Tedoo cu Brad Florescu

Peru Balcanic (ep. 2). Străzile blândului gigant.

Andreea și Dejan dau o tură cu rollercoaster-ul prin Lima, urmăresc bătălia dintre bine și rău, se pierd printre tipografii și prăjituri frumoase și descoperă moștenirile Inchiziției.

Lima, cartierul Mangomarca

Tura în colectiv

Turist sau călător, la ce categorie te încadrezi? Îți pui mereu un prosop în bagaj? Te plimbi agale sau alergi să bifezi obiective? Ești precum englezul care tânjește după un mic dejun ca la el acasă, oriunde s-ar afla în lume sau mănânci fără nazuri ce ți se pune-n farfurie? Turist vs. călător, permanenta dezbatere între cei ce aleg să bată pământul în lung și-n lat. Odată cu ieftinirea biletelor de avion, tot mai mulți oameni își fac curaj și pășesc înafara zonei de confort de acasă. Pun pauză creierului și aleg să urmeze fără judecată învățăturile ghidurilor turistice ce atârnă greu pe rafturile librăriilor. Într-un continuu du-te vino prin autobuze, bărci și taxiuri, aleargând cu disperare dintr-un loc într-altul, ei sunt adevăratele dăunătoarele ale epocii moderne.

Sursele online consultate ne sugeraseră să evităm Lima și să zburăm direct la Cusco sau alte destinații mai populare printre turiști. Deși nu poate fi comparată cu Buenos Aires, Rio de Janeiro sau Santiago de Chile, Lima are, însă, un farmec aparte și o bucătărie interesantă, două motive pentru care am văzut-o ca pe un loc ce nu trebuie ocolit. Explorarea străduțelor blândului gigant a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale aventurii noastre peruane.

Lăsăm în urmă Parcul Kennedy și mâțele rezidente și ne setăm GPS-ul intern pentru următoarea destinație – centrul orașului, Plaza de Armas, cu exactitate. Ghidurile și fotografiile de călătorie ni-l marcaseră ca un must see pentru oricine depășește pragul de trei ore petrecute în Lima. Cât să fie până acolo, mă întreb în timp ce încerc să deslușesc ceva pe o hartă proastă din Rough Guide – o să țin minte să nu mai repet greșeala. Ghidul e plin de informații vechi și scrieri proaste. Piedică pentru ușa de la bucătărie scrie pe el.

Nu-s foarte bun prieten cu transportul în comun, așa că sugerez o plimbare în ritm alert până la destinație. Andreea tace mâlc. După expresia feței, însă, îmi dau seama că nu o să-mi fie prea bine dacă excursia durează mai mult decât am îndrăznit să estimez. Revin asupra deciziei și agreem să luăm autobuzul sau ceva cât de cât asemănător, ceva pe nume collettivo. Ai făcut vreodată bungee jumping sau te-ai dat într-un trenuleț care pare că pică din cer, precum cele din Luna Park, sau orice altă trăznaie menită a-ți crește nivelul de adrenalină și a te trezi brusc din rutina zilnică? Dacă ai răspuns cu da la oricare din cele enumerate anterior, trebuie să pui pe listă și o tură prin Lima în collettivo.

Străzile aglomerate, unduindu-se agale dinspre ocean, aduc cu ele colonii uriașe de mașini. La prima vedere un haos. să nu uităm, însă, teoria lui Jung: sămânța ordinii e adânc sădită în haos, iar sâmburele dezordinii prinde rădăcini în rânduială. Mare parte din tot acest trafic dezorganizat se datorează micilor autobuze – sunt de toate mărimile, formele și din toți anii de producție, cel mai recent fiind 1990. Traversând strada pentru a prinde unul dintre ele îmi aduc aminte de Frogger pe care-l jucam pe ZX Spectrum, doi pași înainte, unul înapoi, hop și fugi.

În stațiile improvizate pe marginea drumului opresc cam douăsprece collettivo pe minut, ai grijă pe care-l iei, mai ales că nu au nicio inscripție destinată turiștilor, nicio mențiune a atracțiilor la care vor ei să ajungă. Obișnuită cu firea neprietenoasă a austriecilor, Andreea șoptește timid ”Plaza de Armas?”. Un scurt și prietenos ”Si, Si” mai târziu și iată-ne în autobuz. Eu doar pe jumătate când șoferul, sigur sub influența unei băuturi energizate, calcă accelerația și ne dăm drumul cu rollercoaster-ul.

Cartierul Miraflores este legat de centrul Limei prin Avenida Arequipa, dreaptă ca o săgeată, fără nici măcar o idee de curbă. Șoferul frânează des și brusc pentru a mai racola câte un pasager, iar eu meditez la îmbulzeala din autobuzele cu care mergeam acum 20 de ani prin capitala Serbiei. Altă asemănare cu Balcanii. Pasagerii sunt calmi, tăcuți în cea mai mare parte, o confirmare a flexibilității si puterii de adaptare a ființei umane. Conducătorul colectivului ne asigură din priviri că nu ne-a uitat și că imediat urmează și stația noastră. Autobuzul încetinește la intersecția Avenida Tacna și Callao. Până aici ne-a fost dat să simțim adrenalina. În ciuda epuizării, ne despărțim de noii noștri amici cu o oarecare nostalgie.

Binele învinge

Spectacolul de pe Callao este cu totul diferit de cel din Miraflores. Clădirile și balcoanele coloniale domină această parte a orașului de la jumătatea secolului al 18-lea, mai precis de după 1746 când un cutremur a devastat capitala Perului. Urmele colonizării spaniole devin din ce în ce mai preganante pe măsură ce ne apropiem de piața centrală, Plaza Mayor. Cu ochii rătăciți printre culorile de la etaje, ne dăm seama că nici mirosul și auzul nu ne-au amorțit. De undeva de strecoară spre noi un sunet ciudat și un miros de ziar proaspăt scos din tipar. Mă întorc brusc în copilărie; cartea cu benzi desenate, proaspătă și foșnitoare, pe care o primeam în fiecare duminică dimineața. Modesty Blaise, Corto Maltese, Rip Kirby, Alan Ford, Flash Gordon și mulți, mulți alții care ne hrăneau imaginația cu lupte aprige între bine și rău. Inocența ne făcea să credem că binele învinge întotdeauna. Apoi ne-am maturizat.

Ne coborăm privirile și realizăm că toate parterele clădirilor sunt, de fapt, zeci de mici tipografii, toate țăcănind la foc continuu. Heidelberg-urile în patru culori se înșiră până la Plaza Mayor, imprimând neobosite tot felul de fluturași, cărți de viziță și scrisori, în timp ce proprietarii lor citesc ziarele, așezați confortabil și dezinteresat pe scaune.

Ca în orice alt oraș respectabil, cu excepția Bucureștiului, piața centrală, Plaza de Armas (Plaza Mayor) face efortul de a impresiona de la primul contact. Nu e dragoste la prima vedere dar este spectaculoasă și deși la 11 dimineața nu e împânzită de lume, ți-o poți imagina cu ușurință plină ochi de oameni ascultând discursurile conquistador-ilor, mai marilor Bisericii sau pe cele ale politicienilor corupți din zilele noastre. Arhitectura colonială te duce cu gândul la vremurile ocupației spaniole, când orice oraș era construit după regulile războiului. Trasată în linii drepte, după modelul roman, Plaza de Armas este spațiul perfect de adăpost în cazul unui atac asupra orașului, atât pentru oameni, cât și pentru armele și muniția ce pot fi distribuite cu ușurință de aici soldaților din defensivă.

Ne așezăm în mijlocul pieței, lângă fântâna secată. În dreapta, două clădiri proaspăt renovate, vopsite în galben strălucitor, se impun în fața construcțiilor despresive ale oficialităților. În față, Primăria, Minicipalidad Metropolitana de Lima, privește neclintită spre vest. Un sunet de fanfară întrerupe tăios calmul dimineții. Nu am cum să-l confund, sunt născut în Serbia și locuiesc în Austria. Ritmul e un pic diferit, o combinație de muzică militară și tradițională, cu o tentă de modernism. Toată lumea din piață se trage grăbită pe partea de nord. Hai și noi, de ce nu? În fața Casei Pazzaro (Palatul Guvernului) șase tineri îmbrăcați în uniformă păzesc parte din strada Junin. Schimbarea Gărzii, după cum aflăm ulterior, este menționată ca atracție turistică, o experiență ce trebuie bifată de toți cei ce urmează orbește cuvintele scrise de alții. Nu mă înțelege greșit, ghidurile sunt utile, dar ce facem cu spiritul aventuros și explorator care te mână să descoperi locul perfect, în care să te simți ca acasă într-o țară străină?

