Tedoo cu Brad Florescu

Peru Balcanic (4). Ascensiunea fulminantă a unui băiat de la câmpie.

Îmbătați cu aer de munte, Dejan și Andreea transformă ruinele incașe de la Ollantaytambo în loc de joacă pentru copii.

Ollantaytambo valley Peru

Foto și text de Dejan Petrovic. O călătorie de Dejan Petrovic și Andreea Gurău

O nouă zi, o nouă cursă cu taxiul. Willy, șoferul nostru preferat ne duce la aeroport. Andreea profită de nou descoperita limbă spaniolă și face conversație, în timp ce eu mă holbez pe geamul mașinii, încercând să pricep ceva din arhitectura neterminată a Limei.

Ora exactă la Lima.

Orice întârziere la aeroport se lasă cu stres. Cazul de față nu face excepție. Ne repezim la biroul de check-in ca să o luăm înaintea grupului de americani cu priviri pierdute. Noi suntem în regulă, nu și avionul despre care aflăm că întârzie două ore, o nimica toată prin aceste părți ale lumii. Dacă toate drumurile duc la Roma, toate avioanele din Peru duc la Lima. Orașul este principalul hub aviatic al țării și terminalul de plecări este permanent înțesat de localnici și turiști străini.

Avioanele trag aproape unul de altul și toată lumea împarte o cameră mare de așteptare în care plutesc șoapte indescrifrabile în toate limbile Pământului, întrerupte din când în când de anunțul unei noi întârzieri. Nimeni nu pune preț prea mare pe timp, însă ospitalitatea e la ea acasă. Angajații aeroportului ne servesc cu sandișuri, băuturi răcoritoare și dulciuri – un gest pe care oamenii din țările civilizate l-au uitat de multă vreme.

Autobuzul în care ne-am urcat la îmbarcare se strecoară prin labirintul de avioane ale diverselor companii low-cost peruviene. În sfârșit apare și aeronava Star Peru, o British Aerospace 146-200 pe care numai vopseaua recent aplicată din vârf până-n steaua de pe coadă o scapă de penibilul bătrâneții. Îmi repet în gând, pentru încurajare, că nu are cum să fie mai rău decât în Balcani.

Odată ce fostele state ale Republicii Iugoslave și-au căpătat statutul de independență, fiecare a simțit nevoia de a avea propriul transportator aerian național. Au trecut 20 de ani și avioanele, aceleași, sunt încă pe poziții – ATR-uri vechi de 25-35 de ani care zboară prin toată Europa Centrală și își bagă pasagerii în sperieți. Nu că avioanele de la Star Peru ar fi mai breze; se învârt și ele liniștite pe la 25 de anișori. În ciuda vârstei înaintate a aeronavei zborul nostru este extrem de plăcut. Ne lăfăim în fotolii de piele și însoțitoarele de bord ne răsfață cât încape. Plăceri mici pe care nu le mai găsești ușor prin spațiul aerian european, cu atât mai puțin în cel american.

Lângă noi, un puști de vârstă școlară călătorește singur. Se vede că nu e la primul zbor; știe cum merg lucrurile. Doar siguranța mișcărilor îl maturizează, în rest e încă un copil care-și cântă singur și nu bagă pe nimeni în seamă. Încercăm să intrăm în vorbă cu el dar nu-i chip, lecția să nu vorbești cu străinii i-a fost adânc implantată în căpșor. Scoate doar un nu când încercăm să îi  luăm cutia goală în care i-a fost servit prânzul și să i-o dăm stewardesei. O împachetează grijuliu și o bagă în rucsac; e amintirea lui de pe zborul Star Peru.

Frequent flyer la 10 ani.

Mama a fost profesoară de biochimie la Universitatea din Novi Sad și a călătorit mult prin lume la diverse conferințe, chiar și în timpul regimului comunist. Fiind singură – ai mei au divorțat când aveam un an – nu a avut de ales și a trebuit să mă ia cu ea de cele mai multe ori. La 10 ani eram deja expert în călătorii și cunoșteam foarte bine procedurile și ce se întâmplă în timpul zborului. În 1979, mamei i s-a oferit un post temporar de profesor la Universitatea din Miami, așa că ne-am mutat și am testat pe propria piele avantajele și dezavantajele vieții în străinătate.

Când am plecat spre Statele Unite, Liniile Aeriene Iugoslave tocmai achiziționaseră un McDonnell Douglas DC-10-30, iar eu și mama am fost printre primii pasageri. La vremea respectivă, JAT era o companie solidă care zbura peste tot în lume cu avioane noi și piloți experimentați. Chiar și așa, un zbor de la Belgrad la New York era o sinonimă a unui voiaj în Cosmos. Un an mai târziu, la întoarcere, am avut parte de o aventură și mai mare pentru că, asemenea colegului de scaun de astăzi, a trebuit să zbor singur de la Miami la Belgrad, cu oprire în deloc prietenosul JFK din New York. Îmi amintesc cum m-au plasat însoțitoarele de bord la first class și cum m-au răsfățat vreme de 13 ore. Mi-aduc aminte și că la vremea respectivă nu eram în stare să apreciez ce mi se întâmpla. Până azi, dorința de a fi răsfățat în felul acela a crescut odată cu mine, dar nu s-a mai materializat niciodată.

