Tedoo cu Brad Florescu

Peru Balcanic (ep. 1): Lima nedormită.

Andreea și Dejan călătoresc prin Peru cu rucsacii în spate, de la Lima la Cusco Titicaca, Arequipa și Machu Picchu, trecând prin toate minunile și belelele aferente unei aventuri în America de Sud.

Parcul pisicilor într-un oraș al câinilor.

Nota lui Brad. După ce ne-au onorat cu prezența în Thailanda și Sumatra, Dejan și Andreea au decis să mai schimbe continentul și s-au orientat spre America de Sud. Au ales Peru din două motive. Primul, evident, bogăția naturală și culturală a țării. Al doilea, mai pragmatic: Peru este una dintre puținele țări din lume pentru care cetățenii sârbi nu au nevoie de viză.

Sârbul și românca au călătorit prin Peru cu rucsacii în spate, de la Lima la Cusco Titicaca, Arequipa și Machu Picchu, trecând prin toate minunile și belelele aferente unei aventuri în America de Sud. Dejan a scris povestea călătoriei într-o engleză impecabilă, plină de umor și observații subtile. Traducerea în limba română, care nu reușește să redea pe de-a întregul prospețimea textului original, îmi aparține.  Text și fotografii de Dejan Petrovic. O călătorie de Dejan Petrovic și Andreea Gurău. 

Lima. Pista cu povești.

“Cabin crew, prepare for landing”, se aude  vocea căpitanului. Pe măsură ce coborâm spre Aeroportul Internațional Jorge Chavez din Lima, peisajul muntos care înconjoară capitala peruană dispare învelit în pătura cenușie de nori care adastă cu încăpățânare pe coasta sudamericană a Pacificului. E început de iarnă în partea asta de lume, iar cerul albastru de deasupra Limei – imagine omniprezentă în ghidurile turistice – nu se vede nicăieri.

Procedura de aterizare durează mult, mai mult decât mă așteptam, iar faptul că nu văd nimic pe hublou îmi dă un sentiment de discomfort. Asfaltul gri-spălăcit al pistei apare, în sfârșit, ca o operă de artă contemporană. Urmele de cauciucuri, aglomerate și amestecate pe ambele părți ale pistei îmi amintesc de o pictură a lui Jackson Pollock. Fiecare linie are istoria ei, fiecare avion aterizat conține sutele de povești și așteptări ale pasagerilor.

Boeingul 777 al AirFrance își aterizează cu blândețe povestea de azi, în timp ce sutele de călători încep să-și strângă bulendrele împrăștiate prin cabină. Zborul de 12 ore de la Paris la Lima se încheie aici. Ies din avion cu sentimentul că ceva miraculos stă să se întâmple. Sunt primii mei pași pe acest continent care așteaptă să fie descoperit.

Polițistul de frontieră îmi ștampilează pașaportul, consființind oficial sosirea. Ciudat, înafară de Ecuador, Peru este singura țară sudamericană în care eu și conaționalii mei putem intra fără viză. Altfel, fiecare călătorie prin lume cu un pașaport sârbesc în buzunar presupune un lung șir de hârțogăreli, milogeli și zâmbete false pe la ambasade. Parcă am fi cetățeni al Mordor-ului noi, sârbii.

Canaliile din Paris.

Banda de bagaje. Când aceasta se pune în mișcare și primele geamantane se târăsc prin poarta metalică, începe suspens-ul. Azi ne focusăm pe două rucsacuri: al meu – cel verde închis și al Andreei – portocaliu deschis. Sperăm ca banda neagră de cauciuc să ni le livreze cât mai repede. Călătorii cunosc acest sentiment, acea bucurie care te inundă atunci când recunoști conturul familiar al bagajului tău în mulțimea de genți necunoscute.

Timpul, tensiunea, bucuria și iritarea se înghesuie și se luptă pentru supremație în ecuația așteptării. Bătălia de astăzi e câștigată de iritare, pentru că bagajele noastre n-au sosit. Personalul aeroportului, neașteptat de prietenos, ne informează că cele două rucsacuri rebele au fost semnalate în Paris, de unde vor sosi cu următorul zbor. Canaliile! Ieșim din aeroport cu două ceasuri mai târziu și cu două bagaje mai ușori decât ne propuseserăm. S-a înnoptat. În fața clădirii, un zâmbet colorat și amabil strălucește prin beznă: e Willy, șoferul nostru de taxi.

Lui Willy îi place să conducă și îi place să vorbească. Andreea, ca orice româncă mândră de originea sa latină, își folosește cunoștințele de spaniolă dobândite din filmele lui Almodovar și se lansează într-o conversație mai serioasă: ce să vedem, unde să mâncăm. Ascendența mea slavă mă ține departe de discuție. Mă concentrez pe traficul înnebunitor și pe arhitectura neterminată a orașului. Îmi imaginam o Lima diferită; slide show-urile care îmi rulează în minte nu se suprapun deloc peste ceea ce văd în realitate. Aglomerația oribilă, fără reguli de circulație, îmi amintește de prima mea sosire la București, acum mulți, mulți ani.

Willy e dibaci. Evită mașinile de pe stânga și pietonii de pe dreapta și navighează cu o deosebită precizie prin labirintul suburbiilor. Străduțele desfundate și casele pe jumătate demolate nu ne dau motive să sperăm că vom îndrăgi Lima. Dar exact în momentul în care Willy ne informează cât ar trebui să plătim pentru un Pisco Sour sau un Cheviche, Pacificul apare în fața noastră și starea de spirit se schimbă într-o clipă. Un oraș cu ieșire la ocean; cât de rău poate să fie, până la urmă?

Jet Set versus Jet Lagged

Șoseaua largă ce urmărește conturul coastei ne aduce în cartierul Miraflores și, după câteva ultime manevre precise ale lui Willy, ajungem la hotelul Runcu. Cinci steaguri atârnă inert deasupra porții ferecate, de fier forjat. E un loc internațional ne lămurește Willy, pe care-l plătim și-l trimitem acasă cu urări de noapte bună. O să ne revedem în zilele următoare.

Luăm cheia camerei de la recepționerul numai zâmbet și, în timp ce urcăm spre etajul nostru, o durere surdă mi se instalează în cap. Au trecut mai bine de 20 de ceasuri de când am plecat din Viena. E vremea să ne odihnim un pic. Camera e simplă, curată, cu vedere la un sens giratoriu. Zgomotul traficului ne va hărțui în zilele – și mai ales în nopțile – pe care le vom petrece la Runcu Miraflores.

Înafară de sonoritate,conceptele de Jet Set și Jet Lag n-au nimic în comun. Primul descrie stilul de viață extravagant al starurilor de la Hollywood, pe care n-am avut onoarea să-l testez. Cel de-al doilea mă îngroapă într-o băltoacă de durere și confuzie. Mintea începe să se adapteze la lumina, la ciclul zi-noapte al noului loc, dar trupul leneș și încet are nevoie de mai mult timp ca să prindă mintea din urmă.

E încă beznă și nu-mi găsesc nici locul, nici drumul prin cameră. Mă rostogolesc în pat în căutarea somnului. Nu-l găsesc, nu e nicăieri. O fi rămas în rucsac, la Paris. Decid să mă așez pe mica terasă a camerei și să pândesc zorile. Mi-ar prinde bine o cafea și profit de coffee service­-ul non-stop al hotelului ca să-mi comand o ceașcă. Lucrurile astea mici – cum ar fi o ceașcă de cafea atunci când ai nevoie – fac diferența în călătorii. Pe măsură ce zorii se strecoară înspre oraș, luxosul cartier Mirafloresc începe să se pună în mișcare. Lumina dimineții revelează contrastele, până acum ascunse, ale orașului.

Înșirați pe coastă, zgârie norii îmi obturează accesul vizual la ocean. În spatele lor, case cochete cu un singur etaj, înconjurate de garduri din sârmă ghimpată. Am întâlnit aceste măsuri extreme de siguranță în mai toate locurile din Lima pe care le-am vizitat. Cu toate astea, capitala nu mi-a dat niciodată sentimentul că aș fi în cel mai mic pericol. Andreea s-a trezit și ea – înțeleaptă, își ținuse somnul în bagajul de mână – și după un mic dejun prelungit suntem gata pentru prima zi de explorare a acestui oraș de la capătul lumii.

Călătorii sunt un soi aparte de oameni. O rasă străină care umblă creanga în jurul lumii căutând o altfel de viață, experiențele noi, incitante pe viața de zi cu zi a uitat să le mai ofere. Călătorind, devenim super-eroi, agenți secreți sau personaje de comedie. Ne trezim devreme, ne culcăm târziu, facem tot ce e posibil să obținem cât mai mult pentru banii pe care i-am investit în aventură.

Parque Kennedy. Să fii pisică în Țara Câinilor.

E șapte și jumătate dimineața. Oamenii au ieșit deja pe faleză, să alerge sau să-și plimbe câinii. Suntem aici, cu ochii deschiși cât se poate de larg, observând, căutând acel ceva unic și diferit care ne va împlini așteptările cu care am plecat de-acasă. E răcoare și vântul care bate dinspre vest ne umple nările de mirosul proaspăt al oceanului. Mergem agale de-a lungul coastei și un lucru, măcar un lucru, devine clar: Peru e țara câinilor, iar Lima e capitala acestei țări. Câini de toate mărimile, toate rasele, toate coafurile aleargă, se joacă, se latră și se hârjonesc pe promenadă,  într-un show canin de dimensiuni metropolitane.

Un pic mai departe, în centrul cartierului Miraflores, nimerim în Parque Kennedy, singurul loc din oraș rezervat pisicilor. Chiar și în absența unui gard, linia invizibilă care separă lumea câinilor de cea a mâțelor e respectată cu strictețe. Pe lângă abundența de pisici, parcul Kennedy – impecabil amenajat – atrage tot soiul de oameni din lumea bună a orașului. Îndrăgostiți giugiulindu-se pe bănci la prima oră a dimineții, afaceriști grăbiți care se opresc din drum doar pentru a cumpăra un ziar sau a-și da pantofii la lustruit, un cocktail îmbătător de oameni, animale, mirosuri și stări de spirit.

Ne luăm două Papa Rellena proaspăt scoase din cuptor și admirăm priveliștea Iglesiei de la Virgen Milagrosa.  Micul amfiteatru din inima parcului găzduiește actori, cântăreți și dansatori care adaugă încă un strop de parfum la farmecul locului. Parque Kennedy este și locul de întâlnire al vânătorilor de antichități: în fiecare seară, piese de ceramică, ceasuri vechi și monede schimbă mâinile în lumina caldă a cafenelelor din jur.

Va urma. În episodul 2: Capcanele turistice ale Limei. Barranco și casa lui Victor Delfin. Andreea face, evident, o toxinfecție alimentară. Tot ce voiai să știi despre câinele chel peruvian. O insulă de tot rahatul. Plecarea spre Cusco.

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 2 Comentarii

  1. anca a (akafix) spune:

    Astept cu interes partea II, nu de alta dar pe 3 oct. sunt si eu la Lima si poate mai aflu cate un secret :)

  2. [...] tedoo.ro a început un nou serial, povestit de Dejan Petrovic și Andreea Gurău, despre Peru, una dintre puținele țări din lume pentru care cetățenii sârbi nu au nevoie de [...]

Lasă un comentariu