Tedoo cu Brad Florescu

Mae Salong. Prizonier în Cuibul de Vulturi.

Pentru că n-am văzut prea multe filme de groază, nu am cu ce să compar drumul până aici. Cele o mie de curbe dintre Chiang Mai şi Mae Hong Son sunt o glumă. În doar 20 de mile, am urcat de la 400 la 1800 de metri, pe pante interminabile de 25-30 de grade. motorul icnea şi pocnea, de câteva ori am crezut că o să cad pe spate, am uzat de toate trucurile posibile ca s-o conving pe Unirea să treacă şi de hopul ăsta.

Thailand Mae Salong KMT Village North Chiang Rai 5

Mi-e frig. De aici până la graniţa de sud a Thailandei sunt 14 grade latidudine. Şi probabil tot pe atâtea Celsius. Norii se plimbă pe străzi ca la ei acasă, apoi urcă muntele şi aruncă asupra satului ploi violente. E a cincea răpăială pe ziua de azi. De fapt, ploaia nu e un fenomen natural, ci o stare de normalitate. Seninul e excepţia. Ca să mă scape de tremurici, domnul Zhou mă înveleşte cu o ceaşcă de ceai oolong, cald şi moale ca o pătură de caşmir.

Peste toaca monotonă a ploii se aşterne un cor de glasuri însorite. 50 de femei coboară din deal, mânjite de noroi şi de veselie. Poartă cizme de cauciuc şi salopete, iar în spate cară coşuri pline cu frunze de ceai. Vin de la câmp. E cinci după-amiaza aici şi 10 dimineaţa la Londra.

- Thailandezii ne invidiază pentru că o ducem mai bine decât ei. Dar ştiu ei cât muncim pentru banii noştri? Ştiu ei ce e aia muncă adevărată? Când or munci cât muncim noi, or să câştige cât câştigăm noi.

Când spune „noi”, domnul Zhou se referă la etnicii chinezi care vieţuiesc în Mae Salong începând din toamna anului 1949, când armata victorioasă a lui Mao Ţe Dun (Mao Zedong) i-a silit pe luptătorii anticomunişti din Regimentul 5, Divizia 93, Armata a 26-a a Kuomintang să ia calea pribegiei către Thailanda, via Burma. O poveste similară cu a minunatului Baan Rak Thai.

În lupta omului cu natura câştigă întotdeauna chinezii.

Pe cât de zâmbitori sunt oamenii acestor locuri, pe atât de încruntată e natura. Relieful de la graniţa cu Burma pare desenat la rândul lui de un consumator de opiu. Munţii se aruncă urlând spre cer, abrupţi şi ascuţiţi ca nişte suliţe, nesocotind, în asaltul lor furios, că pe lume există şi fiinţe fără aripi. E greu şi să te ţii pe picioare, cu atât mai puţin să îţi închipui că vreodată vei învinge cerbicia munţilor. Dar partizanii chinezi au reuşit cumva să îmblânzească aceşti mustangi de piatră, înşeuîndu-i cu livezi şi plantaţii de ceai, înhămându-i la munci agricole şi agroturistice. Femeile care au trecut pe stradă mai devreme nu erau ţărănci, erau amazoane.

Pacea nu s-a instalat de la început. După 7 încercări eşuate de a prelua controlul asupra sudului Chinei şi după ciocniri violente cu armatele burmeze, soldaţii KMT şi-au trecut numele pe distribuţia celebrului Război al Opiului care a zguduit Triunghiul de Aur la sfârşitul anilor ’60. Khun Sa, cel mai mare traficant de opiu din istorie, îşi avea baza de operaţiuni la câţiva kilometri de Mae Salong. Conform unui raport CIA din 1971, sătucul astăzi plin de ceainării şi pensiuni adăpostea una dintre cele mai mari fabrici de heroină din Asia de Sud-Est.

Abia în 1982, în urma unui asalt militar de proporţii, guvernul thailandez reuşeşte să pacifice zona, să-l trimită pe Khun Sa de unde a venit şi să demareze proiectul de integrare socială a războinicilor chinezi.

Un drum rău şi un om bun.

Nu am văzut suficiente filme de groază ca să am cu ce să compar drumul până aici. Cele o mie de curbe dintre Chiang Mai şi Mae Hong Son sunt o glumă. În doar 20 de mile, am urcat de la 400 la 1800 de metri, pe pante interminabile de 25-30 de grade. Motorul icnea şi pocnea, de câteva ori am crezut că o să cad pe spate, am uzat de toate trucurile posibile ca s-o conving pe Unirea să treacă şi de hopul ăsta. Dacă aş fi găsit o porţiune plană, m-aş fi oprit s-o iau în braţe şi să plângem un pic. Dar n-am găsit, iar feţele noastre au rămas uscate până când o ploaie torenţială ne-a anunţat că am intrat în sat.

- You good man, you very good man. Domnul Chen, calinul patron de la Ban See See bondăreşte în jurul meu şi al Unirii, încercând să depisteze dacă nu cumva motoreta este echipată cu aripi sau reactoare. Ai venit de la Chiang Rai pe chestia aia? You good man. And good motobike.
- De venit am venit, dar să vedem cum mai plec. Cum e drumul până la Mae Sai?
- La fel, doar că un pic mai abrupt.
- E clar. N-aveţi vreun job de profesor de engleză în sat? Rămân aici.

Dacă un astfel de job exista, aveam puţine şanse să-l obţin. Înapoi în ceainăria domnului Zhou, un grup de vorbitori nativi ai limbii lui Milton îşi făce o intrare zgomotoasă, îmbrăţişându-se cu patronul şi comandând fără să se uite pe meniu. Curry de cartofi, la fel ca ieri, Mr. Zhou.

Serenadă pentru escavator.

Liderul evident al grupului avea 50 de ani, nişte mâini ca nişte cuve de escavator şi o voce ca pietrişul. Mă întreabă de unde sunt. Îi zic.

- Romania??? Ce face, draghe? Bineee? Mijtooo?
- Haha. De unde ştiţi româneşte, domnule Clive?
- Am lucrat la Clooje, am construit case pentru orfani. Cu asta mă ocup. Construiesc case şi şcoli acolo unde e nevoie. Am lucrat în România, în Afghanistan, acum facem o şcoală mai în deal, unde e un sat de etnici Akha. Iar prietenii mei, pe care îi vezi aici, au venit ca turişti şi s-au hotărât să rămână să mă ajute. Baetz booni, cum se zice pe la voi.

Englezii se adunau în fiecare seară la ceainărie pentru un curry, o bere rece şi o cântare. Cuvele de escavator ale domnului Clive apucară chitara şi trecură la treabă. „House of the rising sun”, “Country roads, take me home”, “Bridge over troubled water”. Omul construia şi atunci când cânta. Am adus-o pe Dream şi am pus şi noi câteva cărămizi la seara aceea.

Evadarea din Cuibul de Vulturi.

De dus nu puteam să mă duc nicăieri.  Ploaia transforma fiecare escapadă într-o ruletă rusească. Eram prizonier. Ca să ajung întreg la Mae Sai aveam nevoie de şosea uscată, de noroc şi de un pic de ajutor. Deşi eram singurul lui client pe săptămâna respectivă, domnul Chen s-a oferit să mă scape din cuibul de vulturi.

- Uite cum facem, Mr. Brad. Punem toate bagajele la mine în maşină, ca să uşurăm motoreta. Eu o iau înainte şi te aştept la autostradă. OK?

Am urcat în pick-up-ul chinezului hainele, camerele foto, laptopul, restul echipamentului şi, profitând de o fereastră între ploi, am pornit spre oraşul de pe malul Mekongului. Când domnul Cheng m-a depăşit claxonând voios şi a dispărut în vârful unei pante, n-am avut nicio strângere de inimă. Ştiam că o să mă aştepte unde a zis.

O oră mai târziu revenisem pe Pământ. Chinezul prânzea la un restaurant de lângă autostradă. M-a ajutat să mut calabalâcul şi mi-a pus în faţă o farfurie cu tăiţei şi o cola rece. Arătând către mine cu cele două beţişoare murdare de sos, domnul Chen le explica ceva în chineză bucătaresei şi ospătarilor.

- I told them you good man. Le-am zis că ai venit până în Mae Salong pe chestia aia. Şi ei nu mă cred!
- Nu te supăra, domnule Chen, dar acum, că am ajuns aici, parcă nici mie nu-mi vine să cred. S-ar putea să fi visat amândoi.

Foto: Brăduţ Florescu, mai 2011.

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 3 Comentarii

  1. [...] momentul la care imaginea domnului Chen dispăru din retrovizoare, bifasem deja prima ţară: Thailanda. Nici nu era greu, întrucât mă aflam în ea de ceva timp. [...]

  2. [...] Mae Salong, Doi Angkhang – la nord de Chiang Mai începe nebunia. Mae Salong și Doi Angkhang sunt două stațiuni montane pe cât de populare printre thailandezi pe atât de neștiute printre turiștii albi. Peisajele îți taie răsuflarea, dacă mai ai răsuflare după ce-ai urcat pe pantele de 30 de grade care traversează munții pieptiș. Pe cât de greu e să ajungi, pe atât de mare răsplata. Ia-ți inima în dinți și du-te până sus. Zona e împânzită de sate Karen, Lahu și Akha. Originale, nu desene animate. Despre Mae Salong am scris aici. [...]

  3. [...] prăjit, nepicant. Există variante multiple: cu legume, cu pui, cu porc, cu fructe de mare. În nordul Thailandei, într-un singur loc, am găsit o variantă de orez prăjit iute – era o deviație, despre [...]

Lasă un comentariu