Tedoo cu Brad Florescu

Namaste, aventuri spirituale în India și Nepal (ep. 33). Îmi place cum respiri.

Sub Luna Plină, Sega este fermecat de respirația frumoasei Adar.

breath-wallpaper

Guru Purmina

Purnima - Luna Plină. Guru Purnima – sărbătoarea îndrumătorilor spirituali în ziua de iulie cu Lună Plină. În cazul nostru, astă seară. Înghesuială mare la întâlnire. Majoritatea indieni, veniți special să-și arate devotamentul față de Osho. Unii se prosternează fără încetare, iar ceilalți țopăie ca niște găini decapitate, degajând un damf persistent, acrișor, înțepător. Debandadă totală. Trebuie să te porți cu mare băgare de seamă dacă nu vrei să fii călcat pe bătături sau să te trezești cu ochii scoși de niște degete pline de inele.

O batoză în extaz face piruete necontrolate apropiindu-se periculos de Ghiocelul care meditează netulburat, în mijlocul dansatorilor dezlănțuiți. Intervin în ultimul moment și salvez fragila statuetă de porțelan din calea titirezului supraponderal, căruia îi deturnez traiectoria cu prețul unui umăr aproape dislocat. Parcă m-ar fi lovit trenul.

După atâta agitație, indienii pică lați de oboseală. La discursul lui Osho ațipesc aproape toți, cu gușa în piept. Unii dintre ei se mai trezesc din când în când doar ca să tușească, să râgâie, să își curățe gâtlejurile de răgălii, să caște zgomotos sau să tragă pârțuri. Și nu știu cum se face, dar micile și nevinovatele intervenții sonore se întâmplă taman în pauzele de grație dintre cuvintele rostite de Osho de pe marele ecran.

Mesajul unui Buddha nu stă în cuvinte… Pârț… ci în pauzele dintre ele… Sforrr… Cuvântul e doar un vehicul, mesajul gravitează în jurul cuvântului… Huaaah… Mesajul e în tăcerea dintre două cuvinte… Hâc… Un Buddha… Hapciu… nu poate fi găsit în cuvinte… Pârț… întrucât cuvintele vin din minte… Grrrr…  Un Buddha se află… Snifff… în spațiul dintre cuvinte… Ehem-ehem…

Comentariile strălucite ale lui Osho pe marginea cărții cu pagini goale, ne-scrise de Rinzai, se împletesc armonios cu reacțiile din public.

Sinele… Grrr… nu e realitatea ultimă… ‘Pciu… Buddha a transcens sinele… Oăăăhh… Realitatea ultimă este non-sinele… Burp… Când nu mai ești… Choaaach… decât conștientizare pură… Pâârrrrrțțț…

La întâlnirea din această seară, Devagit a asudat muncind. Am asudat și eu, de-atâta râs pe înfundate.

Cum se respiră o Lună Plină

În noaptea asta, luna zărită printre nori, în ochiul deschis spre cer de bambușii din Buddha Grove, e admirată, fotografiată, cântată, adorată și, în mod special, respirată. Breathe In The Full Moon se numește cursul la care m-am înscris. Începe acum, la 10, ține până la miezul nopții și e facilitat de Yogendra. Din Buddha Grove unde ne-am strâns, dervișul ne conduce până în mansarda clădirii Myrdad, unde ne pune să dansăm, să facem ca locomotivele, să mieunăm și să ne întindem ca pisicile, apoi să lătrăm și să ne adulmecăm precum câinii, să ne batem cu pernele ca niște copii, să chiuim, să râdem 5 minute, să plângem 5 minute și să rămânem tăcuți alte 5 minute.

După o scurtă pauză, Yogendra ne cere să formăm perechi. Eu nimeresc cu Adar. Față în față, respirăm intens și rapid, fără să ne slăbim din priviri… Câtă energie în trupșorul ei delicat, îmi tot spun în gând până gândul devine obsesie… Adar respiră iute și se arcuiește ca o pisică sălbatică. Mă străduiesc să țin pasul. Repede! Mai repede!! Și mai repede!!! Sunt leoarcă, pământul îmi fuge de sub picioare, dar ochii nu îmi fug dintr-ai ei. Eu o inspir pe ea și ea mă expiră pe mine. Ea mă inspiră pe mine și eu o expir pe ea. Pătrund în ea prin ochii ei și ea mă lasă să intru acolo. La sfârșit, ne lipim uzi unul de celălalt, într-o îmbrățișare fierbinte. Simt că mă aprind de la focul ei. Îi bolborosesc la ureche, amețit:

Adar, îmi place cum respiri…

Yogendra ne pune să alergăm pe loc, cu genunchii la gură, până ajungem în pragul leșinului, după care ne spune să ne lungim pe saltele. Trebuie să închidem ochii si să respirăm fără pauze între inspirații și expirații, în timp ce el trece pe la fiecare, atingând ușor diferite puncte ale corpului. Urlu a pustiu când dervișul mă împunge cu degetul undeva sub claviculă. Hiperventilat bine, am intrat într-un fel de transă de nu mai știu nici cum mă cheamă. Sunt mai mult corp decât minte. De fapt, nici nu mai știu ce sunt. De la urlete inumane trec subit la râs isteric, de la țipete de groază la plâns cu sughițuri, totul în funcție de butoanele pe care apasă Yogendra.

Orice emoție apare, lăsați-o să se manifeste, observați-o, ne sfătuiește dervișul. Punctele sensibile de pe corpul vostru reflectă reprimările voastre. Observ cu detașare și oarecum surprins reacțiile acestea ciudate, care se nasc din mine. Nu sunt decât un sac doldora de stări reprimate, care așteptau doar un moment prielnic și un factor declanșator ca să iasă la suprafață.

Scânteia iluminării e doar o impresie, nu o băga în seamă, îmi spune mintea și eu o ascult supus. Dorința e reală, îmi mai spune ea, bulversându-mă de tot.

Adar… îmi place cum respiri.

Urlu la luna plină ca un lup singuratic, cu părul zbârlit pe grumaz.

Despărțire cu gust de mango

Tarika țipă isteric ori de câte ori cocotierul din Zorba Buddha slobozește o ghiulea. Zbuum, tună acoperișul de tablă al terasei, izbit în plin de nuca de cocos. Iiiii, țipă Tarika. Între două sperieturi, facilitatoarea de Vipassana soarbe apatică dintr-un cappuccino, la o masă retrasă lângă piscină, singură ca de obicei. Tarika se face că nu mă observă, dar o mai săgetează din când în când cu privirea pe Samara, care e lângă mine.

1 2

Comentarii - Niciun comentariu