Tedoo cu Brad Florescu

Iran. Sub Vălul Șeherezadei (Ep. 1). Teheran. Români, vă ordon: treceţi strada!

Când e cel mai bine de vizitat Iranul? ACUM, spune Ștefan Dobroiu. Hai să vedem pe ce se bazează.

Azadi Tower Tehran.

Nota lui Brăduț: Ștefan Dobroiu m-a certat săptămâna trecută: “de ce nu scrii nimic despre Iran pe Tedoo?”. “Pentru că n-am fost în Iran”, îi răspund. “Bine, atunci pot să scriu eu?” Și Ștefan a scris o poveste sinceră, la prima mână, din care poți înțelege ce e adevăr și ce e propagandă în portretul pe care media internațională îl face Iranului de azi. Un foileton vioi, plin de informații utile, pe care mi-a făcut mare plăcere să-l citesc și o la fel de mare plăcere să-l public începând de astăzi. Episodul 1 este dedicat Teheranului.

Text și foto de Ștefan Dobroiu.

 

Români, vă ordon: treceți strada!

Ai putea să eviți uriaşul şi suprapopulatul Teheran, dar n-ai încotro. Zborurile ieftine aici vin şi de aici pleacă. Un bilet direct până la Shiraz te-ar costa 300 de euro în plus – asta dacă nu găseşti vreo super-ofertă pe Tedoo. Şi, până la urmă, metropola are avantajele ei:  te învaţă cum să treci strada şi-ţi redefineşte ideea de libertate.

După trei zile petrecute în New Delhi anul trecut, nu mă aşteptam ca vreo stradă de pe lumea asta să mă mai sperie, dar iată că s-a întâmplat în Teheran.  Pietonul – ca ultimă verigă pe lanţul trofic al junglei stradale –  pătimeşte amarnic pe largile bulevarde ale metropolei. Intersecţiile sunt semaforizate, dar luminile fie nu merg, fie sunt ignorate de şoferi.

Nu e ca în India, unde vehicule de toate felurile se îngrămădesc în milioane de direcții fără să semnalizeze. Nu. Traficul iranian se desfăşoară în ordine şi disciplină, cu o singură notabilă excepție: şoferii nu opresc niciodată la trecerile de pietoni. Niciodată.

Tehran aerial view.

Dar românul e învăţat cu greul şi se asortează imediat condițiilor. La început am folosit localnicii pe post de scut uman. Teheranezii sunt adevăraţi experţi la slalomul automobilistic. Apoi ne-am exploatat între noi: imaginează-ți patru români făcând balet pe stradă, fiecare încercând să-i interpună pe ceilalţi între el şi maşinile care se apropie în trombă.

Abia la final, cu relaxarea celui trecut prin grele, ne-am desfăşurat pe cont propriu. Lonely Planet o spune cel mai bine: ultimul lucru pe care şi-l doresc şoferii este să te calce, aşa că vor face orice ca să te evite. Doar nu le cere să oprească. Odată în Teheran – şi o dată trecută strada – sunt câteva locuri de văzut, doar să nu stai mai mult de două zile.

Nu te grăbi spre aşa-numitul US Den of Espionage (în traducere adaptată, “bârlogul afurisiţilor de spioni americani”), fosta ambasadă a SUA transformată acum în sediul unei organizaţii destinate să protejeze valorile revoluţiei din 1979. Celebru pentru graffiti-urile de pe zidul exterior, dintre care se detaşează o Statuie a Libertăţii cu un craniu în loc de faţă –  “bârlogul” nu oferă nimic în plus pentru ora petrecută pe drum. Mai bine uită-te la fotografia din galerie şi mergi în schimb la turnul Azadi.

Azadi. Turnul închis al libertății.

În farsi, Azadi înseamnă “libertate”. Turnul a devenit, încă de la inaugurarea sa din 1971, când celebra două milenii şi jumătate de la apariţia imperiului persan, un simbol al oraşului şi al ţării. Conturul său inconfundabil este la fel de popular ca cel al cârlionţatului soldat de la Persepolis, în timp ce piaţa omonimă care-l înconjoară a fost fundalul celor mai importante manifestaţii din ultimele patru decenii de istorie iraniană.

După Revoluția din 1979, turnul a fost rebotezat din Shahyad (al regilor) în Azadi (al libertății) şi apoi închis. Nu-i greu să ţi-l imaginezi pe ayatollah-ul Khomeini întrebându-se ce să facă cu această imensitate menită să slăvească puterea absolută a şahilor. Azadi Tower a fost redeschis publicului abia acum câţiva ani. De la cei 45 de metri înălţime, turnul ar putea oferi privelişti extraordinare asupra întregului oraş, dacă smogul nu ar îmbâcsi cerul cu acea nuanţă de alb murdar, lăptos, prin care nu se vede mai nimic.

Turnul Azadi a fost “aţa” care m-a tras la Teheran. A fost nevoie să văd doar o imagine de pe Wikipedia, cu piaţa şi turnul în lumina răsăritului, pentru ca Iranul să urce o mulţime de poziţii pe lista ţărilor de vizitat. Mai recunosc că, deşi impresionant, nu mi-a plăcut deloc cum a ieşit în fotografii, aşa că l-am “corectat” niţeluş în computer, dându-i vânt pe panta unui fantasy inspirat de trilogia “Stăpânul Inelelor”. În ochii mei, Azadi va străluci întotdeauna în galbenul unui apus incandescent, sub un cer prevestitor de furtună, cu sau fără ochiul lui Sauron în vârf (ayatollahii știu de ce).

Azadi Tower Tehran.

 

Palatul Golestan şi mult-lăudatul Muzeu al Bijuteriilor.

Foarte popular e Palatul Golestan, construit în a doua jumătate a secolului 19 de şahul Nasser al-Din, sub inspirația somptuoaselor reşedinţe ale familiilor regale europene. Unele săli sunt frumoase, dar parcă prea europene, iar clădirile administrative din jur strică prin urâțenia lor ansamblul compexului împodobit cu mozaicuri.

Mânat de recomandările călduroase din Lonely Planet, m-am dus şi până la Muzeul Național al Bijuteriilor. N-am fost deloc impresionat. Într-adevăr, vezi kilograme de diamante, rubine şi smaralde), dar până la urmă tot ca sticla colorată arată. Oricum, nu regret drumul până la muzeu, pentru că mi-a scos în faţă o mireasmă de ţinut minte. Toate se întâmplă cu un rost.

Un creier ne face cu ochiul

Strălucirile mormanelor de nestemate nu ţin de foame. După muzeu trebuia găsit – şi încă urgent-  un loc unde să dezlipim abdomenul de şira spinării. La două blocuri mai încolo, dăm nas în nas cu un miros deloc îmbietor care ieşea dintr-un restaurant. Am zis să intrăm totuşi, că poate au kebab şi cu kebabul nu prea poţi da greş. Nu aveau kebab. Aveau altceva.

Noi: ce aveţi?
Chelnerul: …..(câteva cuvinte în farsi pe care nu le înțelegem)
Noi: Super. Aveţi kebab?
El: Nu… (zâmbeşte)
Noi: Bine. Atunci ce-aveţi?
El: Supă.
Noi: Bine. Atunci, patru supe.
El: Bine. Ochi? (arată spre ochiul stâng)
Noi, în crescendo: Ce? Ochi? Ce ochi? Niciun ochi!
El: Creier? (arată spre cap)
Noi, în disperando: Ceeee? Creier? Ce creier?

Chelnerul zâmbeşte larg şi arată spre o ditamai oală în care bolboroseau cam pleoştite dar încă zâmbitoare câteva capete de oaie. Aproape că ne-am călcat în picioare ca să ieşim de-acolo mai repede.

Felul de mâncare cu pricina se cheamă kalle pache (“cap copite”) şi pomenirea lui va polariza imediat reacţiile iranienilor. Unii îl iubesc, pe alţii îi dezgustă. Cam ca ciorba de burtă la noi. După şocul primului rendez-vous cu scăfârliile de mioară, ne-am reconsiderat pozițiile şi am concluzionat că experienţa unui kalle pache este absolut obligatorie. Ne-am oprit pe seară la o bodegă minusculă aflată la doi paşi de Parlamentul iranian.

