Tedoo cu Brad Florescu

Namaste. Aventuri spirituale prin India (Ep. 3): Ultima noapte la Mumbai, prima noapte la Pune

Omul acesta m-a adus în India. Nu prin forța magnetică a privirii, ci prin cuvinte simple. Cuvintele au pătruns adânc în mine, ca semințele într-un pământ reavăn, vorbind inimii mele într-o limbă tainică, demult uitată. Osho mi-a vorbit dintr-o carte, dar așa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată.

Sega 214-06-08-o infintate de switchuri

Capitolul 3 al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Capitolul 1 e aici. Capitolul 2 aici.

300 de rupii şi 45 de minute cu motoricșa până la cealaltă plajă, numită Chowpatty. Mai scump, dar mai repede. Cu taxiul nu aș fi ajuns nici mâine. Intru pe plajă, având parte de aceeași primire entuziastă ca la Juhu Beach. Ghinion. Extrasezon.

În fața mea, prin pâcla umedă și poluată disting formele zvelte ale clădirilor înalte, ridicate pe dealul Malabar. Acolo sus trăiește lumea bună, ascunsă în spatele grămezilor de bani, geamurilor fumurii ale limuzinelor și ferestrelor mari ale birourilor. Aici jos trăiește o lume care vrea să se atingă pe ea însăși, care are nevoie să se pipăie, să se vadă, să se guste, să-și vorbească tare și să se cânte. Contemplu minute în șir acest circ vesel de după-amiază. Vânzători de zmee, vânzători de înghețată, vânzători de sucuri naturale și mâncăruri ciudate, ghicitori în stele și în palme, fete și băieți aruncându-se îmbrăcați în valuri, grupulețe cântând și bătând din palme și câte și mai câte.

Stors de energie, o iau la pas de-a lungul plajei, pe Marina Drive. Mi s-a făcut foame. Scot banana păstrată în rucsacul cenușiu și o mănânc cu greutate, pentru că am gura iască. Apa s-a terminat demult și am uitat să îmi mai cumpăr o sticlă. Cred că m-am deshidratat puțin. Am senzația că orașul trece repede pe lângă mine și că numai eu stau pe loc. Grăbesc pasul, dar e ca în vis. Merg în gol. Orașul mă strivește umed, zgomotos și poluat. Cu ultimele puteri, mă târăsc până în dreptul motoricșei oprite la marginea drumului. Șoferul doarme dus. Îl trezesc. Ce-i? tresare el speriat, zărind o arătare albă, cu ochii holbați. Vreau să mă duci înapoi în Colaba, îi spun eu cu limbă de moarte. Vreau să mă duci la Delhi Darbar, unde mâncarea e bună, Pepsi e rece și aerul e curat și condiționat.

După o porție de malai kofta – chifteluțe din legume scăldate într-un sos bine condimentat – și două sticle de Pepsi, prind din nou curaj să mă aventurez în oraș. Și nu oriunde, ci exact peste drum, în cel mai popular loc din Lonely Planet. Leopold’s Café, locul unde turiștii străini își împărtășesc entuziaști experiențele de călătorie. Nu mă număr printre ei, căci nu prea am ce împărtăși. Cer însă o bere Kingfisher. Și nota. S-a făcut târziu, e timpul să plec.

Maximum maximum maximum maximum maximum 50 de rupii, nici în ruptul capului să nu dai mai mult pe un taxi până la Super Cinema, repetă el pentru a zecea oară. Cine iți ia mai mult e un escroc, să știi. Bătrânul care tocmai m-a agățat are un picior mai scurt și se ajută la mers cu un baston din bambus. Poartă o cămașă simplă, albastru deschis, și o pereche de pantaloni indieni, albi, strânși pe gambe și bufanți în jurul coapselor. E încălțat cu o pereche de pantofi negri, scâlciați, fără șosete. Netezindu-și părul alb, purtat în stil eminescian, îmi spune că a fost profesor de drept și că actualmente e pensionar. Mai multe îmi va spune el la o bere, dacă îl invit. Știe el un loc cu bere ieftină, tot Kingfisher, dar unde plătești sticla cu maximum maximum maximum maximum maximum 70 de rupii, nu 170 ca la ăștia, la Leopold’s, cârciuma turiștilor fraieri. Fiecare “maximum” vine într-o altă tonalitate, de parcă bătrânul ar rosti o mantră sau o incantație. Sunt vrăjit la maximum maximum maximum maximum maximum, așa că mergem împreună la bodega de după colț.

După maximum maximum maximum maximum maximum 2 minute, chelnerul mă trage, discret, deoparte. Ai grijă că moșul e un escroc notoriu, să nu te lase cumva fără bani. Hai, lasă-mă! Nu e fostul profesor de drept, actualmente pensionar? Ei aș, râde chelnerul, în fiecare zi e altceva: ieri muzician, alaltăieri biolog, acum trei zile jurnalist, să-ți mai spun? Maximumurile se aud până la mine, bătrânul are acum drept interlocutor un bărbat taciturn, cu mustață stufoasă, păr atent pieptănat pe spate și bulină roșie în mijlocul frunții. Ăsta ar fi  momentul oportun să mă retrag onorabil. Pretextez ora târzie. Bătrânul îmi reamintește că pe taxi trebuie să dau maximum maximum maximum maximum maximum 50 de rupii. Sunt ușor confuz pentru că nu simt nici un pericol venind de la omul acesta. Poate o fi exagerat chelnerul sau poate că l-a confundat cu altcineva. Profesorul îmi cere 20 de rupii, pentru autobuz. Îi dau. Vede în portofelul meu 2 lei noi. Îi vrea, pentru colecție. Îi dau și pe ăștia și plec.

Privesc în urmă: taciturnul nu pare să fie pe lumea asta. În timp ce fostul profesor îi vorbește, mustăciosul cu părul atent pieptănat pe spate și bulină roșie în frunte nu clipește și nu respiră. Pare mort de-a binelea. Mă  aștept să se prăvălească dintr-o clipă în alta de pe scaun si să descopăr că bulina roșie e de fapt gaura unui glonț. Dar nu. La un moment dat, omul începe să dea din cap. Privirea în schimb îi rămâne fixată undeva, într-un punct situat la maximum maximum maximum…

Mai picură puțin, câțiva stropi răzleți. Am observat că mă zvânt repede când nu mai plouă. Din această cauză nici nu am mai folosit umbrela. Am atârnat-o de rucsacul cenușiu, pe care îl car acum în spate, plimbându-mă fără țintă pe bulevardul încă aglomerat. Noaptea s-a lăsat din nou peste orașul frământat. Pentru mine, e ultima noapte la Mumbai. De mâine voi fi la Pune, unde… Hello, sir! Doriți cumva să vă duc acasă? Mă răsucesc pe călcâie, smuls din gânduri. E Sami, taximetristul de aseară! Nici că se putea nimeri mai bine. Pe drum îi povestesc despre profesorul de drept. Îl știe, e un escroc care agață turiști dându-se când ghid, când avocat, când ziarist, când profesor, bine am făcut că am plecat, rău am făcut că i-am lăsat 20 de rupii și din nou bine am făcut că l-am ales tot pe el, pe Sami, să mă duca acasă, motiv pentru care o să îmi facă o reducere substanțială: 65 de rupii! Dar, Sami, ieri m-ai dus cu 50! Oh, really? Hm, ok, înseamnă că v-am făcut ieri reducerea, când mi-ați dat cadou balonul acela.

Până să râd sau să protestez, Sami schimbă repede subiectul, trecând firesc de la afaceri la religie. Îmi vorbește despre cele 33 de milioane de zeități hinduse. 33 de milioane, Sami? Așa multe? Ești sigur? Foarte sigur. Și tu în care zeități crezi, Sami? Ei bine, la cât de multe sunt, nu m-am hotărât întru totul, încă mai tatonez. De ce să mă grăbesc?

Sami nu ține banda, circulă cu farurile stinse și nu depășește 30 la oră. Pentru că ne cunoaștem deja și pentru că, nu-i așa, suntem prieteni, îmi mărturisește că noaptea nu vede prea bine, de-aia merge așa încet. Dar să stau liniștit că Sami știe drumul la perfecție, o să ajungem fără probleme, nu vă faceți griji, sir. La cum se circulă prin Mumbai, nu văd de ce nu aș avea încredere într-un șofer aproape orb. Maximum maximum maximum maximum maximum de încredere.

1 2 3 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 4 Comentarii

  1. Alexandru Gavrilescu spune:

    Super tare, imi place foarte mult articolul, mereu mi-am dorit sa ajung in India si in Cuba, din nefericire in Indiam chiar am ajuns prin 2009 si ar fi trebuit sa stau 7 zile la New Delhi dar pana la urma am stat vre-o 8 – 9 ore in aeroport si m-am intors acasa. Sper ca in viitorul apropiat sa ajung sa si vizitez. Oricum articoul mi-a placut foarte mult. Salutari si toate cele bune !

  2. Laura spune:

    foarte fain … imi place cum e descrisa cautarea de sine ;)) mai bine de atat nica ca se putea ;))

  3. dorina spune:

    am-i place india so vizitez omeni de acolo sa-i cunosc vita lor de zi cu zi

  4. [...] Capitolul 3 al romanului de aventuri spirituale prin India şi Nepal. Episodul anterior îl găseşti aici. [...]

Lasă un comentariu