Tedoo cu Brad Florescu

Namaste, aventuri spirituale în Nepal (6). Dashain. Sacrul cere sacrificii.

Povestea Dashain-ului, cel mai important festival religios din Nepal, scrisă cu sânge de Sega.

Kumari Devi Nepal

Continuăm publicarea în premieră a câtorva fragmente din Volumul Doi al ciclului “Namaste” de Sega: “Aventuri spirituale în Nepal”. Episodul de astăzi cuprinde capitolul 26 din cartea care va apărea în luna mai la Editura Humanitas.

O fată bună.

Gata cu aburii din baie care condensează pe pereții camerei, gata cu fereastra care dă spre hol, gata cu patul frânt la mijloc, gata cu gaura prin care intră gândacii. După patru nopți în Machhapuchhre, m-am mutat. În sfârșit! Noua mea cameră se numește Muktinath. Helen, canadianca, a plecat azi în India, pentru încă șase luni, cât o s-o țină noua viză, și mi-a lăsat mie cămăruța ei de la etajul trei, de pe colț. Fată bună.

Spre deosebire de Machhapuchhre, Muktinath are mai multe ferestre decât pereți, toate spre o străduță foarte circulată din Thamel. Priveliștea e superbă: blocuri, case și rețeaua deasă de cabluri care le leagă între ele. Ferestrele au fost prevăzute cu plase împotriva țânțarilor, acum ferfeniță. Nu-i nimic, o să țin ferestrele închise tot timpul. Noaptea nu-i prea cald, iar de aerisit în timpul zilei nici nu poate fi vorba din cauza poluării. Chiar și așa, cu ferestrele închise, se simte mirosul gazelor de eșapament. Aprind însă un bețișor parfumat și gata. Pif-paf-puf, mirosul înecăcios a dispărut ca prin farmec. Una peste alta, îmi place noua mea camera. Micile neajunsuri nu mă descurajează.

Dashain fericit!

Happy Dashain, sir, îmi urează vesel capul de la recepție, înainte să ies în oraș. Capului îi place la nebunie să folosească cuvântul happy. Are you happy, sir?… Happy journey, madam… Happy staying with us… De data asta s-a și nimerit. Happy Dashain to you too, îi urez la rândul meu, chiar voiam să vă întreb ce înseamnă Dashain.

Aaaa, începe el, fericit – cum altfel? – că îmi poate fi de folos, Dashain e cel mai lung și cel mai important festival al anului. Marea sărbătoare a tuturor castelor și religiilor de pe întreg cuprinsul Nepalului, dragă domnule Sega. A început acum zece zile și mai ține cinci. Și în toate aceste zile noi o sărbătorim pe zeița Durga, mama noastră divină, sursa vieții, în toate manifestările ei, prin ofrande și sacrificii.

Sacrificii?!, tresar. Cum adică sacrificii? Da, domnule, sacrificii, zâmbește el netulburat. Se întâmplă pretutindeni, în temple, dar și în casele oamenilor. Ieri, de pildă, la miezul nopții, numai în Piața Durbar au fost sacrificate o sută opt animale. E felul în care sărbătorim noi triumful Durgăi asupra răului, asupra lui Mahisasur, demonul înfricoșător. După o luptă crâncenă, care a durat nouă zile, Durga l-a ucis în a zecea zi pe demonul deghizat în bivol furios. Așa se face că în primele opt zile ale festivalului ne amintim de încleștarea zeiței cu cel rău și viclean, iar într-a noua începem sacrificiile.

În a zecea, ziua marelui sacrificiu, tăiem capre, oi, găini, rațe și în special bivoli, serbând astfel victoria zeiței. Ultimele patru zile ale festivalului le petrecem reuniți cu familia, primind tikka și binecuvântări de la cei mai în vârstă. Așadar, domnule Sega, vreau să văd că vă întoarceți mai happy și cu o tikka de toată frumusețea în frunte… Și, apropo, sunteți happy în Muktinath?

Nu ies bine din Pensiunea Fericită, că și dau peste un sadhu cu găletușă de tinichea. Azi n-ai cum să-i eviți. Mișună peste tot. Sadhul seamănă cu Bruce Dickinson, vocalistul de la Iron Maiden, the seventh son of the seventh son of the… Pentru o poză îmi cere 200 de rupii. Îi dau 20, pentru că acum sunt suficient de înțelept. Baba Bruce e mulțumit. Prețul include și tikka, pe care mi-o aplică cu mare pricepere între ochi. Cică de-acum o să am noroc cu toptanul.

Să am eu norocul s-o lase mujicul baltă pe Ana și ea să vină plângând la mine în cameră, iar eu s-o consolez cu un ceai fierbinte și un bețișor parfumat? Sau să apară Yoko, înnebunită de dor, căutându-mă prin Thamel? Ce zici, Baba Bruce? Dar poate că e mai bine să nu ne mai întrebăm atât, să lăsăm norocul să lucreze discret și să purcedem spre orașul vechi, spre Piața Durbar. Mulțumesc, Baba Bruce, n-am nevoie de ghid. Baba Bruce, te rog să nu mai insiști, ți-am zis că mă descurc și singur. Baba Bruce, dar te rog, nu-i nevoie să mă însoțești, zău…

Avantajul de a locui în centru: de la Pensiunea Fericită ajungi unu-doi în orașul vechi. O ții așa, tot înainte, pe sub ferestrele camerei Muktinath, până când clădirile mai noi fac loc clădirilor mai vechi și mai dărăpănate, iar străduțele devin mai înguste decât Strada Sforii din Brașov. Acolo, în orașul vechi, puhoiul de oameni, mașini și motociclete vuiește ca râul Trisuli frământat de furtună. Aerul e ușor încețoșat, dar frumos mirositor din cauza milioanelor de bețișoare parfumate care ard în fața altarelor, unde trecătorii se opresc să lase ghirlande de flori și prăjituri, pentru sănătate și prosperitate la schimb.

Dashain însângerat.

Peste un sfert de oră de mers agale, mă vărs odată cu puhoiul într-o piață mare, plină de pagode dedicate zeităților din galeria hindusă, cu streșinile drapate de jur împrejur cu pânză roșie, fâlfâind în bătaia vânticelul de amiază. Pagodele arată sexy așa, parcă ar purta fustițe scurte. Unele temple sunt mai răsărite decât altele, fiind ridicate pe platforme înalte, alcătuite din blocuri masive de piatră, strâns lipite între ele și dispuse în așa fel încât să formeze trepte abrupte, care îl pun la grea încercare atât pe credinciosul venit la închinăciune, cât și pe turistul care-și dorește să admire locul de la înălțime, ca dintr-o tribună de stadion.

Mă aflu în Piața Durbar, unde se vând ofrande, straie de sărbătoare, suveniruri și mâncăruri ciudate, bâzâite de roiuri de muște verzi de foame, unde lumea stă la coadă ca să intre în temple, unde mii de porumbei ciugulesc firimiturile de pe caldarâm, unde sfinții punctează tot ce prind cu roșu în frunte, unde parcă s-au strâns la cerșit toți ciungii, ologii și orbii din lumea asta.

Dashain multicolor. Dashain înmiresmat. Dashain zumzăitor. Dashain clocotitor. Și Dashain însângerat… Lumea calcă nepăsătoare în bălțile de sânge închegat, urmele măcelului de astă-noapte nu se șterg lesne. Parcă se mai aud țipetele de agonie ale bietelor animale căsăpite de oameni în fața templelor lor. O sută opt animale au fost sacrificate noaptea trecută, aici, în Piața Durbar. Aici, în țara lui Buddha. O sută opt, câte mărgele are mala pe care am primit-o de la călugărițele coreene. Na-mo a-mi-ta-bul, na-mo a-mi-ta-bul, na-mo a-mi-ta-bul, de o sută opt ori Namo amitabul, poate oamenii se vor trezi…

Zeița nu se-arată.

Probabil că și Ea privește întristată, de la fereastra aurită a palatului ei misterios, spre lumea animată de o veselie ucigătoare. Ea, Kumari Devi, zeița-copil, încarnare a Durgăi până la prima menstruație, când redevine muritoare și în locul ei e ridicată la rang de zeiță o altă copilă care prezintă cele treizeci și două de semne caracteristice ale perfecțiunii. Dacă te învrednicește cu o privire de la fereastra aurită a palatului ei din Piața Durbar, se spune că a dat norocul peste tine. Tot norocul zeiței-copil coboară atunci peste tine, fericitule, Happy Dashain…

Dar astăzi Kumari Devi nu se arată. Poate că s-a ascuns în iatacul ei, după perdelele fine, brodate cu fir de aur și borangic, plângând sărmanele animale pe care le-a ocolit norocul, dar nu le-a ratat satârul. Astăzi, după victoria binelui asupra răului, după marele sacrificiu de Dashain, fereastra aurită nu-i decât o gaură neagră, o gură căscată strigând de durere, fără să fie auzită. Mă întorc la Pensiunea mea Fericită, mai nefericit și mai revoltat decât am plecat, urmărit de imaginea Durgăi pictate pe peretele unui templu, o arătare neagră cu ochi bulbucați, înspăimântători, urlând însetată după sânge proaspăt, de animal.

Bhavatu sabba mangalam, toate ființele vor să fie fericite. Toate ființele, nu numai voi, oameni nebuni. Pe Buddha, care s-a născut la doi pași de locul ăsta, l-ați auzit?

Sursa foto. Va urma.

Comentarii - Un Comentariu

  1. [...] Coborâm de pe terasa liniștită în forfota străzii și acolo ne despărțim, fără prea multe vorbe. După câțiva pași însă, arunc o privire peste umăr. Cu șăpcălia îndesată pe cap, în cămășuța lui cadrilată, Lama așteaptă răbdător, concentrat, ca un pescar în ape tulburi, momentul potrivit să arunce iar undița. Poate-poate pune cârligul pe vreun turist dornic de trekking prin Shangri-La… Mă întorc la el. Care-i treaba? se rățoiește nepalezul, fără să mă învrednicească prea mult cu privirea. A, nimic… Voiam doar să te întreb dacă ai sacrificat animale de Dashain… [...]

Lasă un comentariu