Tedoo cu Brad Florescu

Namaste în Nepal (8). Monstrul din Grădina Sacră.

Adevărul e urât cu spume, dar are o voce foarte frumoasă. Penultimul episod online din aventurile spirituale în Nepal.

Thailand Doi Inthanon

Continuăm publicarea în premieră a câtorva fragmente din Volumul Doi al ciclului “Namaste” de Sega: “Aventuri spirituale în Nepal”. Episodul de astăzi – penultimul înainte de apariția cărții tipărite – cuprinde capitolele 30 și 31 din roman.

Bing-binghi-linghi-dinghi-binghi-clinghi-dilinghi-dilinghi-binghi-linghi-dinghi-binghi-baaaaannng!

Parcă alarma nu suna așa… Mă uit la ceas, buimac. E 6 dimineața, iar eu programasem să fiu trezit la 7, adică peste o oră. Mă frec la ochi, mă ridic într-un cot și dau draperia înflorată la o parte. În curtea vecină, o femeie îmbrăcată într-un sari de sărbătoare trebăluiește de zor în jurul celor două altare de sub acoperișurile piramidale. Cu gesturi iuți, pricepute, femeia aprinde bețișoare în fața zeităților hinduse, le împarte prăjiturele și orez fiert, le împodobește cu ghirlande de flori portocalii, toarnă peste ele ulei probabil parfumat și trage cu nădejde clopotele din dreptul fiecăreia, bing-binghi-linghi-dinghi-binghi-clinghi-dilinghi-dilinghi-binghi-linghi-dinghi-binghi-baaaaannng.

Neobosită, femeia o ia apoi de la capăt, repetând ritualul, bing-binghi-linghi-dinghi-binghi-clinghi-dilinghi-dilinghi-binghi-linghi-dinghi-binghi-baaaaannng. Pentru porumbei e semnalul mult așteptat. Au migrat cu toții din Piața Durbar în curtea de sub fereastra mea ca să ciugulească prăjiturelele și orezul, uguind de plăcere și bătând din aripi. Pe femeie însă n-o deranjează. Ea își vede liniștită de treabă, fără să-i alunge. Se pare că unde-s două zeități la masă, e loc și pentru toți porumbeii din Kathmandu. Trag draperia și mă ghemuiesc sub pătură, cu gând să adorm iar, dar nu se mai poate. Clopotele rup liniștea din minut în minut și se opresc, ca un făcut, exact după o oră, la 7, când trebuie să mă dau jos din pat.

Ciocolata cu alune.

Bing-binghi-linghi-dinghi-binghi-clinghi-dilinghi-dilinghi-binghi-linghi-dinghi-binghi-baaaaannng continuă să răsune în urechile mele multă vreme, ca un ecou, stingându-se abia la capătul orașului, în autogara îmbâcsită, plină de lume gălăgioasă și de autobuze care staționează cu motorul pornit, ca nu cumva să scadă nivelul poluării sub limita admisibilă. După ce găsesc autobuzul de Lumbini, predau biletul ajutorului de șofer, salt rucsacul albastru pe acoperiș, de unde-l preiau ajutoarele ajutorului de șofer ca să-l priponească, urc cu rucsăcelul cenușiu în brațe, mă așez pe scaunul indicat și ofer o ciocolată cu alune copilului care se zgâiește la mine întruna.

Anudeep, tatăl copilului, nu mai știe cum să-și arate recunoștința. E chiar mai încântat decât ăla micu’, care-i dă maică-sii ciocolata după ce mănâncă din ea două pătrățele. Vai, domnule, nu trebuia, zău așa, vai, nu se poate, vai, da’ ce suflet bun aveți, domnule, vă rămânem îndatorați, vai, cum aș putea să vă răsplătesc pentru această deosebită… Hei, Anudeep, îl opresc eu, e doar o ciocolățică, nu un lingou de aur. Mai bine zi-mi unde mergeți… Dacă apuca nepalezul să mă întrebe primul, nu mai scăpam. Sigur ar fi urmat What country are you from? Where is your country? Do you like Nepal? How long you stay Nepal? Do you speak Nepali? Do you like Nepali people? și altele asemenea. Mă felicit că i-am luat-o înainte. Deci… încotro, Anudeep? Acasă, la Taulihawa. Aproape de Lumbini? Mai aproape de palat. Care palat? întreb, cuprins de-o bănuială. Kapilavastu, răspunde el firesc, palatul prințului Siddhartha.

