Tedoo cu Brad Florescu

Nomadice (2). De ce e mai greu să ieși în stradă la București decât la Bangkok?

De ce ies românii – și în special bucureștenii – atât de greu la proteste? Suntem noi mai blegi sau așa ne dictează orașul?

Protest Roșia Montană 1 septembrie 2013

Zilele acestea – poate ai aflat deja din media – Bangkok este din nou scena unor mișcări sociale de amploare. Oamenii au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva unei nedreptăți guvernamentale, așa cum au făcut-o și în 2008 și 2010. De câte ori nu le convine ceva, thailandezii ies la protest. Cu zecile, cu sutele de mii, aproape instantaneu.

Văzând o asemenea mobilizare spontană, primul reflex este să fac o comparație cu mișcările care au avut loc în București în această toamnă. În zilele cele mai bune – și după o perioadă de mobilizare energică prin social media – s-au strâns 20,000 de oameni. Mulți bucureșteni au ales să “participe” la marș din spatele perdelelor, chiar dacă protestatarii, le scandau sub ferestre “ieșiți din casă dacă vă pasă”. Mă întreb, deci, de ce iese lumea în stradă cu asemenea promtitudine în Bangkok sau la Atena și la București nu.

Dincolo de explicația-clișeu că “așa-i românul, nu se implică, ne merităm soarta etc.” aș încerca să privesc fenomenul din alte două unghiuri care țin mai puțin de trăsăturile naționale și mai mult de spațiul în care acestea se manifestă sau ar trebui să se manifeste: orașul.

Proteste Bangkok

A ieși versus a fi în stradă.

Primul unghi: la Bangkok, la Atena sau la Madrid e mai ușor să ieși în stradă pentru că ești deja acolo! În astfel de orașe strada nu servește doar ca arteră de circulație, ci și ca spațiu comunitar, unde oamenii se plimbă, se întâlnesc, stau de vorbă la o cafea, mânâncă. Dacă vrei să organizezi un protest la Atena e suficient să-ți iei un banner și o portavoce și să ieși la plimbare prin Plaka sau în față la Acropole, unde e plin de lume. La Bangkok, un alt oraș cu o viață de stradă luxuriantă, ai la orice moment din zi un milion de oameni pe stradă (pe jos, nu în mașini). E nevoie doar de o cauză bună și de niște organizatori pricepuți pentru a-i lipi pe acești oameni protestului.

În București, pe de altă parte, pe arterele principale este extrem de puțin trafic pietonal și aproape niciun strop de “comunitarism”. Așa-zisele “piețe” sunt fie simple intersecții rutiere, fie puncte nodale de transfer între transportul subteran și cel de suprafață. Oamenii nu stau de vorbă, că se grăbesc să prindă metroul. Toată lumea e pe fugă, nici nu apucă să se vadă, cu atât mai puțin să închege un dialog sau o acțiune comună.

Ar merita să amintesc că în Piața Unirii din Cluj s-au strâns, în anumite faze ale sagăi protestatare, la fel de mulți oameni ca în București. O fi pentru că ardelenii sunt mai responsabili civic sau pentru că orașul “instigă” la solidaritate?

Despre cum arhitectura inhibă sau stimulează viața socială.

Al doilea unghi, care pe undeva stă în amontele celui anterior, este gândirea urbanist-arhitecturală a orașelor. În prima zi de proteste anti-RMGC – la care am avut onoarea și bucuria să particip – coloana s-a deplasat din Piața Universității către Romană, apoi spre Victoriei. Când am ajuns în fața Guvernului, prietenul Mihai cu care mărșăluisem până atunci cot la cot, a avut o remarcă foarte interesantă:

“Nu trebuia să venim aici, că părem puțini și ne iau jandarmii ca din oală.”

