Tedoo cu Brad Florescu

Peru Balcanic (5). Cu Sigmund Freud la Machu Picchu.

Dejan și Andreea ajung, în sfârșit, la Machu Picchu, orașul mitic din Anzii peruani. Doi ani mâi târziu încă se întreabă: a meritat sau n-a meritat?

coadă acces Machu Picchu

Text și fotografii: Dejan Petrovic, pentru Tedoo.ro. Traducere și adaptare din limba engleză de Brad Florescu.

În dimineața aceea de toamnă din Olantaytambo soarele s-a trezit la 5.35; la fel au procedat cocoșul veciniilor, alarma de pe telefon și, implacabil, noi doi. Haidem la gară.

Machu Picchu is in details.

Peru Rail folosesc trenuri noi și curate, care oferă diferite grade de confort și distracție, după buzunarul și așteptările fiecăruia. Cum nu suntem fani ai spectacolelor folclorice pe șine, optăm pentru clasa de bază, care e și-așa mai scumpă decât face. În Peru serviciile turistice au două paliere de preț – pentru localnici și pentru străini – iar dacă nu ai o adresă permanentă în țară plătești mai mult.

Având în vedere miile de oameni care se îmbulzesc zilnic la intrarea în Marele Oraș Pierdut, vizita trebuie organizată cu ceva timp înainte. Bilet de tren, o cameră la Agua Calientes și unul dintre cele doar 2500 de bilete de acces disponibile zilnic sunt doar câteva dintre lucrurile de care trebuie să te ocupi înainte de a porni spre misterioasa ruină din măruntaiele Anzilor.

Și, în afara cazului în care vrei să urci la picior timp de trei ore prin munți, va trebui să-ți iei și un bilet de autobuz de la Agua Calientes până la intrare. Andreea, in charge cu organizarea tărășeniei, își consultă tot timpul notițele pentru a nu scăpa vreun detaliu.

Cele șase vagoane ale Peru Rail fac drumul de la Ollantaytambo la Aguas Calientes de câteva ori pe zi. Ca în orice țară civilizată, biletele au locuri prealocate. Ca orice balcanic, încerc să-l conving pe steward să ne mute într-un sector mai gol al trenului, pentru că n-am chef de conversație pe drumul acesta. Înțelegător, ne trimite în ultimul vagon. Locurile 1 și 2 sunt libere, nimeni împrejur. Ocup repede locul de la geam. Andreea se așează lângă mine, la culoar, și nu mai comentează nimic. Îmi știe cutumele. Totul pleacă de la o poveste mai veche.

Cum să fii lăsat în pace.

“Trenul expres către Viena via Belgrad, Novi Sad, Subotica, Szeged, Budapes se află în stație și va pleca de la linia 3”.

Este minutul 38 al ore 11 al zilei 19 al lunii 8 al celui de-al 90-lea an din secolul 20. Exact două minute mai târziu, mai punctual ca niciodată, geamul din dreptul locului 71, compartimentul 7, vagonul 3, se deschide imediat ce bătrâna locomotivă se pune în mișcare. Aerul gros de august năvălește înăuntru, încărcat cu arome feroviare și culinare deloc agreabile pentru drumul de 9 ceasuri care mă așteaptă.

Compartimentul era gol și speram că va rămâne așa. Conversațiile cu străini prin trenuri, autobuze și avioane n-au fost niciodată modul meu preferat de a-mi omorî timpul. Prefer lectura și muzica. Am scos din rucsac “Travnicka hronika” de Ivo Andrici și am băgat în disc-man o copie pirat a “Best Of”-ului lui Cohen. Eram gata de drum. Dar vezi tu, pentru un motiv care-mi scapă, unii oameni iubesc să interacționeze cu necunoscuți atunci când călătoresc. Și, deși compartimentele 4, 5 și 6 ale vagonului erau complet goale – așa cum verificasem în prealabil – taman ușa de la 7 s-a găsit să se deschidă.

Un bărbat neras îmbrăcat în pantaloni gri de lână, o cămașă albastră ponosită la subsuorile căreia se vedeau pete de transpirație, o jachetă de vinilin, șosete albe și pantofi maro, mă întreabă cu o curiozitate sinceră dacă locurile de lângă mine sunt ocupate. Înainte să apuc să îi răspund, șoseta albă și pantoful maro din lui piciorul drept alunecă deja dincolo de prag, pe linoleumul compartimentului. Bărbatul cară două sacoșe imense de plastic. Îi răspund atât de sincer și de aspru că mă surprind și eu:

- Da, locurile sunt libere, dar nu vă așteptați să stăm de palavre.