Cusco, ești cam praf.

Orice avion care plănuiește să aterizeze la Cusco trebuie să facă un slalom spectaculos printre munți; stânga, dreapta, un cerc, iar stânga, ca și cum pilotul ar căuta un loc în parcarea de la mall. După un zbor scurt și lipsit de evenimente notabile, aterizăm pe o pistă extrem de scrută. Cusco e mai sus cu 3.400 de metri față de locul de unde am decolat; aerul e rar, rece și abia umple plămânii.

Aeroportul e mic, lipsit de indicatoare și ticsit de agenți care încearcă să vândă excursii la ruinele incașe, oxigen la sticlă, frunze de coca și câte și mai câte. E o adevărată provocare să găsim banda de bagaje, dat fiind că nu există niciun fel de semnalizare în acest sens. O descoperim într-un colț întunecos unde, mijindu-mi ochii dureros de mult reușesc să identific husa portocalie a rucsacului meu și pe cea verde fosforescent de pe bagajul Andreei. Dăm din coate ca-n Balcani și reușim să ieșim din aeroport. Aici alți zeci de oameni, șoferi de taxi de data asta, încearcă să facă rost de clienți. Îi refuzăm pe toți până îl identificăm pe șoferul nostru, antamat din vreme pe internet – afișează un carton cu numele noastre. Culmea, sunt scrise corect.

Cusco nu e deloc așa cum ne-am imaginat. Traficul e haotic, mizeria și fumul par să fi înghițit orice urmă de regulă de circulație. Acesta este orașul legendar despre care am citit atâta? Drumul spre Ollantaytambo șerpuiește în sus, o ține drept un timp și coboară lin dincolo de munte. Abia scoatem câteva cuvinte. Suntem obosiți și începem să simțim răul provocat de altitudinea ridicată la care ne aflăm. Pe geam se perindă munți relativ înverziți, multe case neterminate și nimic care să-mi confirme așteptările în legătură cu Valea Sfântă, nimic care să amintească de zilele de glorie ale Imperiului Inca, evocat deocamdată doar pe cutiile de băutură răcoritoare – Inca Cola, marca locală achiziționată de gigantul Coca Cola.

Ciudat, tot peisajul din jur îmi amintește cumva de dealurile și drumurile din Bosnia. Peru e un fel de Balcani pentru America de Sud. Sau invers. Condiții precare de viață, nesiguranță, instabilitate și, în același timp, căldură și bunăvoință, dorință de a ajuta peste tot și pe oricine. Dacă nu noi, atunci cum?

O beție cu aer curat.

Abia după două ore ajungem la Ollantaytambo,  o urbe micuță cu (în sfârșit!) niște ruine Inca. Orașul, ni s-a explicat în Rough Guide, a fost centrul administrativ al imperiului. La prima vedere ne place, așa micuț și comod cum se-arată, însă nu putem emite păreri până nu îi verificăm talentele culinare.

Șoferul ne lasă la intrarea pe o uliță îngustă, înclinată, mai degrabă o tranșee decât o stradă. Arunc un rucsac pe un umăr, pe celalalt îl iau în brațe și mă pornesc voinicește, ca backpackerul. După nici zece pași încep să-mi pierd răsuflarea, încetinesc și hotărăsc că un ritm mai lent e mult mai indicat. Tot acest efort îmi deschide apetitul. O pornim în căutarea unui loc unde să putem degusta bucatele locale. Proprietara guesthouse-ului la care poposim, o englezoaică deloc remarcabilă, ne recomandă Puka Rumi, un restaurant la 10 minute distanță. Străduțele înguste, pavate cu piatră cubică, se așează perpendicular una peste alta, trasând un careu de cuvinte încrucișate. Cam ca în Manhattan, doar că la o scară mult mai mică.

Pereții clădirilor se înalță uriași și, exact ca într-un labirint, nu-ți permit o ocheadă după colț decât în momentul în care ai ajuns la o răscruce. Ajungem la Puka Rumi, care e, de fapt, o cameră mică și întunecoasă, cu câteva mese din lemn masiv acoperite cu fețe de masă cadrilate și lumânări roșii pe jumătate topite. O chelneriță aproape prietenoasă ne întâmpină și ne pasează meniurile, invitându-ne să luăm loc oriunde ne dorim.

1 2 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Un Comentariu

  1. Andreea spune:

    Am auzit povestea aeroportului din Cusco dar, din fericire, nu am trait experienta. Noi am trecut pe acolo pe motocicleta si au fost momente cand oboseam numai coborand si urcand inapoi in sa. Surprinzator, noua ne-a placut Cusco, partea “veche” desigur, cu cafenele cu preturi total nemotivate si arhitectura europeana.

    Astept cu nerabdare continuarea, apreciez sinceritatea relatarii.

    Drumuri faine!

Lasă un comentariu