M-am uitat cu atenție în jur și am realizat că avea dreptate. Cei 2-3000-poate-5000 de oameni care umpluseră cu ușurință Piața Universității transformând-o într-un furnicar păreau o ceată insignifiantă în imensitatea de la Victoriei. Spațiul deschis, dimensiunile clădirilor și traficul care continua nederanjant scădeau impactul – sonor și vizual – al manifestației. Protestatarii umblau năuci de colo-colo, căutând un punct de sprijin, un plex al pieței, care nu exista. Două ceasuri mai târziu, întorși la umbra Universității, am prins din nou energie și coerență.

Spațiile imense și arhitectura larger than life descurajează adunările, dau oamenilor un sentiment de insecuritate și oferă forțelor de ordine/represiune un teren de luptă ideal. În plus de asta, pentru a organiza un protest de impact într-un astfel de spațiu e nevoie de zeci sau sute de mii de participanți. S-a văzut la concertul Roger Waters de câți oameni e nevoie ca să umpli Piața Constituției.

Nu este o simplă coincidență faptul că jumătate dintre cele mai mari piețe publice din lume se află în țări cu trecut totalitar: China, Rusia, Ucraina, Kazakhstan, Polonia și România (Piața Unirii ocupă locul 18). Noul București, gândit de Ceaușescu și de arhitecta Anca Petrescu, inhibă adunările spontane. Mitingurile se fac doar pe linie de partid.

La polul opus, spațiile publice cu arhitectură la scară umană, cu străduțe înguste, cu “inimi” în jurul cărora oamenii simt nevoia să se adune – un ceas, o fântână, o statuie, niște bănci –  oferă un cadru mult mai propice manifestărilor sociale.

Protest Roșia Montană 1 septembrie 2013

Piața Universității, 1 septembrie, la prima zi de proteste împotriva exploatării de la Roșia Montană.

Oare de ce micuța Piață a Universității a fost și a rămas principalul loc de întâlnire al bucureștenilor – protestatari sau nu – în timp ce prin marile scuaruri bate vântul? De ce bucureștenii se adună de-a valma în neîncăpătorul Centru Vechi iar pe Bulevardul Victoria Socialismului (numele dat de Ceaușescu), de la Casa Poporului până la Piața Muncii, nu există niciun fel de viață socială?

Aș îndrăzni să răspund că stilul neoclasic, abordabil la scară umană, imprimat de arhitecții și urbaniștii francezi vechiului oraș îndeamnă la socializare, oferă adăpost și inspirație, pe când arhitectura ceaușistă strivitoare, anorganică, anulează orice impuls de activitate socială.

Este cu atât mai meritoriu efortul celor care au ieșit și continuă să iasă pe străzile Capitalei pentru cauza Roșiei Montane cu cât aceștia au avut de luptat nu doar împotriva unui demers ilegal ci și împotriva inerțiilor induse de București, oraș gândit să țină dictatura la adăpost de oameni. Nu și invers.

(Părerea despre Roșia Montana Gold Corporation mi-am spus-o aici pe 4 septembrie)

Comentarii - 15 Comentarii

  1. Aurelian spune:

    Salut!

    Fara a fi carcotas, as vrea sa fac o mica corectie: intre Piata Alba Iulia si Piata Muncii este destula “socializare”, e chiar recunoscut locul pentru asa ceva. Sunt baruri, cafenele si alte posibilitati de “relaxare”.

    Dar intre Casa Poporului si Piata Alba Iulia, intr-adevar, nu prea e mare socializare. E ca si cum sub privirea acelei cladiri, nu poate exista prea multa veselie.

    Ms,
    Aurelian

    • Tedoo spune:

      @Aurelian, @TataMare: in zona respectivă există, într-adevăr, niște cârciumi. Doar că “socializarea” începe și se termină în incintele acestora. Vine omul, parchează, se dă jos, intră în restaurant, socializează, plătește, se urcă în mașină și pleacă. Cârciumile cu pricina nu pot fi considerate spații publice, cel puțin nu în accepțiune urbanistică. Poate că un arhitect ar explica mai bine.

  2. TataMare spune:

    Daca “Victoria Socialismului” era plin de carciumi, una langa alta, bucurestenii s-ar fi inghesuit acolo, nu in centrul vechi.

  3. Raluca spune:

    Desi exista cateva localuri si magazine pe Bd. Unirii, pur si simplu nu exista oameni in zona. Ma mir ca exista si cele care sunt. Nu rezista prea multe sezoane, oricum. Mie zona imi da o senzatie de pustiire, de peisaj selenar. Iar daca portiunea dintre Piata Constitutiei si Piata Unirii e mai suportabila, cea dintre Unirii spre Alba Iulia mi se pare ingrozitoare.

  4. RaduBM spune:

    Foarte interesant punct de vedere! Stiam ca sechelele epocii ceaușiste se manifesta in continuare prin fiecare dintre noi, chiar si prin generatiile mai tinere (pentru ca deh, de la parinti si societate invatam!), dar nu mi-a trecut niciodata prin cap aspectul arhitecturalului, care, personal sunt convins ca are o importanta majora. Am locuit extensiv in mai multe locatii de-a lungul vietii. Am observat fara indoiala cum imi este nutrita spre exploziv sau sufocata creativitatea de catre spatiul in care locuiesc. Congrats!

  5. Multumita lui Doru Frolu si echipa in care lucrez, la DC Communication, am fost implicat in proiectul Transcentral Urban Bucuresti, inca din 2006 (aici http://www.t-u-b.ro/). Si un pic in proiectul PIDU (aici: http://centralbucuresti.ro/). Implicarea a constat in activitati de suport pe comunicare, un pic de activism. Si imbibare. Cu ideea unui oras pentru pietoni, cu ideea unui orase al nostru, nu al masinilor. Cu dorinta de a avea un Bucuresti nu al autostrazilor, soselelor suspendate, ci al pietonilor. Cu spatii pentru socializare, comunitare, pentru evenimente. Absurdul situatiei de astazi este ca a fost distrusa o piata cu verdeata precum Piata Universitatii pentru acum cand este betonata si asfaltata, sa fie utilizata pentru evenimente urbane. Eu zic ca este un pic de coniventa si acceptare a unei “mite” de la mai marii orasului. Da, sunt de acord, ca orasul este o camasa care te inchisteaza. Nu este singura cauza a ne-civismului, dar poate fi una din ele. Obiectivul central al unei administratii ar fi sa redea orasului, cetatenilor sai, nu posesorilor de automobile. Printre care ma numar, dar…..

    • Tedoo spune:

      @Tiberiu: interesante proiectele, dar te-as sfatui sa nu mai postezi comentarii de pe telefon in timp ce conduci. Faci multe greseli de typo, ca sa nu zic ca e periculos. Brad.

  6. Paula spune:

    Interesant … comunismul e inca prezent in societatea romana. Poate generatiile actuale nu, dar urmatoarele o sa protesteze mai mult. Sa speram, dar cu siguranta lucrurile o sa se schimbe. :)

  7. Depinde cand vezi bucurestiul ! Noaptea dupa ora 23 nu mai gaseti loc in cafenele sau terase !

  8. Mihai spune:

    Si totusi, niste moaste, o sfintire, etc, aduna sute de mii de oameni in strada. Vezi Iasi unde in acelasi timp cu cei 20.000 de oameni adunati la Bucuresti pentru RM au iesit 200.000 pentru moaste. Nu sunt deloc convins de rationamentul d-voastra conform caruia, de exemplu, aducerea moastelor in P-ta Unirii nu ar strange la fel de multi oameni precum in jurul unei biserici.
    Eu cred ca lucrurile au legatura doar cu valorile romanilor. O alta discutie…

