Iran. Sub Vălul Șeherezadei, ultimul episod. Paradisul vine din Kashan.

Lonely Planet zice să nu faci fotografii în mausoleu. Dar dacă am învăţat ceva în Iran este că nu strică niciodată să întrebi. Am întrebat şi singura reacţie din partea călăuzei a fost un gest atât de ambiguu, încât am dus imediat aparatul la ochi şi am tras un cadru, ca să văd cum reacţionează şi să verific dacă am înţeles corect. Înţelesesem corect.

Partea proastă e că mausoleul, după minunatele şi uneori sobrele moschei văzute până atunci, este foarte încărcat, iar cupola de aur trântită exact în centru apropie complexul de un kitsch supărător de colorat. Mi-a tăiat elanul de arbitru al eleganţei un cortegiu funerar, cu decedatul cărat în fugă pe o targă şi dus, în ritmul unor rugăciuni scandate rapid, prin toate cotloanele complexului.

Una peste alta, poţi sări Qomul. Sau dacă ţii morțiș să-l vezi, în niciun caz nu sta mai mult de câteva ore. Este un oraş sobru, pur religios şi deloc turistic, iar unicul său punct de atracţie, mausoleul, nu o să te învăluie în fior artistic. Asta, desigur, dacă nu ești musulman.

Casa Poporului din Iran.

Ultima oprire pe drumul spre aeroport: un complex memorial ridicat în cinstea ayatollah-ului Khomeini. Ascetismul acestuia sigur nu ar fi fost de acord cu imensitatea construită la câteva zeci de kilometri sud de Teheran. Proiectul, început imediat după moartea ayatollahului, în 1989, e încă under construction, clădirea principală fiind în continuare împânzită de schele şi macarale. Complexul este atât de mare încât lucrătorii parcurg culoarele de marmură cu motocicleta; iată o idee pentru deputaţii noştri surmenaţi de lungile coridoare din Palatul Parlamentului.

Nu e obligatoriu să pui mausoleul pe lista de obiective turistice, căci nu vei fi prin nimic mai bogat după ce îl vei vizita. Mai interesant ar fi fost cimitirul din apropiere, unde sunt îngropaţi cei două milioane de soldaţi morţi în timpul războiului cu Irakul. Ridicaţi la rang de martiri, aceştia şi-au aflat locul de veci laolaltă, într-unul din cele mai mari cimitire din lume. Nu am ajuns, că se lăsase întunericul şi începuse ploaia…Sub aceste auspicii, un cimitir ar fi fost deja prea mult.

Parcarea din faţa mausoleului: ultima imagine surprinsă în Iran

La revedere, Iran.

Dacă m-ar întreba cineva, aş spune că este cea mai interesantă călătorie din viaţa mea, deşi cele trei săptămâni petrecute în India în 2011 şi cele încă trei petrecute în Japonia cu câţiva ani mai înainte categoric nu ar putea fi etichetate drept neinteresante. Dar Iranul are câteva atuuri pe care aceste două ţări nu le au. În primul rând, e foarte aproape, ajungi acolo în doar trei ore de zbor efectiv, o nimica toată pe lângă cele 13 ceasuri dintre Tokyo și Paris. Iranul este aproape la fel de ieftin ca India, dar transportul de colo-colo este infinit mai facil. În toate cele trei ţări am avut parte de ospitalitate, dar în Iran mi s-a părut cea mai sinceră şi cu totul necondiţionată.

I-am rugat și pe tovarăşii de călătorie să-mi spună ce i-a impresionat cel mai mult în Iran. Ionuţ zice: “Unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am învățat aici a fost că oamenii de rând sunt simpli şi credincioşi ca şi noi, nimic dus la extrem aşa cum aveam impresia din afară sau cum ne lasă să credem mass-media. Nu-i deranjează că eu cred în altceva, pentru ei e importantă credinţa lor şi nu am avut niciodată impresia că mă judecă cineva acolo pentru că am o altă religie”.

Cristi, care s-a separat de grup pentru câteva zile ca să meargă la anticele Şuş şi Şuştar, mi-a povestit o scenă dintr-un butic din Şuştar. “Vânzătorul m-a întrebat de unde sunt şi când a aflat că din România a început să deseneze pe o foaie România şi să îmi arate că ştia care ne sunt vecinii. I-a zis cam pe toţi cu excepţia Ucrainei şi şi-a ars o palmă peste frunte când i-am adus aminte de Ucraina”.

Ca paranteză la ce spune Cristi, m-a amuzat să aflu că, în Iran, Ungariei i se spune Maghiarestan. Un alt moment de neuitat pentru Cristi s-a întâmplat la Chogha Zanbil, giganticul zigurat construit acum 2300 de ani lângă Şuş. Cristi descrie “senzaţia bizară de te afla singur, absolut singur, în preajma unui monument comparabil ca grandoare cu piramidele din Egipt.”

Pentru CelălaltŞtefan, numărul 1 rămâne întâmplarea din Shiraz, unde o întrebare aruncată unui negustor din bazar s-a soldat cu slalom de câteva ore, un restaurant clandestin (a se citi ilegal) și, citez, “cea mai bună ciorbă ever”.

Zilele trecute am aflat că aş putea repeta experienţa lui Ştefan nu la Shiraz, ci în Bucureşti! Un prieten, mare călător, mi-a spus că un iranian mutat la noi în ţară şi-a deschis restaurant în propriu-i apartament, aducând printre români gustul complex al bucătăriei iraniene. Încă nu am aflat adresa, dar am să o dezvălui într-un comentariu… Până atunci, dacă ai ocazia unei călătorii în Iran, nu ezita: merită cu prisosinţă!

Și-acum e momentul să tac sfios și să mă retrag în iatacul meu, ca Șeherezada. Se-arată zorii.

Text și fotografii de Ștefan Dobroiu.

Sfârșit.