț. E cumpătare. Iar bunul simț și cumpătarea, deși pot fi integrate paradigmei economice, sunt în primul rând concepte care țin de educație și de caracter.

Te aud protestând:

Da, dar vecina mea de la 6 stă câte o oră în duș, iar vecinul de la 2 are o mașină cu motor de 4 litri în V! Ce contează că eu nu las apa să curgă, că nu folosesc pungi de plastic sau că merg cu bicicleta când alții își bat joc de natură și de resurse în halul ăsta?

Contează. Contează în primul rând pentru tine. Vecina ta de la 6 sau vecinul de la 2 nu sunt, probabil, rău intenționați, ci așa cred dânșii că e bine. Că trebuie să consumi mai mult decât ai nevoie ca să te simți împlinit și acceptat. Ca să fii queen sau king of the world trebuie să deții și să exhibi excedent.

Cine le-a spus asta vecinilor tăi? Industria media și a publicității, prin modelele promovate; rețelele sociale, prin gratificarea exhibiționismului de opulență; manelele, care nu sunt o cauză, ci un efect al oficializării ideii că ești ceea ce îți permiți să arunci.

Când se vor opri vecinii tăi din delir? Fie atunci când nu vor mai înceta să curgă apa din robinet și benzina din pompă fie, mult mai devreme, adică atunci când selfie-urile lor aurite nu vor mai căpăta atâtea like-uri ca-n vremurile bune.

Cei de la Unilever m-au rugat să reiau lista bunelor practici despre care am scris în episoadele maritime ale serialului, să pun cap la cap un scurt îndrumar al traiului sustenabil.

N-am s-o fac, nu cred că mai e nevoie. Bunul simț îl avem cu toții în sânge, chiar dacă unii îl suprimă vremelnic fiindcă nu vor să pară niște săraci, așa ca Freya, ca Marcus și ca toți marinarii din lume, de la Răsărit la Apus.

Mulțumiri.

La finalul serialului aș dori să mulțumesc următorilor:

- ție, pentru răbdarea de a citi până la capăt.
- companiei Unilever pentru că, din 2008 și până azi, a redus emisiile de CO2 și consumul de apă în procesul de producție cu 37%, respectiv cu 32%. Și pentru că nu se va opri aici. Mai multe despre asta găsești urmărind hashtag-ul #collectiveaction.
concernului Air France/KLM pentru pionieratul în utilizarea combustibililor bio din surse sustenabile și pentru planul de a reduce emisiile de CO2 cu 20% până în 2020 față de 2011.
- Bloggerilor Simona Tache și Cabral pentru că au preluat subiectul.
- Danei Dobrescu (Unilever), Cameliei Eremia (The Practice), Larisei Perde (PR-tist) și lui Alexandru Dobrescu (Air France/KLM România), care au crezut în acest proiect și l-au făcut posibil.

Foto: Brad Florescu. Echipament: Olympus OM-D E-M5 Mark II

(Sfârșit)

Comentarii - Un Comentariu

  1. Cristian Popescu spune:

    Trei mari stâlpi vor face vârtejuri in lume,si au făcut si pana acum…arabii,fii lui Ismael, islamici,evreii, fii lui Israel,si creștinii si urmașii lor.

Lasă un comentariu