Tedoo cu Brad Florescu

Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (ep. 15). Cele trei ceasuri de veghe.

Un indian cu plete cărunte, despărțite de o chelie generoasă, traversează aleea și se apropie de poarta mea. Mă frec la ochi. Nu se poate: Osho?! Misteriosul personaj îmi zâmbește plăcut, ca și cum m-ar cunoaște de când lumea și îmi arată legitimația. E în regulă, îl las să treacă, dar inima continuă să îmi bată cu putere.

Osho

Episodul 15 al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Poţi citi episoadele anterioare aici.

Am plecat de la masă puțin mai devreme pentru primul meu floating job. Voi intra în tură peste numai câteva minute. La Poarta Principală mă așteaptă Atmo, coordonatorul paznicilor, cu repartiția. Te duci să o înlocuiești pe Aditi la Poarta Meera. Vei veghea trei ceasuri, până la miezul nopții. Rolul tău e să nu lași pe nimeni să treacă fără legitimație sau cu legitimația expirată. Și nu uita: paza porții e ca veghea minții. Good luck, Sega!

Cocoțat pe scaunul înalt, sub umbrela cea mare și neagră, gata să mă apere de eventualele averse, timpul trece repede căci vigilența e maximă.

În seara asta nu plouă și multă lume a ieșit la plimbare pe aleea nr. 1 din parcul Koregaon. Tocmai acum, când sunt eu de strajă. Prin fața mea se perindă tineri indieni călare pe motociclete sau la pas, cu fete, fără fete, în gașcă sau singuri. Nu-i scap din ochi. Mă aștept la fluierături și vorbe aruncate, dar mă aștept degeaba. Indienii amuțesc când ajung în dreptul meu. Deși nu au nici o treabă cu lumea noastră spirituală, cea a robelor stacojii, se vede de la o poștă că îi arde curiozitatea să afle ce se petrece în spatele porții masive, păzite de mine cu strășnicie. Încetinesc și lungesc gâturile, doar-doar or întrezări ceva printre canaturile întredeschise, după care trec mai departe. Călare pe motociclete sau la pas, cu fete, fără fete, în gașcă sau singuri.

O mașină cu cinci haidamaci și geamurile coborâte, din care se revarsă muzică indiană dată tare, oprește brusc, cu scârțâit de cauciucuri la un metru de mine. Ca toți cocalarii, băieții poartă ochelari de soare deși la ora asta e beznă. Șoferul rânjește fioros, cu un braț tatuat scos ostentativ peste portieră. You ugly motherfucker, îi zic eu în gând așa cum i-a zis Arnold Predatorului, la sfârșitul filmului. Filmul meu însă acum începe. Respirația mi se accelerează și un val de adrenalină mă inundă. Hotărârea de a apăra acest așezământ cu orice preț să fie cauza? Nici vorbă. Frica e cauza. O frică bolnavă, pe care am adus-o cu mine de departe, de acolo unde lucrurile se desfășoară după următorul scenariu în astfel de situații: la început miștourile, apoi înjurăturile, apoi amenințările, îmbrâncelile, capetele în gură, pumnii în falcă, șuturile în rinichi, călcatul pe meclă, iar la urmă de tot bătălia cu gaze lacrimogene, pistoale cu aer comprimat și săbii ninja. Tuz morții mă-tii de cocalar, înjur în mintea mea, evitând să privesc Predatorul drept în ochii ascunși după lentilele fumurii. Mai bine îmi văd de treabă și poate scap ieftin, dacă nu dau motive de gâlceavă. Capul plecat sabia nu-l taie. Mă fac că nu îl văd, dar mă uit la el cu coada ochiului și cu toate simțurile încordate. Sunt gata de ripostă în cazul unui atac, cu mâinile încleștate pe scaun. Mi-am făcut un plan simplu: cum se dă jos Predatorul din mașină, îi crăp țeasta cu scaunul și după aia fug la Poarta Principală după ajutor. Nu am răgazul să iau în considerare și alte variante pentru că acțiunea se precipită: brațul spânzurat peste portieră se ridică și degetele care până acum au bătut tabla mașinii în ritmul muzicii prind cu delicatețe rama ochelarilor, coborându-i puțin spre vârful nasului. Groaza mea se transformă brusc în uimire când indianul clatină șăgalnic din cap și îmi zâmbește galeș, fără nici cea mai mică urmă de dușmănie. Zadarnic mă căiesc pentru gândurile mele pline de ură; mașina a luat-o de mult din loc, cu scârțâit de roți.

