Tedoo cu Brad Florescu

Asia la întâmplare (Ep. 4) – Karaoke în cel mai urât oraș din lume.

Până de curând, am fost convins că cele mai urâte orașe din lume sunt Slobozia, Slatina și Bucureștiul. Dar îndată ce-am atins coasta nordică a insulei indoneziene Sumatra, podiumul clasamentului meu personal s-a schimbat spectaculos. Doamnelor și domnilor, cele mai urâte orașe din lume sunt Medan, Medan și Medan!

Sumatra road school bus 1

Până de curând, am fost convins că cele mai urâte orașe din lume sunt Slobozia, Slatina și Bucureștiul. Dar îndată ce-am atins coasta nordică a insulei indoneziene Sumatra, podiumul clasamentului meu personal s-a schimbat spectaculos. Doamnelor și domnilor, cele mai urâte orașe din lume sunt Medan, Medan și Medan!

Cifrele spun că Medan e al treilea oraș ca mărime și al patrulea ca populație din Indonezia. E de dimensiunile Bucureștilor, populația  este  oficial de două, neoficial de 4 milioane de locuitori. Nimic ieșit din comun. Numai că, vedeți voi, cifrele nu pot descrie orașul așa cum pot cuvintele sau imaginile. Cifrele nu pot vorbi despre milioanele de motorete cu sau fără ataș care scufundă așezarea în zgomot și fum alb, puturos. Nici mizeria de pe străzi. Nici haosul general care domnește aici. Nici sărăcia celor mai mulți medanezi. Nici drumurile extrem de proaste și de periculoase care leagă Medanul de alte provincii ale Sumatrei. Dacă ai nervi să conduci o oră prin Medan, poți să te înrolezi direct în Legiunea Străină.

Coșmarul s-a profilat la orizont încă dinainte să ajung în port. La 10 mile în larg, vaporașul de la Penang a încetinit și a început să manevreze atent, încercând să evite trunchiurile de copac purtate de valuri dinspre Sumatra. Şi aici, ca în toată Asia de Sud-Est, defrișările sunt sport național. Din cherestea se fac bani buni și ușori. Ce contează că decontul va pica în grija generațiilor viitoare?

În portul Belawan am așteptat o oră îndeplinirea formalităților de frontieră. Cum nu aveam la mine dolari americani, am plătit taxa de viză în ringgits malaezieni, la un curs indescriptibil de prost. Am ieșit din terminal căutând un mijloc de transport pentru cei 20 de kilometri care despart portul de oraș. Băieții au început să dea din mâini și din gură în jurul meu, tentându-mă ba cu autobuzul cel mare și roz (care e mai ieftin, dar merge mai încet) fie cu taxiul vișiniu (care merge mai repede, dar e foarte scump). În cele din urmă, am ochit un opelet (microbuz) și m-am urcat în el, alături de 5 femei, un copil și un australian. Drumul până la Medan, denumit pompos “Autostrada Trans-Sumatrana” e o simplă șosea cu două benzi pe sens, dintre care una e plină de camioane care merg bară la bară, iar cealaltă e plină de gropi. Opeletul, un hârb ruginit al cărui motor implora îndurare dincolo de viteza de 40 de kilometri la oră, uruia a rupere la fiecare hop. Şoferul și ajutorul lui și-au aprins câte o țigară aromată, ca să li se pară drumul mai ușor. Femeile au scos telefoanele mobile, au pornit Bluetooth-urile și au făcut schimb de mp3-uri.

Deși spusesem clar de la început unde voiam să merg, opeletul m-a lăsat 3 străzi mai încolo. Şoferul uitase. Avea prea multe pe cap ca să mai țină minte și problemele pasagerilor. Am coborât din mașină blestemând căldura infernală, praful, poluarea, mizeria, traficul și pe idiotul care-mi făcuse bagajul. A, surpriză, eu eram acela!

- Ce naiba mi-ai pus în rucsac?
- Păi…ce mi-ai zis că-ți trebuie: cărți…
- Cărți? Ce-mi trebuie mie cărți? Am venit aici să scriu, nu să citesc.
- Ziceai că poate te plictisești și îți prinde bine o lectură.
- Câte cărți mi-ai pus?
- 3. Şi carnetul ala gros pe care-ți iei notițe. Plus ghidurile de conversație indonezian și malaezian.
- La naiba, practic e aceeași limbă!
- E, sunt totuși niște diferențe. De pildă…
- Taci. Altceva ce mi-ai mai pus?
- Aparatul foto, 3 obiective, 3 baterii de rezervă, camera video, aparatul foto mic, laptopul mic, încărcătoare pentru toate, 3 perechi de pantaloni, 6 tricouri, o bluză mai groasă, haina de ploaie, un prelungitor, un adaptor de priză, lenjerie, șosete și țigări.
- Ţi-am zis de o sută de ori: “Travel light”!
- A, da, uitasem, am pus și o lanternă.

27 de kilograme. 15 în rucsacul foto, 12 în rucsacul mare. Mi-am scuipat sufletul până la Ibunda Hotel.

Am ales hotelul la recomandarea Lonely Planet, care spunea că e curat, ieftin și are camere proaspăt vopsite într-un verde drăguț. Cu siguranță ediția pe care o citisem era foarte veche, iar autorul avea o problemă serioasă cu culorile. Nu spun că hotelul nu era curat. Spun doar că, dacă ar fi fost murdar, mi-ar fi fost cu neputință să-mi dau seama de asta.

Indonezienii au multe calități. Dar pe cât e țara de frumoasă, pe atât de urâte sunt hotelurile. De la cele de 5 stele din Jakarta și până la un hotel de 15 euro pe noapte ca Ibunda, sunt atât de răpănoase, de austere și de lipsite de gust încât par opera unor foști directori de închisoare (nu vorbim aici de Bali, că Bali nu e în Indonezia). Verdele pereților de la Ibunda nu era recent și în niciun caz nu era drăguț. În schimb se combina minunat cu căcăniul gresiei din baie și cu stacojiul bătrân al mochetei de pe hol. Camera mea avea, totuși, o calitate: apă caldă de două ori pe zi, între 6 și 8 a.m. și 12 ore mai târziu. Am scos din priză aerul condiționat, am făcut duș, am mai luat un paracetamol și mă pregăteam să mă înfofolesc când am realizat că nu mă mai simt rău deloc. De fapt, nu mai dădusem semne de răceală încă dinainte să debarc în Belawan. Pesemne cele 7 ore petrecute pe vapor, aerul marin și puținul soare mă curățaseră complet de gripă.

Bucurie mare. Hai în oraș, să mă las purtat de tentațiile sale nenumărate. Am ieșit pe stradă. Haosul nu se potolise deloc. Catralioane de motorete, becakuri și camionete se înghesuiau ocupând fiecare milimetru pătrat de carosabil disponibil.

Într-un fel,  Medanul e simpatic. Sau, mai exact, orășenii. În ciuda tuturor nenorocirilor urbane, oamenii sunt zâmbitori, prietenoși și dispuși oricând să câștige un ban cinstit.

- Mister, ke mana?

Ăsta e un salut tipic indonezian care în traducere înseamnă “Încotro? Unde te duci?” Dacă nu vrei să achiziționezi o plimbare cu taxi-ul sau tuk-tuk-ul, o farfurie de bangso ori nasi goring, o sticlă de suc, un pachet de kretek sau o legătură de banane, răspunsul e “Jalan-jalan”. Mă plimb și eu pe-aici, păcatele mele.

- You wanna have fun?

- Fun?

- Yes, fun.

- OK, I wanna have fun.

- Come with me, I take you to big fun.

- How much?

- 50.000 rupiah.

- Make it 40.000.

- Cannot. Long way.

Nu lungimea drumului a făcut toți banii, ci întortocherea străzilor și demența rutieră care înconjura becak-ul din toate părțile, amenințând să ne răstoarne și să ne strivească și pe mine și pe…

- Apa nama anda?

- Anthony. Nama anda?

- Brad.

- Bret.

- No, Brad. Like Brad Pitt.

- Bret Pitt. Hahaha. You like Bret Pitt?

- Like him. But I look better.