Șocat de răspunsul abrupt bărbatul a înțepenit în ușă pentru câteva secunde lungi apoi, fără să scoată o vorbă, a plecat în căutarea unui compartiment mai prietenos.

Nu m-am simt deloc vinovat. Ba chiar m-am bucurat să găsesc în sfârșit o modalitate simplă de a fi lăsat în pace. Din ziua aceea și până azi folosesc replica de-atunci sau pretind că nu vorbesc limba și asta mă ferește de conversații inutile. Inclusiv azi, pe drumul spre Aguas Calientes.

Aguas Calientes. Marmură falsă și carne de alpaca.

Trenul peruan se unduiește după mendrele râului Urubamba. Pe măsură ce înaintăm, încet-încet, peisajul se schimbă dramatic, de la colinele goale din Ollantaytambo la vegetația bogată a parcului național Machu Picchu. Pe hartă, acest petic de verdeață încercuit de pustietatea aidă a Anzilor pare o antecameră la izvoarele Rio Madre De Dios, care curge spre nord pentru a-și împlini destinul într-unul dintre cele mai mari fluvii ale lumii: grandiosul Amazon.

Râul Urubamba, cam secat zilele acestea, întâlnește din loc în loc insulițe de pietriș care-l obligă să se disperseze în zeci de pârâiașe ce se reîntâlnesc năvalnic în locurile unde albia se îngustează. Așa trebuie să arate Urubamba la vremea primăverii, când zăpezile topite ale Anzilor îl hrănesc din abundență cu apă rece și curată.

O sută trei minute după plecare trenul încetinește, trece podul de peste râu și frânează scurt în mijlocul unor construcții ciudate. La prima vedere, Aguas Calientes pare o colecție de clădiri aruncate una peste alta – sau una împotriva celeilalte – fără ordine ori logică. La a doua vedere pare mai rău de atât. Casă peste casă, concurând pentru spațiu vital, pentru o cameră în plus, pentru un turist mai mult. Îmi amintește de stațiunile turistice din Grecia, doldora de tarabe cu suveniruri, sandvișuri și sticle de apă innaceptabil de scumpe. În fond, turismul se manifestă peste tot la fel.

Ne croim drum cu greu pe strada în pantă, plină de turiști și de restaurante, și un sentiment de tristețe începe să ne cuprindă. Wiracocha Inn, două stele, ne întâmpină cu o podea din marmură falsă și mobilier din PFL. Nu există nicio asemănare între ce vedem aici și fotografiile pe care le-am văzut pe internet înainte să ne facem rezervarea. În fine, e OK pentru o noapte.

Hohotul râului umple camera de îndată ce deschid fereastra. De auzit îl auzim, de văzut nu putem din cauza unei clădiri în construcție care ne obturează vederea. Hămesiți cum suntem, aruncăm rucsacurile pe podea și ieșim din hotel în căutarea unui prânz decent.

Citiserăm păreri laudative despre un anume The Tree House Restaurant și ne îndreptăm înspre acolo. Laudele se susțin. Atmosfera relaxată, muzica jazz care răsună din difuzoare  și câte un păhărel de Pisco Sour ne deconectează de frenezia orașului. Meniul e plin de cărnuri. Andreea alege păstrăv, eu – alpaca. Zice-se că are cea mai sănătoasă carne din lume. Mâncăm cât putem de încet ca să evităm momentul când va trebui să ieșim din acest locșor liniștit și plăcut

Ori eu, ori voi.

Țârâitul de marimba al telefonului meu sună diferit în dimineața asta, pe fondul clocotitor al râului de sub fereastră. E patru și jumătate dimineața. Ne ia douăzeci de minute să ne pregătim, să trântim ușa în urma noastră și să ne prăvălim pe scări către un savuros mic dejun: cafea proaspăt reîncălzită, ouă prăjite demult și două sandvișuri cu șuncă dubioase.

La masa de lângă șade și înflulecă un grup de șapte backpackeri pregătiți de aventură. Eu văd doar șapte oameni care se vor urca în autobuz înaintea noastră. Andreea îmi sesizează schimbarea de fizionomie. Spiritul meu competitiv renaște din cenușă. Trebuie să fim mai rapizi, mai agili și să urcăm primii în autobuz!

1 2

Comentarii - Un Comentariu

  1. Victor spune:

    sincer, de ce ati mai plecat din Balcani daca va intrebati ce ati cautat la M.P.? eu m-am ingrozit de o asemenea relatare, bine ca n-am dat de voi pe acolo. Daca totusi a fost pamflet si-s mai greu de cap, imi cer scuze.

Lasă un comentariu