  9. Florin spune:

    E fain sa citești câte-un articol din asta, interesant și bine argumentat (despre Bangkok nu știu nimic, dar am fost la Barcelona și la Paris, imaginea cu viata în strada e absolut justa, mai ales pentru Barcelona, dar într-o oarecare măsură și la Paris). Am o observație, care de altfel vine în același sens cu restul articolului. Arhitectura de aparenta neoclasica a Parisului (comentez în special penultimul paragraf) și mai ales urbanismul linear până la obsesie, bulevardele drepte și piețele cu structura stelara (se spunea ca fiecare bulevard se termina într-o piață sau într-o gara a fost imprimata de baronul Haussmann, prefect al Senei, pe vremea respectiva (imediat după marile mișcări sociale din 1830 și 1848) un criteriu important era sa poată permite șarjele cavaleriei împotriva manifestanților, sau chiar și tirul de artilerie. Omul lucra pentru Louis-Napoleon Bonaparte, cunoscut ulterior ca Napoleon III, un tip cu veleități clare de dictator, deci aceleași obsesii au produs cam aceleași efecte. Cafenelele din arcadele de pe Rue de Rivoli sunt primitoare, dar marea parte a Parisului Haussmannian e destul de rigida și de rece. Statistic, se spune ca 60% din funciarul parizian a fost afectata de acțiunea lui Haussmann, între 1852 și 1868. Partea simpatica din Paris e cea din “interstițiile” dintre axele principale, care e cea rămasă mai mult sau mai puțin intacta din secolul 17, în spatele Operei din Place de la Bastille, în Menilmontant, în Montmartre. Dar asta e opinia mea, unii sunt încântați ca prefectul a făcut ordine și curățenie. Or fi elvețieni…
    Sa îndulcesc putin toata istoria. Transpozitia Bucuresti = Micul Paris îsi are limitele ei, mai ales dupa perioada 1945-1989, despotismul lui Louis-Napoleon Bonaparte parea relativ normal pentru epoca si a fost oricum relativ “light” fata de cel al lui Ceausescu. Era, oricum am privi lucrurile, un “dictateur eclairé”. Probabil ca de aceea viata din strazile Parisului (chiar si daca ploua, terasele sunt pline si acoperite) ramâne suficient de “efervescenta”, chiar daca un calator care a trecut prin Bangkok n-are cum sa fie prea impresionat ;-)

  10. Cristache spune:

    Eu vad o explicatie mai simpla,clima :D

    Altfel e sa socializezi in Bangkok/Atena la 30 grade si altfel in Bucuresti

    Ar fi interesante si alte exemple mai “racoroase” :))

    • Tedoo spune:

      @Cristache: sigur, clima este o explicatie macro. E mai usor sa iesi in strada cand sunt 30 de grade afara (cat era temperatura la Bucuresti pe 1 septembrie) decat pe timp de ger. Totusi, fenomen interesant, revolutia a inceput la Timisoara in decembrie, iar protestele care au dus la căderea guvernului Ungureanu s-au desfășurat iarna. Mă gândesc că temperaturile sunt acceptabile în Capitală din aprilie până în octombrie. Sau poate e prea cald pentru a protesta.

  11. Vali spune:

    unul din cele mai bune articole ale toamnei…bravos…ar mai fi de adaugat blocurile gri de la noi vs culorile thailandezilor…detaliile fac uneori diferenta

  12. carmen spune:

    Deci suna putin idilic ce se spune aici de Bangkok. Eu lucrand in Tailanda de 8 ani vad un pic altfel situatia. Aici e vorba de o mafie grozava, de sponsorizari masive, nicidecum de un act SPONTAN…bine este si dorinta oamenilor. Aici se plateste mult la asemenea reuniuni shi sunt realmente investitiii care rastoarna guverne si lasa o debandada generala.
    Acum 4 ani am fost evacuati de urgenta dintr-un aeroport militar.

    Ideea este, daca dorim si avem ceva de spus sa iesim…Si in Romania este din ce in ce mai mult curaj in a face asta.

    Ca idée? Stiti ce spin masele astea de oameni pe care ii vedeti in poza? Ca taranii lor sa aiba doar un vot, ei cu zecile, cu sutele…in functie de facultate, master, statut nobil…VA PUTETI Imagina cineva care ar veni cu o astfel de retorica in Romania? In Europa? In niciun caz.

    Iubiti Romania! Ea, shi noi toti impreuna mergem mai departe!!! Abia astept sa ajung acasa!!!

Lasă un comentariu