Am oprit în fața unei clădiri cu 7 etaje, luminate a giorno, pe frontispiciul căreia scria MATAHARI. Să înnebunesc. Ce templu al plăcerilor trebuie să se ascundă dincolo de ferestrele acelea mari. Ce râuri de rom, tequila, vodka și lichior Midori… Ce trupuri unduindu-se pe ritmuri balineze…

- Anthony, what it this?

- The Medan Mall! Fața i se lumină ca și cum i-aș fi băgat lanterna în ochi.

- The Medan Mall? You took me to the mall?

- Yes. Big fun!

- What kind of fun?

- Shopping. Restaurants. And, at the 7th floor…karaoke bar!

Matahari Mall era Everestul distracției în Medan, iar eu aveam să-mi înfig steagul în vârful lui. Am urcat pe rând scările rulante în timp ce șerpașele mă tentau cu haine de firmă, încălțări, ceasuri, obiective foto, toate contrafăcute. De la etajul 6 am fost preluat de un gardian care m-a condus un nivel mai sus, unde am fost întâmpinat de un alt gardian și de o recepționeră. Zici că mergeam în vizită la Patriciu.

Pentru mine, un karaoke bar e un loc în care mă duc să aud cum cântă alții, să cânt și eu când îmi vine rândul la microfon și, în rest, să beau bere și să mă distrez. Dar eu sunt un barbar. Şi voi, cei care achiesați la definiția de mai sus, sunteți la rândul vostru niște barbari. În Asia, karaoke-ul e un ritual aproape religios, care nu poate fi oficiat de față cu străinii.

- Ce cameră vreți? m-a întrebat amabilă doamna recepționeră.
- Nu vreau nicio cameră, doamnă, vreau să cânt 3 melodii, să beau o bere și să plec.
- Câte ore vreți?
- Nu știu. Până mă plictisesc și plec.
- Mare sau mică?
- Ce?
- Camera.
- Camera…of, camera…nu știu. Mică!
- Deci mică.

Gardianul m-a condus printr-o sală mare, prevăzută cu fotolii, mese și o scenă. Beznă și niciun client.

- This is disco.
- No clients?
- No. Too early.

Era 9 seara. Omul a descuiat o ușă, m-a introdus într-o cameră de 3 pe 3 mirosind a mucegai și fum de țigară. Aerul condiționat era pornit la modul “kill any living creature”. Am așteptat să se întâmple ceva. După două minute am auzit o voce bubuind din tavan.

- So, mister, what you order?
- Who is there?
- It’s me, Ari.
- Ari who?
- I am karaoke.
(Deci Exiști!!!)
- I want to sing.
- You want beer?
- Yes, one beer and one bottle of water.
- Moment.

După câteva clipe, un ospătar a intrat și mi-a adus o carafă imensă cu bere, 5 sticle de apă și 5 pahare.

- Am zis “O bere și O apă”!
- Yes. Please pay.
- Tu înțelegi engleză?
- No. Sorry.

Asiaticii vin la karaoke cu prietenii sau familia, închiriază o cameră mai mică sau mai mare și cântă unii pentru alții. Totul e gândit pentru grupuri restrânse de oameni cu chef, nu pentru cântăreți solitari. Am plătit echivalentul a 20 de euro pentru 2 ore de cameră, bere și apă pentru 5 persoane. Enorm, dar corect. În clipa în care ospătarul și-a luat tălpășița, vocea din tavan a bubuit din nou.

- Sooooo…what you sing?
- Păi de ce mă întrebi? Îmi aleg un cântec și mi-l pun singur.
- No, no. You choose, song, you tell me, I play song for you.

Karaoke centralizat.
Peste doar două săptămâni, urma să mă întâlnesc cu Aloel, amicul cântăreț din Batam. Ne vedeam ca să cântăm din nou împreună, după 6 ani. Karaoke-ul din Medan era șansa unei ultime repetiții generale.

Am cântat “Bintang”, “Masih” si “Poco-Poco”. După fiecare acord final, Ari își exprima prin tavan admirația pentru omul alb care vine la karaoke și nu cântă “Stand by me” sau “Delilah”.

- Very good, Brad. You know lagu Indonesia! Very good. What song next?
- Finish.
- Finish?
- Yes. I only know 3 songs.

O să învăț multe altele într-un episod viitor.

(va urma)

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu