Tedoo cu Brad Florescu

Asia la întâmplare (Ep. 7) – Dumnezeu, Președintele și ploaia.

Nimeni și nimic nu mă putea face să plec de la Lacul Toba. Azi am să vă povestesc cum am fost invitat la o nuntă, cum l-am învățat Photoshop pe Președintele Indoneziei și cum am reușit să îngheț bocnă la 5 grade nord de Ecuator.

Lake Toba rain

Nimeni și nimic nu mă putea face să plec de la Lacul Toba. Azi am să vă povestesc cum am fost invitat la o nuntă, cum l-am învățat Photoshop pe Președintele Indoneziei și cum am reușit să îngheț bocnă la 5 grade nord de Ecuator.

Patroana micuței prăvălii de lângă Carolina Hotel făcea de toate: vindea țigări, spăla rufe, confecționa artizanat și, firește, cânta la chitară împreună cu soțul și cu cei 3 copii.

- What your name?
- Brad.
- Brad, you want motorbike? We have new.

După accidentul de la Berastagi nu mă mai urcasem pe o motoretă. Mă durea în cot la propriu, abia reușeam să-mi salt rucsacul în spinare, numai gândul că aș merge din nou pe două roți îmi genera junghiuri în tot brațul drept. Mergeam pe jos cât puteam de mult. Dar Samosir e o insulă mare. Dacă vrei s-o cunoști, ai nevoie de roți.

- Maybe tomorrow.
- Tomorrow? Why not now? Tomorrow maybe rain.

Scuterul portocaliu avea 700 de kilometri la bord și strălucea tentant în soarele dimineții. Se profila o zi frumoasă. Jumătate de oră mai târziu, kilometrajul câștigase câteva mile, iar eu descălecam în curtea bisericii din Ambarita. Mi-am făcut o cruce ortodoxă și-am intrat în lăcaș. Nimeni, înafară de o femeie care completa niște hârtii.

- Selamat siang, bu. Boleh gambar? (Bună yiua, doamnă. Pot să fac poze?)
- Ya, boleh.

Pe vremea aia aveam părul lung și mulți asiatici îmi spuneau că semăn cu Iisus (te rog, Doamne, nu mă trăzni înainte să termin articolul). De aceea, când grupuri de câte 10-15 persoane au invadat biserica, am crezut că se dusese vorba în sat și lumea venea să-mi verifice originea divină.

Dar nu pentru mine se strângeau enoriașii, ci pentru o logodna unui polițist cu o învățătoare. Femeia cu care vorbisem la început s-a postat în fața unui pupitru și a început să citească din Biblie cu un glas curat și sonor. Mă dau pe lângă un domn care părea mai implicat în proces.

- Nu vă supărați, cine e doamna?
- Cum cine? Pastorul nostru. Scuze…

Bărbatul s-a ridicat în picioare și, împreună cu ceilalți, a început să cânte. Mamă, Doamne! Nu mai cântau doar 7-8 voci, ca la tuak shop-uri, ci vreo 150. Acum înțeleg de ce e Dumnezeu așa ocupat: stă toată ziua pe la Ambarita și ascultă cum îi cântă batacii imnuri de slavă.

Bărbatul s-a așezat la loc, iar pastorița a luat un caiet și a început să citească din el. Din cât pricepeam, era vorba despre niște sume de bani. Hm…nu-mi amintesc să-i fi auzit pe Apostoli pomenind așa ceva în Evanghelii. Decid să-l deranjez iar pe colegul de bancă.

- Ce citește acolo?
- Sume de bani.
- De ce?
- Cei doi se vor căsători curând, iar familia mirelui trebuie să despăgubească familia miresei.
- De ce?
- Pentru că le ia fata de acasă, e o mână de lucru în minus.
- Dar mulți bani trebuie să le mai dea, că de 10 minute tot citește.
- Nu, acum se trec în revistă cheltuielile pentru nuntă, cine cu ce contribuie. Totul trebuie făcut ca la carte.

Logodna s-a încheiat en fanfare. Enoriașii s-au împărțit în grupuri mici și au cântat, pe rând, câte un imn religios, dedicație pentru cei doi tineri. Aveau și dirijori. Se vedea că repetaseră ca lumea. Zici că nimerisem în New Orleans la un concurs de gospel.

La ieșirea din biserică, m-am îndreptat spre tânărul cuplu și am urat de bine. Vecinul de bancă strângea mâini și coordona plecarea. S-a apropiat de mine.

- Am uitat să-ți spun, mirele e fiul meu. Acum mergem acasă cu toții, să sărbătorim. Nu vrei să vii și tu?
- Ba da, cu plăcere, mulțumesc.
- Nunta-nuntă e joia viitoare. Ești deasemenea invitat să participi.
- Dacă mai sunt aici, promit sa vin.

Ne-am așezat în curte, sub un umbrar. Bărbații de-o parte, femeile de alta, copiii peste tot. A venit mâncarea. Orez cu carne tocată de porc. M-am uitat după tacâmuri. Nexam. Oamenii apucau orezul cu degetele, îl petreceau prin tocătură și-l mâncau. Am făcut și eu la fel, dar înainte am pus aparatul foto alături, să nu-l umplu de grăsime.

- Nikon? Ce model de Nikon e? Am și eu Nikon.
- D90.
- Eu am D50.
- E un aparat bun.
- Să mă prezint. Sunt fotograful satului. Mă numesc (e)SBY.
- (e)SBY?
- Da, (e)SBY, ca Președintele Indoneziei. Haha!

Președintele Indoneziei se numește Susilo Bambang Yudhoyono. Prescurtat – SBY. Așa îi spune toată lumea. SBY din Ambarita se uită atent la aparatul meu și îndrăznește:

- Ştii să prelucrezi pozele pe calculator?
- Da, cât de cât.
- Vezi, eu sunt un om bătrân și nepriceput. Am calculator la studio, dar nu știu să-l folosesc. Poți să vii pe la mine să mă înveți câte ceva în Photoshop? Te plătesc.
- Nu e nevoie să mă plătiți. Vin cu plăcere. Dar să știți că nu sunt vreun expert.
- Sigur știi mai multe decât mine.

Președintele din Ambarita avea nu doar un studio foto, ci și un mic internet cafe cu două calculatoare. Câțiva copii doborau avioane pe un site de jocuri online. SBY le face semn să elibereze un computer, îmi pune în mână o cola rece și deschide două fișiere: portretul unei fetițe de 5-6 anișori (făcută cu prea mult blitz) și un peisaj care conținea plajă, palmieri, lună și stele căzătoare.

- Uite, pozele astea două…vreau să mă înveți să le combin.
- Adică să puneți fetița peste fundalul cu palmieri și stele căzătoare?
- Exact. Asta e moda acum. Dacă nu mă adaptez, oamenii din sat nu mai vin la mine să le pozez copiii. Se duc în altă parte. E complicat? Poți să mă înveți și pe mine?

Complicat nu era, dar a trebuit să-i arăt lui SBY de 3 ori. După aceea, l-am pus să facă el. Mereu uita câte ceva. Am luat-o de la capăt. Bietul om își dădea pumni ironici în cap ori de câte ori uita următoarea comandă.

- Bătrân, bătrân nepriceput, bătrân prost, asta sunt!
- Nu sunteți deloc nepriceput. Așa, exact, apăsați butonul acela. Gata! Perfect!- Yes, yes, am reușit! Bătrânul SBY a reușit! Clienții se vor întoarce la mine! Cum să mă revanșez? Mașina! Vrei să te duc cu mașina peste tot prin insula? Pe motoreta, dacă te prinde o ploaie, te udă ciuciuclete. Mașina mea e bună, e solidă, nu te plouă în ea. E gip!

Omul era atât de recunoscător că nu știam cum să-l refuz.

- Vai, bapak  SBY, nu e nevoie. În plus, aveți treabă multă. Sunt atâtea poze de prelucrat pe calculator. Toți copiii ăia așteaptă să-și primească fotografiile. Doar n-o să-i faceți să aștepte în plus ca să mă plimbați pe mine.

L-am lăsat pe Mr. President prăvălit peste calculator, amestecând fețe mititele și stele căzătoare în spiritul ultimelor curente portretistice de pe insula Samosir.

Până spre seară am hoinărit, uluit de priveliști. La orice mică schimbare de lumină, lacul și munții din jur căpătau alte culori și texturi. Stăteam pe loc și spectacolul se rotea în jurul meu, ca într-o proiecție IMAX. Era atâta frumusețe că nici nu încăpea în poze. Încercam să-l surprind pe bărbatul care își spăla vasele în apele lacului, dar pierdeam munții. Mă concentram pe malul de vis-à-vis, pierdeam milioanele de flori de pe malul ăsta. Frustrant rău. Greu de povestit, greu de fotografiat. Trebuie să mergi acolo în persoană.

Ploaia m-a prins în cel mai prost moment posibil: eram la Simanindo, fix pe partea cealaltă a insulei, la 50 de kilometri de hotel. M-am adăpostit la o mică terasă. Eram deja ud leoarcă. Oamenii mi-au adus ceai cald și gogoși. Am stat un timp acolo, dar ploaia nu părea să se oprească prea curând. Am pornit iar la drum, prin picurii grei și reci care, combinați cu viteza motoretei, mă făceau să tremur până în măduva oaselor. Mi-era frig ca naiba. Frig rău. Mai frig decât mi-a fost la București la minus 20 de grade, acum două săptămâni. Cand am ajuns la hotel, nu-mi mai simțeam nici ochii din cap, eram la un pas de hipotermie.

Am stat o oră sub dușul fierbinte, mi-am luat un ceai de ghimbir de la restaurant și m-am bagat sub toate păturile din cameră. Organismul s-a dezmorțit încet-încet și mi-a comunicat pe un ton morocănos că n-a răcit, dar sa fiu mai atent data viitoare.

Telefonul a zbârnâit la capul patului. Un SMS. Cine mi-o da mesaj pe numărul de Indonezia?

“Brad, sunt un bâtrân nepriceput. Am uitat complet ce m-ai învățat azi. Poți să vii mâine să mă înveți din nou? Te rog. SBY”

Comentarii - Un Comentariu

  1. Odrida spune:

    :)) ma distrez din nou pe aici, cu povesti pe care le-am scapat. :) simpatic nenea fotograf :)

Lasă un comentariu