Cu ochii țintă pe ce ghidul le-a tipărit că nu trebuie să rateze, turiștii pierd din vedere ce se întâmplă chiar sub nasul lor. O haită de câini, condusă de o corcitură neagră și lungană se strecoară în spatele polițiștilor. Începe spectacolul, unul mai natural și mai interesant, cu patru câini și trei polițiști în rolurile principale. Cu mișcări delicate, aproape poetice, începe baletul dintre bine și rău. Binele învinge și personajul principal, corcitura, pășește țanțoș în fața fanfarei, se oprește o secundă pentru a saluta publicul și pornește mai departe cu nasul ridicat mândru în aer. Doar noi doi apreciem și aplaudăm. Zece minute și zece fotografii mai târziu hotărâm ca e vremea să mergem mai departe, spre un loc liniștit unde să ne odihnim după atâta agitație. Găsim refugiu în partea de est a pieței, pe treptele ce urcă spre Palatul Arhiepiscopului și spre cea mai importantă catedrală a Limei.

Isus, alpaca și moștenirile Inchiziției

În perioada asta a anului Rio Rimac poate fi traversat cu ușurință pe oriunde, chiar de nu ar exista poduri, pentru că prin albie abia se zărește un firicel de apă. Precauți, alegem varianta complet uscată pentru a trece pe partea mai periculoasă și mai puțin bătută de turiști. De pe pod, casele din Mangomarca se disting cu dificultate prin ceața zilei. Cartierul pare că prinde viață, ca un organism creat din piese colorate de Lego. Un localnic se apropie și-mi sugerează să ascund aparatul foto. Pentru siguranța noastră. Îi urmez sfatul, o luăm agale pe strada Trujillo Jr. și sentimentul de nesiguranță nu se arată de nicăieri. În fața bisericii San Lazaro ne întoarcem. Aerul mustește de miros de prăjituri și cremă de vanilie. Peruanii au o pasiune pentru dulciuri, motiv pentru care te lovești la tot pasul de cofetării, cu atât mai mult pe Trujillo Jr. Prăjiturile de toate dimensiunile, gătite cu creme de toate culorile își așteaptă clienții să le pescuiască din vitrine. Iau una și crema albă și lipicioasă mi se întinde pe degete. Îmi plouă în gură și după cum arată toate, mă aștept ca papilele mele gustative să aibă un adevărat orgasm. Cofetarul, un rotofei mândru, mă soarbe din priviri așteptând verdictul. Aș fi renunțat bucuros la a doua îmbucătură, însă știam ce mă așteaptă. Înghit prăjitura, zâmbesc larg rotofeiului și-i strâng mâna ce se îndreaptă spre mine să mă ajute cu niște șervețele de hârtie.

Înainte de a lua trenulețul groazei înapoi spre Miraflores, ne oprim la Convento de San Francisco, în centrul istoric al orașului, adăpost pentru mii de povești și secrete adunate în peste 350 de ani. Combinația de arhitectură orientală și spaniolă ne dă o stare unică, diferită de tot ce am mai întâlnit în restul călătoriei. Urcăm pe scări spre bibliotecă pentru a descoperi minunata cupolă de inspirație islamică. Celebră în întreaga lume, biblioteca găzduiește mai mult de 25.000 de texte vechi, unele de dinaintea ocupației spaniole. Într-una dintre camere observ amuzat o scenă a nașterii în care apostolii și pruncul Isus au un față un platou pe care tronează rumen și aburind un porcușor de Guineea, animal cu a cărui carne se hrănește întreaga țară.

La subsol se ascunde primul cimitir al Limei, cu ale sale peste 70.000 de morminte. Trecem printre ele și mirosul morții și al Inchiziției ne arde nările. Oasele din expoziție ne ajută să ne imaginăm cum arăta locul acum 300 de ani. Libertatea religioasă și drepturile omului nu aveau loc în vocabularul spaniol al acelor vremuri. Trei secole mai târziu, îmbuibați de modernism și tehnologie, suferim de același păcat.

Decărcăm pozele și revedem filmul zilei. La culcare, mâine avem întâlnire cu delfinii.

Text și fotografii de Dejan Petrovic. O călătorie de Dejan Petrovic și Andreea Gurău. 

(va urma)

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Un Comentariu

  1. Paula spune:

    Da, asta cu porcusorul de Guineea la cina cea de taina e una dintre influentele indigene in pictura coloniala. Porcusorul se mananca in Peru in ocazii speciale, si e considerat semn al conivivialitatii. Dar pentru noi pare nostim :)
    (inca ceva: “colectivo”, nu “collettivo” daca intentia e de a da o culoare locala textului; “collettivo” e in italiana)

Lasă un comentariu