Un bec aprins, picat din Lună.

Autobuzul oprește pe la amurg, undeva în mijlocul câmpului, într-o intersecție. Finish, mă anunță ajutorul de șofer, făcându-mi semn să cobor. Ești sigur? întreb cu o ușoară strângere de inimă. Coboară fără grijă, Sega, intervine Anudeep, vine cursa locală în zece minute…

Rămân în intersecție cu ochii la ceas, cu rucsacul albastru în spinare și cu celălalt în brațe. Parcă aș fi puiul omului-rucsac din Thamel. Diferența e că eu nu-mi vând rucsacurile. Și dacă aș vrea să le vând n-aș avea cui. Nici țipenie prin părțile astea. Soarele apune repejor peste câmpia întinsă, lungind umbrele mestecenilor adunați în pâlcuri, să-și țină de urât. Umbra mea se lungește și ea de-a curmezișul șoselei, până când noaptea se lasă de-a binelea și frica începe să dea pe-afară. Atunci apare și cursa locală, un autobuz răpciugos, împopoțonat cu panglici de toate culorile, ca un car alegoric. Cele zece minute nepaleze au durat o oră după ceasul meu. Șoferul mă întâmpină de parcă mi-ar fi vechi prieten, iar călătorii se uită la mine ca la un bec aprins, ceea ce nu mă surprinde. Sunt singurul alb și arăt ca picat din Lună.

Micuțul kilometru nepalez.

La scurt timp după ce ne-am pus în mișcare, s-a întâmplat accidentul. Nimic grav, ne-am înfipt într-un tractoraș care venea din sensul opus cu farurile stinse. În urma impactului, autobuzul s-a ales cu botul ușor șifonat, iar tractorașul cu aripa un pic înfundată. Abia se observă. Avantajul vitezelor mici. Nu plecăm însă mai departe pentru că nici unul dintre șoferi nu e dispus să-l lase pe celălalt să treacă. Așteptăm să termine cu ciorovăiala, dar așteptăm degeaba. Mai bine continuăm drumul pe jos. Lumbini far? întreb un bătrânel, folosind doar două cuvinte, ca să nu complic lucrurile. Pronunț far cum se scrie, ca în românește. Nu știu de ce, mereu am senzația că mă fac mai repede înțeles dacă pronunț așa. Far, repetă bătrânelul binevoitor. How far? forțez eu nota. Hau, mă imită el, depășit de situație. Ne scoate din încurcătură un nepalez tinerel: Lumbini not far, only 3 kilometers…

Cei trei kilometri nepalezi măsoară în realitate vreo trei sute de metri. Mă pregătisem psihologic pentru un marș de cel puțin o jumătate de oră, dar n-am făcut decât o plimbare de șase-șapte minute. Asta presupunând că am nimerit unde trebuie. Dacă nu era Luna pe cerul senin, probabil că treceam de cele câteva căsuțe înșirate de-o parte și de alta a ulicioarei, fără să le bag de seamă.

Cătunul e complet scufundat în întuneric, de parcă n-ar fi locuit. Nici o fereastră luminată, nici un sunet, nici o mișcare. E o liniște de mormânt, nu de loc de naștere. Aș vrea să-l întreb pe nepalezul tinerel dacă aici e Lumbini, dar ia-l de unde nu-i. Mă întorc spre bătrânel. Nu-l mai văd nici pe el. Oare unde au dispărut cu toții? Înghit în sec, îmi iau inima în dinți și fac un pas timid înainte, dar sar doi pași înapoi când luminile se aprind brusc, de parcă aș fi călcat pe un buton ascuns în țărână.

Așa e în Nepal. Se ia curentul când ți-e lumea mai dragă și se dă înapoi când te aștepți mai puțin. După ce-mi trece sperietura, descopăr că sunt în Lumbini Bazaar, conform indicatorului din dreapta mea, căsuțele nefiind altceva decât pensiuni cu nume ingenioase, din care nu lipsesc cuvinte-cheie precum Lumbini, Buddha, Maya Devi, Garden sau Nirvana. Deduc că am ajuns unde trebuie. Astăzi, 11 octombrie 2008, după 11 ore de când am pornit din Kathmandu, am ajuns acolo unde s-a născut Buddha.

Bing-binghi-linghi-dinghi-binghi-clinghi-dilinghi-dilinghi-binghi-linghi-dinghi-binghi-baaaaannng se întoarce.

Bat din poartă în poartă pentru cazare și găsesc ceva convenabil din a treia încercare. Prima pensiune era prea scumpă, a două prea murdară, a treia… este exact ce vă trebuie, domnule! m-a convins repede hangiul că nu există o alegere mai potrivită decât Lumbini Lodge. Camera trăznind a insecticid costă 500 de rupii pe noapte, puțin mai scump decât la pensiunea care mi s-a părut prea scumpă, însă așternuturile sunt mai curate și au mai puține găuri decât la a doua pensiune, care mi s-a părut prea murdară. În plus, micul dejun e inclus și internetul e gratis. Hopa, nu văd robinetul pentru apă caldă… Pentru că nu există, zâmbește hangiul enigmatic. Aici, la șes, nu e niciodată frig și prin urmare avem doar apă caldă, în mod natural.

Fac duș până mi se încrețesc buricele degetelor ca să dau jos kilogramele de praf culese de pe drum, iar după cina frugală, compusă dintr-un pumn de pilaf și câteva legume fierte, mă reîntorc în cameră. Sunt frânt de oboseală dar, cu toate că la căpătâiul meu veghează Buddha dintr-o pictură murală, nu reușesc să adorm. Nu atât din pricina mirosului pătrunzător de insecticid, cât a zăpușelii. M-am dezobișnuit de căldură. Mă foiesc fără astâmpăr toată noaptea și ațipesc abia spre ziuă, când se mai răcorește puțin. Mă trezesc însă imediat, din cauza unui bing-binghi-linghi-dinghi-binghi-clinghi-dilinghi-dilinghi-binghi-linghi-dinghi-binghi-baaaaannng cunoscut. Să fi visat? Parcă alarma nu suna așa.

Mă uit la ceas, buimac. E 6 dimineața. Mă întind la loc, cu gând să adorm din nou, dar prin fereastra deschisă, de peste zidul înalt, din curtea vecină, vine acum o melodie indiană, cântată de o femeie cu voce ascuțită, acompaniată de fluiere și zurgălăi. Se pare că am fost cazat mai aproape de un templu hindus decât de locul unde s-a născut Buddha. Bing-binghi-linghi-dinghi-binghi-clinghi-dilinghi-dilinghi-binghi-linghi-dinghi-binghi-baaaaannng continuă să răsune până târziu, când hotărăsc, în sfârșit, să mă dau jos din pat.

Monstrul din Grădina Sacră.

Păzește intrarea în Grădina Sacră dintr-un cărucior de invalid și trebuie să-i dau obolul ca să merg mai departe. Mi-o cere chiar el, într-o engleză pedantă, cu accent de Oxford. În ciuda înfățișării și a șuieratului dizgrațios, din cauza gurii diforme, vocea e blândă și catifelată, ceea ce mă face să-mi înfrâng teama amestecată cu repulsie și să mă apropii.

1 2 3

Comentarii - 2 Comentarii

  1. Doru spune:

    Mulţumesc pentru călătorie …

  2. [...] cum ți se înfățișează la Poon Hill, apoi locul unde s-a născut Buddha, după ce treci de Monstrul din Lumbini, ruinele palatului de la Kapilavastu, elefanții din bătăturile mahout-ilor din Sauraha, [...]

Lasă un comentariu