Tedoo cu Brad Florescu

Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 23). Culorile Curcubeului.

La un moment dat, când încetezi să mai împărți lucrurile în pozitive și negative, începi să vezi altfel. După mintea mea, asta înseamnă să te iluminezi.

Morocco Little Atlas rainbow

A intrat la mine în birou pe nepusă masă așa cum face ea de obicei când e tulburată și s-a așezat pe scaunul de alături, încercând să îmi zică ceva fără să reușească. Acum își frământă mâinile în poală, țintuind peretele cu niște ochi în care citesc groază. Parcă ar privi spre o lume a tenebrelor, printr-o ferăstruică numai de ea văzută. Cunosc prea bine ferăstruicile astea. Doar le am și eu pe ale mele.

Astăzi, engleza ei e mai încâlcită ca un ghem cu care s-au jucat pisoii. Cred că se chinuie să îmi spună că ar vrea să o îmbrățișez, ca să se mai liniștească. O îmbrățișez de îndată. Biata de ea, cine a adus-o în halul ăsta? Cu siguranță vreunul dintre dubioșii ăia cu care se tot afișează. Niște popândăi vestici cu tenul alb ca brânza și privirile golite de sentimente. Sărăcuța, ce-o fi acum în căpșorul ei frumos? O sărut apăsat, pe frunte. Tresare de parcă aș fi trezit-o dintr-un somn adânc și se smulge violent din brațele mele. I go kundalini, izbutește ea în sfârșit să articuleze, repezindu-se spre ieșire…

…Nu vreau să fiu crucificat pentru că, dacă aș fi, lumea m-ar simpatiza, m-ar venera, și-ar pune nădejdea în mine. Așa s-ar naște o nouă religie. Dar eu nu vreau asta. Mie îmi place viața luxoasă. Am 96 de automobile Rolls-Royce, același model, o colecție de ceasuri de aur bătute cu diamante… Cine m-ar putea simpatiza în aceste condiții?

Osho zâmbește cu tâlc. Face o pauză retorică și încheie, înainte să se ridice din fotoliu:
Do you get my point?

În seara asta, Curcubeul pur și simplu radiază.

Se pare că meditația kundalini i-a priit. Să nu o recunosc, nu alta. Poartă o cămășuță albă și o pereche de șalvari în toate culorile, fără mărgele, brățări, cercei, pantofi cu toc sau fard. Fără să-și strige feminitatea, Curcubeul taiwanez atrage toate privirile.

La masa noastră mai sunt Adhiraj casierul și amicul David care și-a amânat plecarea în ultimul moment. A ieșit din depresie și s-a gândit să mai hang around o vreme. Mâine însă pleacă Adhiraj. La Amsterdam, la Humaniversity. Danezul consideră că două luni de Work As Meditation sunt arhisuficiente. S-a săturat de locul ăsta, i s-a făcut greață. E nerăbdător să înceapă noul curs de dezvoltare personală de la Humaniversity, un curs revoluționar intitulat Wow. Uau, repetăm noi, eu și cu David, pe un ton care nu permite înfiriparea unei discuții serioase.

Văzând că nu are cu cine, Adhiraj se întoarce spre Curcubeu. Pe tine cum te cheamă, beloved? o întreabă el, cu un zâmbet curtenitor. Taiwaneza îl măsoară din cap până în picioare, apoi se întoarce la farfuria ei, fără să îi răspundă. Nu știe engleză? ne întreabă danezul în șoaptă, atent să nu facă vreo gafă. Știe, știe, numa’ vorbește-i mai rar, îl încurajează David. Adhiraj își drege glasul, apoi atacă din nou reduta, de data asta pe silabe. Pe mi-ne mă chea-mă A-dhi-raj, pe ti-ne cum te chea-mă? Rainbow, răspunde sec taiwaneza, fără să își mai ridice ochii din farfurie. Lui Adhiraj nu îi vine să creadă. Ai zis cumva… Rambo?!

Danezul e super-wow. În zori va pleca spre Olanda și probabil că nu ne vom mai vedea niciodată. E un motiv bun să ne îmbrățișăm strâns, așa, ca de adio. Mă îmbrățișez strâns și cu David. Pleacă și el, dar pe-aici pe-aproape, la un chef cu niște prieteni.

Rămân să îi țin de urât Curcubeului până termină de mâncat. Mai am un sfert de oră până intru în tură, de strajă la poartă… Curcubeul îmi ia mână într-a ei. Ca să îți dau energie, zâmbește ea luminos. Are o mână delicată, cu degete lungi și piele mai catifelată decât cuvântul “catifelată”. Cealaltă mână e absolut la fel. Curcubeule, vreau să îți spun ceva… Ce? mă întreabă ea emoționată, de parcă ar urma să primească un cadou. Șovăi. Hai, spune-mi, se roagă de mine Curcubeul. Fie, mă las eu înduplecat. Azi dimineață te-am văzut la masă cu Moritz. Îl țineai de mână așa cum mă ții acum pe mine, îl priveai așa cum mă privești pe mine. La prânz am văzut cum îl îmbrățișai pe David, așa cum mă îmbrățișezi pe mine, iar zilele trecute te-am văzut cu alți mutanți făcând aceleași lucruri pe care le faci cu mine. Las o pauză de câteva secunde pentru ca vorbele să își atingă ținta, apoi îi pun întrebarea care mă roade. Ție chiar iți place de noi toți? Îhî, răspunde ea senin, cu gura plină.

Zorba

David se lasă pe vine lângă mine, pe marginea piscinei. Marfă scena aia de pe YouTube, pe care mi-ai trimis-o pe email, apreciază olandezul. Zău dacă nu s-a născut să fie Zorba mexicanul ăla… În scena cu pricina, Anthony Quinn îi spune niște lucruri lui Alan Bates, după cum urmează:

Alexis Zorba: La naiba, șefu’, țin prea mult la dumneata ca să nu ți-o zic. Ai totul, în afară de un singur lucru: nebunia! Omului îi trebuie puțină nebunie, altfel…
Basil: Altfel?
Alexis Zorba: Altfel nu o să îndrăznească niciodată să taie funia și să fie liber.

Fostul student la filosofie își contemplă chipul în oglinda apei, scărpinându-și barba nerasă de câteva zile. Tu ai tăia funia, Sega? Până nu vezi funia limpede, nu ai ce tăia, îi răspund după ce cumpănesc o clipă. Să zicem că ai vedea-o, ai putea să o tai? Dacă aș găsi cuțitul potrivit… Bine, bine, mă întrerupe el nerăbdător, și dacă ai găsi cuțitul potrivit ai îndrăzni să o tai? Chipul meu se leagănă în tăcere pe luciul apei. Davide, răspund eu după o vreme, nu am nebunia lui Zorba. Eu sunt mai repede Basil… Sega, dacă tu crezi că ești Basil, asta devii până la urmă. Devii ceea ce gândești, nu-i așa? Dacă îți dorești suficient de tare să fii Zorba, atunci devii Zorba. Pe de altă parte, sunt conștient de faptul că devenirea e o iluzie. Mai ții minte ce zicea Osho? Suntem deja Buddha, numai că nu ne dăm seama. Nu avem cum să devenim Buddha, putem însă descoperi că suntem Buddha. Ei, dar până atunci trebuie să acceptăm faptul că suntem și Buddha și Zorba și Basil, toți la un loc și amestecați de nu mai știm care-i unul și care celălalt. În ceea ce mă privește, mi-aș permite luxul să fiu un Zorba atâta timp cât totul e good & happy & fine. Tot ce ar trebui să fac ar fi să trăiesc după pofta inimii si să mă țin de propria filosofie pe care să mi-o aplic mie însumi când vin vremuri nașpa. Lucrurile fiind când așa, când altfel, aș savura din plin ce e bun, de vreme ce știu că se termină la un moment dat. Cunoscând acest aspect, nu voi suferi când se întâmplă ceva rău. Pentru că… this too shall pass. Toate trec… Fiecare celulă din corpul meu o știe. Experiențele sunt când bune, când rele. Ele se împletesc în viața noastră. Cred că adevărata fericire constă în realizarea acestei oscilații… Osho îi spune a fi prezent, Eckhart Tolle a trăi în Acum. Iar de trăit în Acum trăiești doar dacă ești pe deplin conștient de experiența pe care tocmai o traversezi, bună sau rea. Și la un moment dat, când încetezi să mai împărți lucrurile în pozitive și negative, începi să vezi altfel. După mintea mea, asta înseamnă să te iluminezi. Dar luând în considerare faptul că nu suntem iluminați, că încă nu l-am descoperit pe Buddha din adâncul nostru, nu putem decât să realizăm că ne aflăm foarte departe de a trăi în Acum.

În concluzie, singurul lucru care contează pentru mine până când o să mă iluminez – dacă o să ajung vreodată în punctul ăla, deși mă îndoiesc – este să îmi trăiesc viața încercând să mă țin de principiile mele. Astfel, binele ar trebui să devină mai bun și răul mai puțin rău… Mă rog, asta e calea mea. Poate că nu e și a ta… În fine, hai s-o lăsăm baltă. Ce vroiam să îți zic, de fapt, este că mi s-a luat definitiv de locul ăsta și că am hotărât să mă duc după Adhiraj, la Amsterdam, să pun și eu un wow în mizerabila mea existență.

Râdem ca doi cârlani.

Acum pe bune, reia oladezul când ne oprim din nechezat, mai stau două-trei zile și o întind. India e mare și cred că mai am multe de aflat. Pe aici, m-am cam lămurit cum stau lucrurile: escapism, prefăcătorie, dulcegării ieftine și atoateştiutori plini de sine, în egotripul lor cripto-fascist. Știu că a fost chiar mai rău cu ani în urmă. Sectă în toată regula, frate. Purtau la gât medalioane cu chipul lui Osho și se comportau de parcă erau îndopați cu Ecstasy. Nu râde că nu fabulez, mi-au povestit ai mei, care au ars-o și ei prin India când erau de vârsta mea. Și uită-te la ce s-a ajuns în ziua de azi. Secta s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat – ce le mai place lor cuvântul ăsta – într-o ditamai corporația. In-dus-tri-e. Mar-ke-ting. Sectă sau corporație? Totuna… Dar să nu crezi că neg experiențele deosebite pe care le-am trăit și încă le trăiesc aici, ca toată lumea. Nu, în nici un caz. Însă trebuie să privim lucrurile din perspectiva corectă si să nu ne îmbătăm cu apă rece. Și acum te-am pupat, frățioare, mă duc că mă așteaptă Curcubeul peste drum, la German Bakery. Are nevoie de mine să o ajut să rezolve ceva în oraș, știi că nu prea se descurcă cu engleza.

David se ridică în grabă. Îl apuc de braț, împiedicându-l să plece.
Și totuși…
Și totuși? se oprește el, nedumerit.
Teach me to dance, îi spun privindu-l drept în ochi.
Ce-ți veni? râde el surprins.
Învață-mă să dansez… Asta e tot ce i-a cerut Basil lui Zorba. Așa se termină filmul, Davide.

Comentarii - Un Comentariu

  1. Catinca spune:

    Ce faina chestia cu nebunia, I like it so much.:)

Lasă un comentariu