Tedoo cu Brad Florescu

Răsărit și Apus (7). Viitorul avea o barcă.

Vântul, corabia și marinarii conspiră cot la cot. Ziua când sardelele au fost mai deștepte decât omul. Ce face francezul opt minute pe an. Cum mi-a luat-o Financial Times înainte. De ce nu dă Stephan cu “rondop”.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Notă: Serialul Răsărit și Apus, o poveste despre libertate și cumpătare, a fost posibil mulțumită susținerii financiare acordate de Unilever și zborurilor oferite de Air France/KLM, companii cu proiecte pe termen mediu și lung în zona sustenabilității. Articolele pot conține referiri la acțiunile sau serviciile sponsorilor. Lectură plăcută (durează în jur de 12 minute). Primele șase episoade sunt aici.

Hoțul de vânt.

Ca orice corabie, Grayhound s-a născut din dragostea pământului cu marea, și-a ascultat părinții cât a avut nevoie de ei, apoi s-a îndrăgostit de vânt și a fugit cu el în lume. Mai trece pe la casa părintească doar din când în când, mai mult de nevoie decât de dor, că dacă ar fi după ea s-ar face nor și ar zbura sus, sus de tot, să n-o mai bată maică-sa la cap că aia și că ailaltă.

E o conspirație. Nici Grayhound nu vrea să ajungă prea repede la Douarnenez, nici noi, echipajul, nu ne grăbim să ne întoarcem pe Pământ, unde ne așteaptă trenuri, claxoane și buletine de știri triste.

Vântul, simțind că avem chef de lălăială, ne suflă direct în prora și ne obligă să mergem în zig-zag, din voltă în voltă, operațiune foarte întortocheată pe o corabie model 1776. Îmi amintesc de ultramoderna Mojo pe care am navigat acum câțiva ani în Thailanda. Căpitanul John făcea voltele singur, în douăzeci de secunde, cu o mână pe timonă și cu cealaltă pe butoanele vinciului electric.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Grayhound, cu velatura sa bogată și greementul său labirintic, are nevoie de patru-cinci oameni și de un sfert de oră de pregătiri și manevre ca să facă o voltă de la cap la coadă. E distractiv, educativ și al naibii de obositor. Marcus ne avertizează, iar eu știu că vorbește mai mult pentru mine, după trăznaia de azi-noapte:

- Guys, vântul bate fix dinspre Douarnenez. În ritmul ăsta o să ne prindă noaptea pe drum. Încercați să vă odihniți cât puteți, o să am nevoie de voi proaspeți.

Muncim, mâncăm, bem ceai și dormim în buclă. Chiar și pauzele dintre două volte ne găsesc lungiți undeva la soare, furând câteva clipe de picoteală. De la Camaret la Douarnenez, pe șoseaua care urmărește linia unduită a coastei, sunt 50 de kilometri. Îi faci cu mașina într-o oră. Nouă ne va lua 16 ceasuri.

Când îmi vine rândul la timonă, Marcus mă învață să fur vânt. Stau cu ochii pe luciul apei și, când văd încrețiturile care anunță o rafală apropiindu-se, cârmesc ușor spre ea ca s-o prind în vele și s-o oblig să ne împingă nițel către destinație. Tehnica e utilă mai ales pe vânt slab: poți câștiga până la un nod din astfel de ciupeli. N-o părea mult, dar îl iei, nu-l dai.

Odată cu Soarele apune și GPS-ul, confirmând astfel celebrul dicton coelhan conform căruia întregul univers conspiră la îndeplinirea viselor noastre. Pe ecranul laptopului silueta lui Grayhound apare cu vreo 20 de mile mai la nord-vest decât ar trebui. Alături de Ed și de Kristina, mă apuc de triangulat cum am învățat la școală, după luminile farurilor, cu busola, creionul și echerul pe hartă. Ultima legătură cu secolul XXI a fost pierdută.

Pe la două și jumătate dimineața, când îmi e somnul mai drag, interminabilul balans de peste zi încetează și, în locul clipocitului care-mi stropise visele până atunci, se aud tropăitul greu al bocancilor pe punte, voci aruncate de la un bord la altul și zăngănitul ruginit al lanțului de ancoră care se înfige în mâl. Am ajuns. Din fericire. Din păcate. Vedem mâine.

Dacă-ți dau un pește…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Douarnenez, cum vii de pe uscat.

Douarnenez este o Terra la scară mic-urbană. Orășelul întrupează, în istoria sa trecută, prezentă și viitoare, toate greșelile pe care omul le-a putut face în relație cu darurile naturii, dar și căile prin care aceste greșeli ar putea fi îndreptate.

Douarnenez există în același loc de peste două milenii. Legenda spune că orașul s-ar înălța pe ruinele mitologicei cetăți celtice Ys, clădită de regele Gradlon în cinstea preaiubitei sale fiice, frumoasa Dahout, și înghițită de ocean odată cu aceasta. Aceeași legendă continuă și susține că numele actualei capitale a Franței vine de la expresia Par Ys, „Asemeni Ys-ului”, întrucât după scufundarea cetății n-a mai existat pe lume alta la fel de mândră. Două proverbe bretone fac această străveche credință să rimeze:

Abaoue ma beuzet Ker Is
N’eus kavet den par da Paris.

(De când s-a înecat Ys-ul
N-are pereche Parisul.)

Pa vo beuzet Paris
Ec’h adsavo Ker Is.

(Când Paris s-o scufunda
Ys-ul va reapărea.)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Între amurgul zeilor și Revoluția Franceză, Douarnenez a fost un sat liniștit de pescari binecuvântat de Dumnezeu cu o bogăție aproape infinită: sardelele. În fiecare an, din mai până în noiembrie, miliarde de pești se adunau în apele golfului atrași de densitatea neobișnuit de mare a planctonului de aici. Localnicii prindeau și ei cât puteau, îndesau sardelele în butoaie și le vindeau pe continent. La 1800 trăiau în Douarenenez 1800 de suflete, câte unul pentru fiecare an de istorie.

Tunetul căderii Bastiliei s-a auzit până aici, în îndepărtata și tăcuta Bretanie. Belșugul piscicol al Douarnenez-ului, din care se hrănise și prosperase cătunul timp de zeci de generații, se cerea exploatat liber, fraternal și egal de industriașii cu dare de mână. La mijlocul secolului al nousprezecelea funcționau aici 60 de fabrici de conserve, flota de pescuit se dublase, iar populația sărise de 4000 de capete, mulți dintre noii veniți fugind de sărăcia galopantă din alte sate.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Douarnenez devenise capitala mondială a sardelelor. Într-un singur an, 160 de milioane de pești luau drumul fabricilor de conserve. La început de veac XX nu mai puțin de 14.000 de suflete se înghesuiau în mahalale orașului duhnind de-acum nu doar a pește stricat ci și a rachiu ieftin, prostituție, sărăcie, violență și epidemii.

Și cum lucrurile nu se puteau opri aici fiindcă, așa cum știu până și copiii, unicul scop al existenței noastre pe Pământ este Creșterea Economică, a fost nevoie de niște animale pentru a înfrâna metastaza declanșată de oameni. (Dă pagina)

1 2 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu