Tedoo cu Brad Florescu

Pe Laos în sus (3). Luang Prabang. All the crazy shit I did tonight.

Ce treabă are David Guetta cu migrațiile care au desenat structura etnică și culturală a Asiei și cum a conspirat Universul pentru ca eu să ajung la Nong Khiao.

Multe dintre neamurile care s-au perindat pe-aici, coborând din platoul Tibetan sau din Mongolia pe lungul cursurilor de apă care brăzdează generos țara, au format mai târziu popoare-națiune. Altele, mici insule etnice, au rămas pe loc, într-o relative izolare care le-a conservat limba și obiceiurile. Un melanj etnic și cultural de o amploare similară îl oferă Indonezia, dar nicăieri în Asia, și poate nicăieri altundeva în lume, nu găsim atâtea seminții și microculturi distincte într-un un teritoriu atât de compact.

Rămas singur la masă, privesc uluit straiele populare și chipurile atât de diferite ale acestor fetițe de liceu care le poartă cu mândrie și, totodată, cu sfială: manechinele au 15-16 ani, costumele sunt cu măcar un secol mai vechi. Dar sufletele adolescentelor și arnicii cămășilor par țesute cu un fir comun, care se tot rostogolește de-o veșnicie dinspre zăpezile Everestului către apele calde ale Oceanului Indian.

Fetele urcă, defilează, coboară și aleargă să se schimbe în următorul costum, urcă iar, pășesc pe podium, zâmbesc timid puținilor clienți care le bombardează cu blitz-urile camerelor foto, coboară, se schimbă, se adună pentru poza finală, se fâstâcesc, își dau coate discrete, își corectează una alteia poziția, se strâng laolaltă pentru poza finală și tot acest ritual virginal, ingenuu, e contrapunctat într-o manieră delirantă de super-hitul lui David Guetta “Memories”:

All the crazy shit I did tonight
Those will be the best memory.
I just want to let it go for the night
That will be the best therapy for me.

Sper că fetele nu învață atâta engleză la școală.

Un chinez cu gura mare.

Parada-spectacol se încheie în aplauze răzlețe ale spectatorilor, și restaurantul se golește la scurt timp după aceea. Îi fac semne ospătăriței să vină un pic. Nu mă vede, în ciuda insistențelor. Decid să verific o statistică care stipulează că 50% dintre laoțieni poartă numele de Noi (care s-ar traduce în română prin Pui sau Bebe).

– Noi!

Puștoaica, un ghemuleț de fată, întoarce în sfârșit capul și se prezintă la masa mea. O întreb:

– Chiar te cheamă Noi?
– Da, Nok Noi mai exact (Pui de Pasăre).
– Nok Noi, te rog frumos, poți să-l chemi un pic pe manager? Vreau să-l felicit pentru show.
– Imediat.

Cum “imediat” în Asia e asimptotic la eternitate, mai comand o bere cu care să-mi sting așteptarea. Dar nu e cazul. Ca o tornadă de vară, ridicând fețele de mese la trecerea sa, managerul pogoară din cerul birourilor sale și mi se înfige în coastă rânjind niște dinți mari, sănătoși, de ponei. Peter are în jur de 45 de ani, e înalt ca un european și oblic ca un asiatic, iar pe brațe poartă o colecție de tatuaje care i-ar face invidioși până și pe hipioții veterani din Koh Phangan.

Pare un personaj de film cu mafioți chinezi, un metis uns cu alifiile tuturor continentelor, rol pe care îl joacă, zic eu, ca să își impresioneze clienții. Le știe pe toate, îi știe pe toți, cunoaște secrete, lucruri pe care nu le poate spune fără a-și ucide apoi interlocutorul, e un rebel, un diferit, viața lui ar trebui pusă într-un bestseller și un blockbuster, nici Laosul nu mai e ce-a fost, să vezi pe vremuri…pachetul complet de amețit străinii. Dacă s-ar fi născut o idee mai devreme, Peter ar fi descoperit Angkor Wat-ul înaintea lui Mouhot. Sau poate chiar a făcut-o, dar ține secretul doar pentru el.

Un singur amănunt știrbește coerența personajului: vorbește și gesticulează enorm, lucru pe care un asiatic, cu atât mai mult un rege al underground-ului ca el, nu l-ar face niciodată. Îi întrerup vorbăria în cea mai elegantă manieră românească:

– Auzi, Peter? Mama laoțiancă, înțeleg, tatăl thailandez, înțeleg, dar gura asta mare de unde o ai?
– Cum de unde? Sunt cetățean american!

Râdem și atmosfera de action thriller se mai destinde, motiv să vorbim relaxat câteva minute. Adică să apuc să zic și eu ceva. Îl întreb pe manager dacă aș putea veni mâine după-amiază să fac câteva fotografii fetelor în costumele tradiționale. Sigur că da, cum să nu, dă două telefoane și se rezolvă, deși ușor n-o să fie, că fetele ies târziu de la liceu, dar pentru mine sigur, dă două telefoane și se rezolvă. Ia iPhone-ul de pe masă și dă două telefoane.

– S-a rezolvat. Mâine la 5.
– Te rog frumos, nu mai târziu de 5, că pică lumina și nu mai ies fotografiile.
– Tu să nu întârzii, fetele vor fi aici.

Ca vântul, ca gândul sau ca bicicleta?

Nu m-am mai plimbat cu bicicleta din copilărie când, într-adevăr, îmi călăream Pegasul verde până i se încingeau cauciucurile. N-am avut nevoie și, de când ciclismul a devenit o modă, n-am avut nici chef să dau la pedale. Pentru mine un mijloc de transport este un mijloc de transport și nimic mai mult. Dacă e potrivit călătoriei respective îl folosesc. Dacă nu, caut unul mai potrivit. De salvarea planetei de la încălzirea globală se ocupă termocentralele chinezești pe cărbune.

La Luang Prabang am făcut o excepție și am închiriat bicicletă de la cucoana de vis-a-vis de pensiune. Avea una singură, scorojită ca vai de ea și cu cauciucurile desumflate. Am cerut o pompă. Cucoana nu avea. Mi-a luat banii, o sumă pentru care aș fi închiriat un scuter oriunde în Thailanda, și m-a avertizat că “24 hours” înseamnă că trebuie să returnez vehiculul diseară la 7 cel târziu, altfel îmi ia banii pentru încă o zi.

Până pe malul Mekongului, unde se găsea agenția de bilete pentru barcă, am pedalat ca Sisif. Câte un motociclist care trecea pe lângă mine claxona și mă făcea atent:

– Domnu, domnu, ai cauciucurile desumflate.

Da, știu. Și schimbătorul de viteze blocat în treapta a patra. Pe-ăsta nu l-ai văzut?

Coincidența face că, lângă agenția de bilete, era și un mic service. Las bicla în grija omului și intru să-mi iau tichet pentru mâine.

– Unde vreți să mergeți, domnule? Vang Vieng, Vientiene, Thailanda?
– La Nong Khiao dacă se poate.
– Microbuzul pleacă la 9.
– Cu barca.
– Păi de ce cu barca? Faceți mult mai mult.
– Așa vreau eu. Se poate merge cu barca?
– Da, dacă se strâng destui pasageri.
– De câți e nevoie?
– Cel puțin 3.
– Și dacă nu se strâng 3 ce se întâmplă?
– Barca nu pleacă.
– Câte bilete ați vândut până acum?
– Unul.
– Ei, dați-mi și mie unul, poate întâmplă o minune.
– Să fiți la port mâine la 8.30.

Îmi întinde biletul. Are ștampilat în colțul din dreapta sus cifra 2. Sunt curios cine-o fi misteriosul Pasager Numărul 1. Poate am să îl cunosc mâine.

1 2 3 4 5 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 6 Comentarii

  1. Lucia says:

    Bradut, am savurat literalmente aceste randuri. Ai o dibacie aprte in ale scrisului care confera culoare si viata evenimentelor relatate. Am vazut totul aievea si am trait senzatii organice. Multumesc mult ca ma porti prin aceste taramuri prin care sunt slabe sperante ca eu sa ajung vreodata. I am forever grateful. Peace out!

  2. Oana says:

    Foarte frumos articolul, l – am savurat pe indelete la o cafea, merg tare bine articolele tale cu diminetile blande de toamna. Astept continuarea:)

  3. andrei says:

    Excelent scris.Ai talent nu gluma, maestre.Daca ai avea si timp mai mult, poate ai scrie mai des pe blog.

  4. myselfaround says:

    Ai un talent aparte. Am inceput prin a citi un articol despre Bangkok si nu am mai putut lasa “blogul din mana”. Zilele astea sunt pe cale sa epuizez articolele pe care le-ai scris. Mi-au placut toate.

  5. Bogdan says:

    O adevarata placere sa citesc povestea. De-abia astept continuarea 🙂

  6. nico patterson says:

    Articolul, BRAVO Maestre!Cu muzica greceasca la sfatsit, BAM! Nailed it! Cine canta bre ca mi-ai facut o pofta de muzica gretzili…….

Lasă un comentariu