Dacă ne-am mai întâlni o dată, aș îndrăzni să te privesc în ochi și ți-aș cere iertare.

Și apoi, ca să mă dezvinovățesc, ți-aș destăinui că ura mea este o consecință a fricii sau că frica mea este o consecință a urii, însă asta nu ar fi decât o justificare tâmpită. Te rog să mă ierți pentru gândurile mele fricoase. Ori pentru gândurile mele urâcioase. Dar așa e lumea aia din care vin eu, așa e din vechime. E o lume clădită pe un eșafod, din cărămizi de frică sau de ură. Mortarul e trainic, făcut din sânge amestecat cu vină și pedeapsă. A, nu știai? Află că noi avem osânde grele. Avem iadul! Ne-o amintesc sfinții pictați pe pereții reci ai bisericilor noastre. Ei ne privesc încruntați din icoane până ne îmbolnăvim de tristețe. De pe alți pereți, în alte biserici, ne privesc alți sfinți: torturați, tăiați, mutilați, măcelăriți, arși și jupuiți, dar îndurând totul cu zâmbetul pe buze, căci a lor e împărăția cerurilor. Aceștia sunt mucenicii. Martirii. Cei purificați prin furia semenilor lor. O, cum să răzbat prin atâta cruzime, cum să ajung eu la iubire? Iartă-mă pentru gândurile mele, iartă-mă.

Statuia lui Buddha surâde ca bobocul unei flori rare pe marginea fântânii din curtea pe care eu o păzesc în noaptea asta. Iar acolo sus, pe Muntele Athos, din icoana făcătoare de minuni de la Schitul Prodromu, Sfântul Ioan Botezatorul se încruntă groaznic.

You look worry, very fun-ny… Vocea aspră are un parfum pe care îl cunosc prea bine. E un parfum de iasomie. Ridic capul din pământ și din gândurile vinovate. E chiar ea! Iasomia! Ca să-mi ascund tulburarea, mă încrunt și o rog pe un ton sever să îmi prezinte legitimația. Supusă, Iasomia îmi întinde bucățica de plastic. Totul e în regulă. Legitimația e valabilă. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă nu era… Hung-Chin? Așa se pronunță? întreb, chinuindu-mă să-i citesc numele scris sub fotografie. Hung înseamnă curcubeu, râde ea zglobiu. Chin, priveliște frumoasă. Priveliștea frumoasă a curcubeului – așa mă cheamă. Fun-ny, no?

Hung-Chin e taiwaneză, ca și Adar. Stă aici din februarie. Nu vrea să se mai întoarcă în Taiwan niciodată… E ok dacă îți spun Rainbow? Dă din cap în semn că da. O rog să îmi vorbească pe chinezește. Ezită puțin, apoi se apleacă și îmi șoptește ceva la ureche. Nu știu ce spune, dar pielea mi se înfioară, trezită parcă de mii de clopoței de argint. Clinchetul lor continuă să mă dezmierde mult timp după ce Curcubeul a dispărut în noapte. Până când apare Wajid.

Wajid, primul om în robă stacojie pe care l-am cunoscut.

El m-a întâmpinat la Poarta Principală acum o săptămână. Îi reamintesc că l-am văzut atunci ca pe Sfântul Petru al unui alt rai. Oh, no, no, râde el sănătos, I’m anything but Saint Peter. Într-adevăr, mă uit mai bine și văd că nu seamănă deloc cu Sfântul Petru. Ras în cap, cu ochelarii lui rotunzi și mustața stufoasă, Wajid e leit misticul Gurdjieff.

Dar Wajid e un șofer de autobuz neamț, care trăiește de mulți ani în Australia și e căsătorit cu o indiancă provenită dintr-o familie tradițională. Subliniază “tradițională” pe un ton zeflemitor. Până ieri, Wajid a fost the gate coordinator în locul lui Atmo. Mâine pleacă în Australia să mai facă niște bani ca să se întoarcă din nou aici, acasă.

