Tedoo cu Brad Florescu

Răsărit și Apus (5). Spărgătorii de ziduri.

Cum se poate transforma timpul în spațiu cu un velier, o hartă și un ceas. Câți litri are de fapt o ciocolată. Rachel își dă demisia în direct și în exclusivitate. Un gard apare în mijlocul mării.

Spărgătorii de ziduri.

Notă: Serialul Răsărit și Apus, o poveste despre libertate și cumpătare, a fost posibil mulțumită susținerii financiare acordate de Unilever și zborurilor oferite de Air France/KLM, companii cu proiecte pe termen mediu și lung în zona sustenabilității. Articolele pot conține referiri la acțiunile sau serviciile sponsorilor. Lectură plăcută (durează în jur de 10 minute). Primele patru episoade sunt aici.

Alchimiștii.

Azi-noapte Remy și-a călcat pe inimă și a pornit motorul pentru două ore. Vântul murise de tot, iar curentul sudic combinat cu cel de flux amenința să ne împingă periculos de aproape de Lizzard’s Head. S-a dovedit a fi o decizie bună a watch leader-ului francez.

La 4 dimineața, când ne revine rândul la cart, de după capul șopârlei răsare și se opintește în vele o brizucă tânără și jucăușă ca un ied, care avea să  se transforme în ditamai țapul pe parcursul zilei. În sfârșit, lăsăm și noi o dâră de spumă în urmă.

După ce ultima firmitură de uscat dispare în pântecul orizontului, corabia noastră își intră pe deplin în rolul de mașină a timpului.

Ieșită din traseele clasice are cargoboturilor, Grayhound navighează greu-vioi, singură pe vechile și invizibilele poteci săpate de vânt, cu cele patru vele bizare umflate ca niște piepturi de eroi, pârâind anacronic din parâmele ei împletite și înfigându-și, cu o tenacitate sisifică, etrava greoiaie în coasta fiecărui val pentru a o coborî, după un infinit moment de suspensie, într-o jerbă bubuitoare de stropi.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

O parte din echipaj, nemaiavând ce da la rațe.

La bord, în afară de pârâitul lemnului, de clocotul mării și de bocănitul ocazional al pașilor noștri, nu se aude niciun sunet. Radio-ul clipește tăcut și resemnat; știe și el că, în acest an de grație 1776, nu are cine să-i transmită semnale.

Ca să tranformi timpul în spațiu nu ai nevoie de echipamente mai complicate decât un velier, o busolă, o hartă și un ceasornic iar noi, dispunând de toate cele patru instrumente și aflându-ne departe de privirile inchiziției euclidiene, ne dedicăm întrutotul acestei transmutații, ca niște pirați alchimiști.

Preschimbăm orele măsurate de ceas în latitudini și longitudini pe care le încrucișăm, cu un creion bont, pe harta gălbuie, atât în trecutul cât și în viitorul traseului nostru. La întrebarea “cât?” nu răspundem cu “4 și 20”, ci cu incantații esoterice de genul „14 mile sud de Șopârlă” sau „8 mile nord de demarcație.

Timpul se măsoară în leghe iar leghele se răsfiră egale pe cadranul ceasului într-un continuum deopotrivă misterios și limpede, ocult și lumesc, care-mi amintește că Pământul se mișcă pe 4 axe – axa proprie, axa solară, axa galactică, axa universală – și că gradul de longitudine sau de latitudine e împărțit în aceleași subdiviziuni ca ora: minute și secunde. Masa de prânz va fi gata peste cel mult trei mile, ne anunță Freya din bucătărie.

Asist în direct la o demisie.

Vântul sprințar care ne împrumută șapte din cele cincisprezece noduri ale sale face victime la bord. Hula lăsată de Katie traversează Canalul dinspre sud-vest, iar valurile proaspăt meșterite de briză bat perpendicular pe ea, dinspre nord-vest, transformând marea într-un carioaj pe ale cărui noduri Grayhound se scutură ca un ogar plin de purici.

În afară de Andy, de mine și, firește, de căpitanii noștri, tot echipajul e aplecat peste copastie în așteptarea unor rațe pe care să le hrănească. Nu scap ocazia să arunc o răutate.

- Freya, poate că pentru ei nu e cazul să gătești. Nu sunt sustenabili, tot ce le dai aruncă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Rachel, după decizia de a-și da demisia de pe pământ.

Rachel abia a urcat din cală, unde și-a petrecut ultima oră (sau ultimele șapte mile) curățind toaletele. Tangajul, ruliul, hula, spațiul închis, mirosul combinat al soluției de curățat și al activității umane specifice au reușit să-i decoloreze obrajii de obicei îmbujorați.

Lividă, își aruncă scurt mațele peste bord, se șterge la gură cu mâneca puloverului și se așează pe lemnul punții între mine și Andy, cu privirea pierdută. Mușcă din mărul pe care-l are în mână, mestecă domol, sughite de două ori și zice:

- M-am hotărât. Îmi dau demisia.

După o clipă de tăcere, încerc să o consolez, nătâng.

- Îmi pare rău, Rachel. Deh, e muncă prea grea pentru o fată.
- N-ai înțeles. Îmi dau demisia de la job-ul din Anglia. Rămân voluntar pe Grayhound. Șeful meu o să înțeleagă, e un tip de treabă.

În zilele care au urmat, puștoaica asta de 20 de ani abia o idee mai înaltă decât copastia vasului, a tras de parâme cot la cot cu bărbații, cu o energie și o dedicare supraomenești, a continuat să spele toaletele, puntea și vasele murdare, a cărat lăzi cu marfă, a dormit în duneta înghesuită și irespirabilă de la pupa, împărțind spațiul cu alți doi membri ai echipajului și, în toată vremea asta, n-am auzit-o o clipă să se plângă de ceva.

Rachel a rămas alături de Marcus și Freya până în ziua de azi, două luni și mai bine de la decizia la care am fost martor, primind în schimbul fostului job doar hrană, mărunt adăpost și ocazia de a învăța un meșteșug. Minunatele căi ale uceniciei…

Nimic nu se irosește.

Ora mesei pe Grayhound este prilej de bucurie – frigul și trebăluiala ne-au cam stors de puteri – și de întărire a legăturilor camaraderești. Cum suntem împărțiți în două carturi, unii muncesc și ceilalți dorm, motiv pentru care ne întâlnim în general doar la schimburi. Dar mesele sunt programate în așa fel încât să mâncăm cumva împreună, chiar dacă unii dintre noi o vor face cu o mână pe cârmă sau cu un ochi pe busolă.

Suntem 11 la bord, incluzându-l aici și pe micuțul Malachi, iar Freya gătește de obicei pentru 13-14 guri, în cazul în care cineva mai vrea o porție. Eu, ca orice fumător, am un apetit redus și las de fiecare dată o treime din mâncare în farfurie. O întreb pe Freya ce fac cu restul. Arunc la coș sau peste bord?

- Cum să arunci mâncarea, pentru numele lui Dumnezeu? Ofer-o unui coleg de echipaj. Mâncăm tot ce s-a gătit. Guys, vrea cineva porția lui Brad?

Joel, viitorul scafandru în Royal Navy, mă scapă imediat de piure și de bucata de friptură. De acum încolo, la fiecare masă, își va găsi loc lângă mine și va înfuleca fără discuții tot ce-mi va prisosi, mulțumindu-mi în puțina română pe care a învățat-o acum câțiva ani ca voluntar undeva în Moldova:

- Mersi, draga!
- Cu placere, draga.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Joel, sătul după o porție și jumătate de friptură cu piure.

Fiecare strop de resursă de pe Grayhound trebuie transmutat, cu aceeași tenacitate și ingeniozitate de alchimist, în ceva util: motorina în hrană și siguranță a navigației, hrana în energie și bună dispoziție, spațiul în autonomie, timpul în odihnă, vântul în timp. De aceea, dacă-ți rămân și două picături de ceai pe fundul cănii inscripționate cu silueta lui Grayhound, ori te forțezi să le bei ori le torni în ceașca unui coleg.

 

- Joel, nu vrei și niște ceai?
- De care?
- Negru, cu zahăr și lapte. NATO Standard, cum îi zice Marcus.
- Dă-l încoace.

Dimineața, conform indicațiilor Freyei, reușesc să mă spăl pe dinți cu o jumătate de cană de apă. Când îmi este sete dau de manivela din bucătărie și umplu paharul doar pe jumătate, ca să nu irosesc un eventual surplus. (Citește mai departe).

1 2 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 4 Comentarii

  1. Marius Ionuț Cucu spune:

    Foarte tare! Vrem și noi:-)

  2. v spune:

    Frumos Brad, foarte frumos :)
    Deseara ma intorc la Arseniev: mi-au mai ramas cca 100 de pagini si am fost nevoit sa-l las pe Dersu deoparte (da, stiu, e blasefemie, da’ n-am ce-i face)

  3. Daniel spune:

    Sper ca nu te citeste si profesorul meu de marinarie…..proVa nu “proRa” indiferent de cum se traduce pe Discovery:))

Lasă un comentariu