Kalle Pache, mancare Iran

 

Da, concetățene, poţi asezona ciorba cu ochi şi creier, iar zâmbăreţul chelner-bucătar a plusat un pic comanda noastră aducând şi o porţie generoasă de limbă, plus un bol cu bucăţele de stomac. Ca să nu ţi se facă greaţă, trebuie să torni din belşug suc de lămâie, pentru că fiertura iraniană nu beneficiază de smântâna şi oţetul care fac ciorba noastră de burtă atât de bună.

Dacă ajungi în Iran şi te încumeţi să încerci, nu amâna experienţa pentru un alt oraş, fiindcă în afara Teheranului restaurantele de kalle pache sunt deschise numai dimineaţa devreme, când somnul e dulce-dulce. Plus că nu te-aş vedea mâncând aşa ceva la micul dejun.

Mitul fotografiatului interzis.

Una dintre problemele aferente unei călătorii în Iran este că nu prea ştii când să faci poze. Ambasadorul României la Teheran ne-a recomandat să ne rezumăm la obiective turistice şi, dacă ni se năzare să apăsăm declanşatorul aiurea pe stradă, să întrebăm un poliţist în prealabil.

După două săptămâni de timiditate fotografică, pot să-ți spun că totul e un mit. Locurile “fierbinţi” sunt semnalizate abundent şi nu s-a întâmplat vreodată să reacţioneze vreun oficial când am scos aparatul. Unde mai pui că sediile diverselor instituții de stat sunt atât de urâte încât camerele foto sar singure în rucsaci la vederea lor.

Teheran. Parliament.

 

Cu oamenii este şi mai uşor. Dintotdeauna mi s-a părut nepoliticos să fac poze pe furiş, iar la început nici nu îndrăzneam să cer voie, convins că voi fi refuzat. Marele regret fotografic al acestui periplu iranian este că nu am avut mai mult curaj. Să ai tu şi pentru mine.

Nu este nicio problemă să ceri voie şi vei fi surprins câte “da”-uri vei auzi. Porneşte de la premisa că iranienii nu sunt în niciun fel diferiţi de noi, iar comunicarea cu ei va fi exact cum trebuie, şi anume firească. Nu vei avea decât de câştigat.

Ca să-ţi sporeşti şansele, întreabă “foto mişé?” (“se poate să vă fac o poză?”). Vei impresiona prin deschiderea ta către farsi, iar singurul pericol pe care l-ai avea de înfruntat ar fi o cascadă de răspunsuri tot în farsi, pe care o poţi zăgăzui cu un simplu “farsi nemidunam” (“nu ştiu farsi”). În paranteză fie spus, limba e influenţată de arabă, dar nu e de origine arabă şi ar fi bine să nu faci confuzii între Iran şi ţările vecine, ca să nu răneşti orgolii.

Banii vorbesc. Pe românește.

Banii îţi dau două motive să iubeşti Iranul. În primul rând, totul e atât de ieftin! Din fericire pentru tine şi din nefericire pentru iranieni, sancţiunile economice internaţionale au influenţat crunt puterea financiară a rialului, iar valoarea acestuia a scăzut cu 40% în doar câteva luni. Ceea ce înseamnă că, cinic vorbind, este momentul perfect să vizitezi această ţară, trăind “ca un rege”, cum glumea o cunoştinţă locală.

Abundența petrolului face ca multe lucruri să fie şocant de ieftine. Un litru de benzină, de exemplu, costă între 70 de bani şi 1,40 lei. Nici transportul în comun nu e scump: o călătorie cu excelentul metrou din Teheran e 30 de bani, iar un autocar VIP, cu fotolii largi şi suc şi prăjiturele din partea “şoferului”, costă doar 8 lei pentru o distanţă de 300 de kilometri.

