Tedoo cu Brad Florescu

Namaste. Aventuri spirituale prin India și Nepal (ep. 31). Arta de a muri.

Poate cineva să tragă o linie și să spună până aici ești tânăr și de aici încolo ești bătrân? Nici între viață și moarte nu există demarcație. Demarcația e o iluzie cultivată de societate. Despre un om care a murit, nu putem spune decât atât: iată, nu mai e așa cum a fost până ieri. Cine e atent în clipa morții sale, cine a învățat să observe, va constata că moartea e o minciună…

inima pictata

Inima Din Gheață Și Gheața Din Inimi

Colega mea Tina de la Centrul de Bun Venit e o finlandeză care s-a rebotezat. De-acum e sannyasin și o cheamă Priya, “cea iubită”. Mi-a vorbit alaltăieri despre lumea ei. Lumea ei rece, căci așa sunt nordicii, mai reci. În Tina cea de odinioară zăcea o tristețe cât 1000 de lacuri și o singurătate cât calota glaciară. Osho a pătruns destul de greu în Țara lui Moș Crăciun. Dar când a ajuns acolo, i-a făcut un cadou frumos, topind nămeții și făcând o cărare spre inima ei. Osho i-a adus în dar o speranță. De asta e aici. Altfel poate că n-ar mai fi fost. Și nici nu s-ar mai fi povestit.

Astăzi, în Plaza, atelier de pictură cu public. Participanții se exprimă pe coli mari de desen, în timp ce noi, ceilalți, ne zgâim la ei ca la Rafaeli sau Rembranzi. Priya e și ea acolo. Mă duc să o salut. Se întrerupe din desenat și mă îmbrățișează cu căldură. Sega, îți mulțumesc pentru discuția de alaltăieri, a contat mult faptul că am stat de vorbă… Sincer, nu i-am spus nimic interesant. Mai mult am ascultat-o. Dar am fost ca două vase comunicante. Se mai înălța ea, mă umpleam eu. Mă mai înălțam eu, se umplea ea.

Dintre toți artiștii de ocazie, Priya a desenat inimi. O inimă mare și roșie, înconjurată de o sumedenie de inimioare-sateliți. Poate că desenul ei nu o să fie expus niciodată la Guggenheim, însă aici și în această seară iese în evidență. Nu zic asta pentru că o cunosc și pentru că mi-e dragă și nici pentru că ne-am deschis un pic unul spre celălalt, împărtășind una-alta, ci pentru că restul desenelor sunt groaznic de sumbre și apăsătoare: ochi hipnotici, bulbucați, siluete amenințătoare, nori de furtună, sori albaștri cu raze de plumb, șerpi încolăciți în jurul unor vrăbiuțe moarte, oceane de sânge, lavă în care înoată oameni despuiați cu fețe schimonosite, case-închisori cu ferestre zăbrelite, copaci carbonizați, iepuri albi în bătaia unei carabine uriașe, bombe căzând din cerul cenușiu, trupuri sfârtecate, rotocoale obsesiv-compulsive, zig-zaguri însângerând foaia de hârtie, vălătuci vineții de furie, disperare și neputință.

Inimi încătușate, inimi rănite, inimi frânte, inimi rătăcite. Le-a strâns Priya pe toate, să le vindece, pe coala ei de desen.

Ultima Porție De Întuneric

Așezați în cerc, pe saltelele negre acoperite cu cearceafuri negre, rezemați de pernele cu fețe negre, cei șase scafandri în bezna lăuntrică dau raportul final căpitanului Ekta.

Daniel, columbianul, spune că ieri după ce a ieșit din beci s-a dus în cameră, s-a uitat în oglindă și s-a speriat. I s-a părut că vede un zombi. Prietena lui, o indiancă, s-a speriat și ea. N-a mai vrut să doarmă cu el și a plecat la ea acasă.

Barbara, canadianca, se plânge de traumele majore care au ieșit la suprafață și cu care a început să se confrunte.

Asmita, rusoaica, semnalează importante schimbări fiziologice. Îmi simt altfel corpul, zice ea.

Satto, franțuzoaica, mărturisește că e mult mai sensibilă și că lumea pare mai colorată și mai vie.

Tanu, cehoaica, rămâne mută ca un pește semi-congelat. Atunci când nu râde din senin.

Și acum, toate privirile se îndreaptă spre mine. Ridic din sprâncene. Nu știu ce să zic, căci nu am simțit nici o schimbare. Nici în bine, nici în rău. Să zic că întunericul a fost pentru mine odihnitor și că îmi trăiesc coșmarurile la lumina zilei? Zic asta, ce altceva să zic?

Cu ocazia încheierii săptămânii întunecate, Ekta ne premiază cu câte un exemplar din cartea The Art of Dying, colecția discursurilor lui Osho despre hasidism. Împins de curiozitate, mă apuc să citesc cum ajung în cameră…

Dacă ești conștient atunci când mori, dacă observi fenomenul cu detașare, ai să constați că moartea e doar o păcăleală. Nimeni nu știe ce e moartea, din moment ce nu a experimentat-o. Noi vedem doar un zid, iar cine îl trece nu se întoarce să ne spună ce se întâmplă dincolo. Dacă înveți să îți trăiești viața în prezent, nu are cum să îți mai fie frică de moarte. Cine se teme de moarte, de fapt se teme de viață. Minții îi e frică de moarte. Cei care nu au ajuns în inimă și rătăcesc încă prin minte, lor le e frică de moarte. Viața și moartea nu sunt lucruri diferite, separate, ele reprezintă același fenomen. Mori în fiecare clipă, ca să renaști în următoarea…

Amețesc. Sunt aceleași cuvinte pe care mi le-a spus și părintele Arsenie în primăvară, la Techirghiol, când i-am cerut un cuvânt de folos. Patul se învârte cu mine, camera se învârte cu mine, întreaga lume se învârte cu mine… Mă țin bine de carte ca să pot citi mai departe.

Poate cineva să tragă o linie și să spună până aici ești tânăr și de aici încolo ești bătrân? Nici între viață și moarte nu există demarcație. Demarcația e o iluzie cultivată de societate. Despre un om care a murit, nu putem spune decât atât: iată, nu mai e așa cum a fost până ieri. Cine e atent în clipa morții sale, cine a învățat să observe, va constata că moartea e o minciună…

Îmi vin în minte pozele pe care le-am văzut pe Internet acum ceva vreme, poze cu Osho mort, nedespărțit de căciulița lui și acoperit cu flori. Un chip destins, luminos, în apropierea unui surâs. Osho parcă dormea. Jivan mi-a dezvăluit că Raja și alți câțiva din Cercul Interior i-au fost alături în ultima clipă și că el le-a transmis un mesaj. Ce mesaj? am întrebat-o eu pe bătrânică, nerăbdător să aflu marele secret. I leave you my dream, a râs Jivan, probabil amuzată de expresia chipului meu. Ăsta a fost mesajul lui, Sega. Astea au fost ultimele lui cuvinte… La ce te așteptai tu?

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu