Sega 4 (Copy)
Click pentru a intra in galeria de imagini a articolului
 Sega. Foto: Adrian Petre.

Sega

  • A lucrat 12 ani în publicitate: copywriter şi group creative director la McCann Erickson, apoi regizor de spoturi publicitare.
  • În 2008 a plecat în India. A petrecut 3 luni la retreat-ul OSHO din Pune.
  • Au urmat Nepalul, Thailanda şi Coreea de Sud.
  • Acesta este jurnalul unei călătorii interioare, fără ghid.
  • Namaste este salutul indian; tradus în gesturi, e o plecăciune.

Nota lui Brăduţ:

Pentru admin-ul de bloc, tânărul din prima imagine se numeşte Octavian Segărceanu şi e locatar. Pentru noi se numeşte Sega şi e un om al întrebărilor. Un om liber.

A lucrat 12 ani în publicitate, le-a făcut pe toate creativele, inclusiv regie de reclame. În 2008, a predat ultima emisie şi ultima îndoială şi a plecat spre Miazăzi în căutarea unui Dumnezeu.

A urmat un an în mânăstiri, retreat-uri, ashram-uri, oriunde ar exista o şansă ca Cel De Sus să coboare la micul dejun. Rugă ortodoxă la Sfântul Munte, meditaţie dinamică la retreat-ul lui Osho, vipassana, un an de yoga, tai chi. Grecia, India, Nepal, Coreea de Sud şi Thailanda. Două japoneze, o braziliancă şi o coreeancă. Asta ar fi bucata comercială a descrierii.

După ce i-a fugărit pe Dumnezeu şi pe toţi Dumnezeii, Sega s-a apucat să scrie cartea. Am citit jumătate din ea într-o noapte. 250 de pagini într-o noapte, atât de rău m-a arestat “Namaste”-ul lui. Asta se întâmpla acum 6 luni.  De atunci mă tot rog de Sega să-şi deschidă cartea şi abia azi începe s-o facă. În premieră, povestea unui om frumos şi sincer, căruia nu i-a fost ruşine nici să se întrebe şi nici să mărturisească ce şi-a răspuns. Sega.

NAMASTE.

Sacru e lăcașul din tine unde sălășuiește universul întreg; izvorul iubirii, înțelepciunii, adevărului și păcii – toate una sunt. Acolo, în adâncul ființei noastre, amândoi suntem unul. Esența ta e totuna cu a mea. Lumina din mine recunoaște lumina din tine. Ești în inima mea, iar eu sunt într-a ta. Îl salut pe Buddha din tine și înaintea ta cu smerenie mă înclin, Namaste.

Musonul Cu Parfum De Tei

E trecut de miezul nopții și liniștea mirosind a flori de tei se furișează în casă pe ușa deschisă de la balcon. În penumbra din hol, chiar la intrare, așteaptă cuminte rucsacul albastru, pe care îl am dintr-a șasea. E un rucsac mare și zdravăn, nepăsător la trecerea timpului, dar bucuros să fie umplut din nou, ca pe vremuri. 15 kilograme cu totul. Nu înțeleg ce atârnă așa greu. Sunt doar trei cămăși subțiri, două tricouri, o jachetă de trening, două perechi de pantaloni scurți și două de pantaloni lungi, o pereche de șlapi, o periuță de dinți, un aparat de bărbierit, o trusă cu medicamente (că nu se știe) și alte câteva mărunțișuri. Ca o matahală beată, rucsacul albastru se sprijină de alt rucsac, micuț și cenușiu, care conține un kilogram de ghid Lonely Planet, câteva cărțulii, un caiet pentru însemnări, două pixuri și mai multe nu, că nu mai încape. Rucsacul cel mare și rucsacul cel mic așteaptă aventura. Un cuplu încremenit de teamă să nu rupă vraja nopții. Un Don Quixote și un Sancho Panza dintr-un alt basm. Dulcineea fiind eu.

Călătoria se așterne în fața ochilor. Nu e o cale, ci o sumă de căi posibile. O întindere albă, căreia nu îi întrezăresc marginile. Ar însemnă că m-am rătăcit din nou dacă pe întinderea asta m-aș întâlni cu urmele pașilor mei… E teama din stomac care mă trage înapoi, spre lucrurile știute pe jumătate, dar e și zbaterea inimii care mă îmboldește înainte, spre cealaltă jumătate, a lucrurilor neștiute și imposibil de intuit. Mi-a fost frică multă vreme să mă desprind și să pornesc în necunoscut. E un drum abrupt, care trece drept prin această frică. Nu am însă alternative. Toate celelalte variante m-au adus în același punct: pe marginea prăpastiei. Poate că și calea asta duce tot acolo. Dar, deocamdată, asta e doar o probabilitate. Nu și o realitate.

Las în urmă o lume de care m-am înstrăinat, încetul cu încetul. Ce mai las în urmă sunt niște reclame, din care mi-am câștigat dozele de existență. Plec să îmi caut propriul slogan. Slaugh ghairm, în galeză. Strigătul de luptă. Plec să îmi caut strigătul de luptă, cu toată disperarea adunată într-o bocceluță de curaj. Astăzi, 11 iunie 2008, peste numai câteva ore, voi zbura spre Londra și de acolo mai departe, spre Mumbai, unde plouă într-una de câteva zile. În India, țara misterioasă de la capătul Pământului, a început potopul. Și nu-mi pot imagina decât un muson cu parfum de tei.

Zborul

Mă zvârcolesc după încă o gură de aer, agățat de marginea vieții cu cârligele fragile ale nebuniei. Sunt pe moarte. La căpătâiul meu veghează cineva, însă nu văd cine. Îi simt doar prezența. Urlu după ajutor, copleșit de groază. Sfârșitul meu e aproape. Mă scufund în moarte. Ca un susur intermitent la început și apoi din ce în ce mai deslușit, ca o ploaie de lumină peste firea întunecată a urgiei cu care mă confrunt, șoaptele celui care mă veghează ajung la urechile mele. Blânde, ca ale unui chirurg care își liniștește pacientul înaintea unei operații complicate. Nu te teme, vei învia imediat după ce vei muri, ai să vezi, vei învia imediat, nu te teme… Șoaptele coboară o dată cu mine, acolo unde mă duc. Închid ochii și mor.

Plămânii îmi ard, ca după o lungă repriză de înot sub apă. Mă trezesc trăgând în piept aerul rece, fără să mă mai satur. Confuz și speriat, mă chircesc în scaunul capitonat cu pluș albastru. Scâncesc, ca un nou-născut. Sunt un nou-născut. În jurul meu, realitatea se asamblează cu repeziciune, particulă cu particulă, noțiune cu noțiune, până când toate sunt așa cum au fost și totuși un pic altfel. Până când simțurile țipă la mine: gata, ai înviat!

Lumea doarme dusă. Obloanele hublourilor sunt trase. Lumina de ambianță încălzește atmosfera înghețată de aerul condiționat. Afară, motoarele uriașului Boeing 777 al companiei British Airways zumzăie ca doi bondari, pe spinarea cărora zburăm noi, ca o povară. Mă șterg pe frunte de transpirația rece și mă așez mai bine în scaunul confortabil. Nu îmi mai e frică. Nu știu cum, dar visul a alungat spaima din sinapsele mele. În urechi aud cu ecou vorbele părintelui Arsenie, pe care l-am vizitat în martie, la Techirghiol. Îi cerusem un cuvânt de folos. Trebuie să mori în fiecare clipă ca să învii, îmi spunea el. Moartea înseamnă viață… Trebuie să mori ca să învii. Acuma nu știu dacă mă înțelegi matale, însă mi-ai cerut un cuvânt de folos și eu ți l-am dat… Surâsul hâtru al bătrânului călugăr, ca și vorbele rostite prin barba lungă și albă se evaporă lent de pe ecranul minții mele, făcând loc întrebării: cine mă veghea în vis? Nu părintele Arsenie, asta știu sigur. Atunci cine? Caut răspunsul în fărâmele de vis pe care mi le mai amintesc, cu ochii ațintiți asupra ecranului LCD, îngropat în spătarul scaunului din față. Asia digitală e tăiată de o line roșie, de capătul căreia trage tare spre Mumbai un avion mititel. Sunt de 10 ore în aer. Am traversat o noapte și două continente. Am sărit peste 5 fusuri orare. Am visat că mor și m-am trezit din nou la viață. Căpitanul aeronavei anunță 20 de minute până la destinație. Încă nu am aflat cine veghea la căpătâiul meu.