Tedoo cu Brad Florescu

Asia la întâmplare (Ep. 2) – Răcind prin Penang.

Am pornit, împinși doar de cele două picioare bătrâne, dar antrenate, ale ricșarului. Vehiculul era echipat cu un casetofon pe baterii, pentru a face experiența mai agreabilă. Oldies but goldies. Am părăsit Lebut Farquahar pe “I’m not in love”, am cotit dreapta spre Lebut Light pe “My Way” și, pe ultimele acorduri din “Yesteraday Once More”, am ajuns la Fort Cornwallis.

Goddes of Mercy temple Penang 1

În țările din Asia tropicală, aerul condiționat e considerat culmea ospitalității. Doar un nebun l-ar refuza, opri sau da mai încet. Frigul urlă turbat prin taxiuri, aeroporturi, magazine și hoteluri. Sistemul de aer condiționat din camera mea avea două poziții: oprit și pornit. Fără nuanțe, fără jumătăți de măsură. L-am oprit. Temperatura a urcat insuportabil. L-am pornit. 18 grade. Simțeam cum mi se condensează în plămâni cele 96 de procente de umiditate.

Așa se face că primii zori de zi de la sosirea în Georgetown, Penang, Malaezia, m-au găsit răcit cobză. Culmea culmilor, să faci guturai în mijlocul “Perlei Indiilor”.  Febril, și la propriu și la figurat, am coborât la recepție și am solicitat să mi se dea o altă cameră, cu aer condiționat ajustabil. Sorry, Sir, all rooms are the same. Toate la fel, dar numai eu răcisem. Pensionarii britanici veniți în colonie se hăhăiau prin lobby, plesnind de sănătate. Trebuie că dormiseră cu șubele pe ei.

Am completat un feed-back form și l-am depus în cutia de sugestii și reclamații, cerând să fiu contactat urgent de managementul hotelului. Personal, pe telefon sau pe mail. Recepționerul m-a privit perplex, de parcă ar fi vrut să-mi spună că tot managementul hotelului a murit cu o săptămână în urmă, după ce sala de consiliu în care se ținea ședința lunară a fost atacată de un stol de cașaloți. Nimeni n-a scăpat cu viață. Cum e posibil ca, în asemenea circumstanțe crude, să cer sa fiu contactat de management?

Drumul de la front desk la ieșirea din hotel a reprezentat, deasemenea, o călătorie prin anotimpuri. De la 18 la 34 de grade în 10 secunde. Mi-am pipăit pachetele de șervețele cu care îmi îndoldorasem toate buzunarele și am luat Penangul în piept.
Acum ar trebui să mă lansez într-un demers istorico-documentar. Dar, cum netul e plin de informații despre Georgetown, capitala insulei și a provinciei Penang, o să merg semi-ignorant pe drumul meu, să descopăr Georgetown ca și cum aș fi primul om care a ajuns acolo. Scop pentru care e neapărată nevoie să închiriem o ricșă și un ricșar. Ce zici de bătrânul care pândește fix în fața hotelului, la umbra unui palmier? Pare simpatic.

-  Hello, Sir, can you show me around?
-  Of course. 50 ringgits for one hour.
-  20.
-  OK, 30.
-  And where do we go?
-  Everywhere.
-  In one hour?
-  No, in two hours, maybe more.
Ayo jalan (Hai să mergem).
-  Oh, you speak Malaysian?
-  A little.

Am pornit, împinși doar de cele două picioare bătrâne, dar antrenate, ale ricșarului. Vehiculul era echipat cu un casetofon pe baterii, pentru a face experiența mai agreabilă. Oldies but goldies. Am părăsit Lebut Farquahar pe “I’m not in love”, am cotit dreapta spre Lebut Light pe “My Way” și, pe ultimele acorduri din “Yesteraday Once More”, am ajuns la Fort Cornwallis.

Ziduri, tunuri, tot tacâmul. Interesant e că fortul, construit și întărit de mai multe ori pentru a rezista eventualelor atacuri ale piraților din Stâmtoarea Malacca, n-a fost implicat niciodată în vreo luptă. Iată, în sfârșit, un fort al păcii.

Dacă un englez, un chinez, un malaezian și un indian ar vrea să gătească și n-ar avea la dispoziție decât o singură oală, mâncarea rezultată ar merita numele de Georgetown. Malaezienii au pus marea și pământul, englezii au venit cu clădirile și infrastructura, indienii au adăugat mirodenii și culoare, iar chinezii au pus munca grea și simțul negustoresc. Din acest melanj cultural a rezultat un oraș-mozaic, în care culturile se pătrund fără să-și piardă identitatea. Am văzut nenumărate clădiri pe stil colonial în care funcționau magazine de artizanat chinezesc sau restaurante indiene. Centrul e ticsit de clădiri de patrimoniu, unele cu istorii fabuloase, și acesta este unul dintre principalele motive pentru care Georgetown a fost inclus pe lista UNESCO World Heritage Sites.

Metisajul cultural se oprește – sau aș putea spune, se exhibă pe deplin – când vine vorba de cele sfinte. Pe o distanță de 500 de metri am vizitat două moschei, 2 temple hinduiste, o catedrală protestantă și 5 temple chinezești de diverse rituri. Chinezii malaezieni reprezintă populația majoritară a insulei. Peste toate astea, Mon, ricșarul, aparținea aceleiași etnii și poate de aceea picioarele lui mă împingeau mai des către temple ornate cu dragoni, aur și mătăsuri roșii.

O altă mostră de cultură chineză a reprezentat-o următoarea destinație de pe traseu. Penarakan Mansion e un ditai căsăunele care i-ar face să crape de ciudă pe oligarhii de la noi. Viloiul a aparținut unei familii foarte înstărite de negustori chinezi, care au dezvoltat un stil de viață bazat pe o opulență fără precedent în această zonă a lumii. Casa-muzeu își bucură vizitatorii cu o arhitectură plină de stucaturi și o colecție de peste 1000 de antichități. Nu m-a impresionat.

-  Hai să mergem la Water Village, domnule Mon. E departe?
-  20 de minute. Şi cu ocazia asta trecem și pe la Godess Of Mercy Temple.
-  Ce e asta?
-  A, un templu chinezesc foarte frumos.
-  Abia aștept să-l văd.

Am acceptat ca să nu-i rănesc omului sentimentele. Dar nu mi-a părut rău. Templul, bătrân de 200 de ani, e un loc foarte straniu, care afuma toată strada cu tămâi alese, alungătoare de spirite rele. Un stol de porumbei la fel de vineții ca cerul ciuguleau din grăunțele aruncate de trecători, fix în dreptul unui semn ciudat care părea să spună “Interzis hrănitul păsărilor”.

Față de adevăratele orașe lacustre din Sandakan sau Semporna, Chew Jetty pare un mic copil. Dar, în ciuda dimensiunilor reduse, caracterul său boem de sătuc de pescari reușește să ofere un contrapunct revigorant clădirilor de beton și sticlă care-l flanchează. E o gură de liniște și pace după tura prin orașul care vorbește, râde și cântă pe atâtea limbi.

Cerul amenința cu ploaia. L-am rugat pe Mon să mă ducă la o farmacie, apoi la hotel și să-mi facă nota. 3 ore și jumătate, 110 rinngits (23 de euro).  I-am numărat banii în palmă, plus un bonus pentru oldies but goldies. Am trecut ca vântul prin lobby-ul criogenic al hotelului, am intrat în cameră și m-am asigurat că aerul condiționat va rămâne oprit toată noaptea. Am făcut o baie fierbinte, am luat două paracetamoluri, m-am ambalat ermetic în plapumă și m-am culcat, rugându-mă la toți zeii vizitați ca mâine să mă simt mai bine.

Ceea ce nu s-a întâmplat. Dar despre asta în episodul viitor.

(va urma)

Comentarii - 2 Comentarii

  1. [...] Singapore înainte de a lua autobuzul via Johor Baru spre Kuala Lumpur, apoi Melacca şi în final Penang, Malaezia, de unde avea să ia feribotul spre Koh Lipe, intrând în [...]

  2. […] din Sumatra via Malaezia, Chao Lay au luat în folosință cele mai sterile insule ale Thailandei, din pământul cărora nu […]

Lasă un comentariu