Wajid își încrucișează pe piept brațele musculoase și tatuate, de șofer profesionist, și mijește ochii, țintind vârfurile bambușilor care zgârie luna aurie. Ca și Param, a fost acolo, în Oregon, iar întâlnirea cu Osho l-a transformat dintr-un om violent într-un mielușel. Wajid oftează zgomotos, primenindu-și plămânii. Știu că privește în trecut. Așteaptă să îl trag de limbă, ceea ce se și întâmplă. Îi place să povestească. Îl întreb de tentativa de asasinat asupra lui Osho, despre care am auzit vorbindu-se deunăzi, iar el îmi spune povestea lui Buddha, care s-a îmbolnăvit de moarte mâncând din merindele oferite de Cunda, fierarul, știind că sunt otrăvite. Unii oameni nu se mai împotrivesc, Sega, căci au învins frica. Unii oameni s-au oprit din fugă… Dar Osho? întreb eu privind la lună. Osho nu trăia aici, pe pământul asta. Bine, zâmbește Wajid cu tâlc, poate un pic și pe pământ, pentru noi ăștilalți… Odată am intrat în apartamentul lui și l-am găsit meditând. M-am apropiat în vârful picioarelor, să nu-l deranjez. Când am ajuns lângă el, mi-am dat seama că nu era acolo. Am văzut doar un corp, Sega. Un corp fără viață. Ținea ochii întredeschiși și în ei nu era viață. Tare m-am speriat atunci, ha ha ha!

Un indian cu plete cărunte, despărțite de o chelie generoasă, traversează aleea și se apropie de poarta mea. Mă frec la ochi. Nu se poate: Osho?! Misteriosul personaj îmi zâmbește plăcut, ca și cum m-ar cunoaște de când lumea și îmi arată legitimația. E în regulă, îl las să treacă, dar inima continuă să îmi bată cu putere. Ai văzut ce bine seamănă? îmi șoptește Wajid la ureche. E fratele cel mic al lui Osho.

Aproape 12. Wajid a plecat de vreo oră lăsându-mă singur, pradă gândurilor mele. Pe lângă mine trec acum băieții de la bucătărie, ținând respectuoși legitimațiile la vedere. Sunt frânți după încă o zi de trudă, după încă o zi de făcut mâncare și de spălat vase. Dar zâmbetele lor sunt proaspete, neprefăcute. Și poate că dintre ei va răsări următorul Buddha. Nu dintre noi, cei în robe stacojii, absorbiți de munci spirituale, nu dintre noi, cei care le aruncăm lor vasele murdare să ni le spele, dar nu catadicsim să le aruncăm o privire, darămite un zâmbet.

E miezul nopții și cele 3 ceasuri de veghe au luat sfârșit.

(va urma)

Comentarii - 3 Comentarii

  1. Laura spune:

    Urmaresc cu mare interes acest foileton al aventurilor tale spirituale in India si mi-as dori sa pot si eu sa particip la programul lor “Work as a meditation”. Am intrat pe pagina lor web, dar simt ca totusi nu e suficient. As avea nevoie de cateva tips-uri, lamuriri, etc., intr-un cuvant, ajutor de la un veteran. Daca ai avea amabilitatea sa mi-l oferi, as prefera sa luam legatura pe e-mail. Multumesc din suflet. Lumina, dragoste si pace in drumul tau!

  2. eu spune:

    In prezenta domnului Isus nu mai exista frica ,nici de iad, nici de moarte dar tu cauti adevarul la cei care nu-l au.ba mai rau confunzi credinta adevarata cu sfinti,ritualuri,etc.Imi pare rau ca asa multi tineri inteligenti se lasa sedusi de acest paginism ambalat in asa zisa ”lumina” Ma rog pentru tine

  3. Adi spune:

    Se pare ca episodul acesta naste ceva controverse. Cel care nu a gresit sa ridice piatra.. ;). NU confundati credinta cu romanul, fie el si de aventuri spirituale!
    Intradevar, curcubeul miroase ca iasomia..

Lasă un comentariu