Al doilea motiv monetar de iubit Iranul ar fi că un dolar se schimbă pentru aproximativ 35.000 de riali. Te-ai prins? Rialul are acum EXACT valoarea leului nostru vechi, detaliu care te va ajuta să te orientezi fără greş în hăţişul de oferte şi contraoferte din bazaruri.

Dar ce sunt tomanii? Pentru că rialul are putere de cumpărare atât de mică, iranienii folosesc tomanul (echivalent cu zece riali) şi mai scapă de zerouri. În Iran poţi înţelege cât de derutante sunt preţurile româneşti pentru străinii veniţi în vizită. Şi la ei, ca şi la noi, “200” însemna două valori diferite, doar că acolo nimeni nu se foloseşte de confuzie ca să te înşele.

Să nu te heran prea mult. Spre Shiraz.

Am bătut jumătate de Teheran ca să vedem Muzeul de Artă Contemporană. Operele semnate de Picasso, Matisse, Van Gogh, Miró şi Dalí adunate într-o colecție estimată la 3 miliarde de dolari erau, momentan, surghiunite în subsol şi eclipsate de expoziţia unui obscur pictor german. Ne-am dat seama că nu e de glumit cu Teheranul şi că trebuie să schimbăm smogul cu nişte aer curat.

Teheranul a fost greu de înghiţit. Foarte poluat şi aglomerat, cu distanţe mari între obiectivele turistice şi cu preţuri piperate la hoteluri. Dar oprirea s-a dovedit a avea şi un avantaj: a subliniat cât de frumos e restul ţării.

Le-am zis la revedere parcurilor insipide, intersecţiilor impracticabile şi muzeelor închise şi-am plecat la Shiraz.

Din episodul următor: Cu “hârbul” la Shiraz. Hotel versus “case tradiţionale”. Starul mort acum 700 de ani. La o bere de piersici. Dizi până crăpi. Încercări de itinerariu. Zi “mersi”. Dovezi de ultra-ospitalitate.

Text și foto: Ștefan Dobroiu.

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 13 Comentarii

  1. Costin says:

    Bun. Mulţumim!

  2. Marius W. says:

    Uf! Si eu tanjesc la Iran. Multumesc pentru articol, abia il astept pe cel de maine (sau cand va fi postat)!

  3. Nora says:

    Foarte frumos scris articolul! Asteptam cu nerabdare continuarea! Multumim!

  4. cezar says:

    Interesanta calatoria 🙂
    Ref. la preturi, stati linistiti, per total “tehranul” e mai scump cu 20-50% (groceries, rent) decat Bucale – care, din cate mi s-a mai spus si am mai vazut si pe numbeo, este unul din cele mai ieftine locuri de pe planeta.

  5. Kiru says:

    Excelent! Nu stiam mai nimic despre Iran. Nu te opri!

  6. Marin says:

    Buna,
    Eu si sotia am locuit 4 ani in Iran (Teheran), intre anii 1988-1992. Deci, ne-a prins revolutia acolo. Pe 18.12.1989 am asistat la primirea lui lui Ceausescu pe aeroprtul Mehrabad iar pe 20 la plecarea lui. Am vizitat : Shiraz , Esfahan (de mai multe ori), Qom, Chealuz, s.a
    Avem amintiri multe si deosebite din aceasta tara.
    Iranienii sunt un popor deosebit (nu ceea ce par …)

    • Tedoo says:

      @Marin: Multumesc pentru comentariu. Te invidiez ca ai fost in Qom, un loc pe care as vrea si eu sa-l vizitez. Daca vrei sa povestesti mai multe despre Iran, esti invitatul nostru.

  7. lucian says:

    cateva detalii va rugam se poate despre procedura de obtinere a vizei. cat dureaza, ce sanse ai sa nu o primesti daca intri si iesi cu trenul, se lipeste in pasaport sau se da separat? merci

  8. Stefan says:

    Lucian, procedura de obtinere a vizei este destul de complicata, pentru ca iti trebuie o invitatie din partea ministerului de externe de la Teheran. O poti obtine de la agentii de turism locale. Cea la care am apelat eu are site-ul iranianvisa.com. Inarmeaza-te cu rabdare, pentru ca toate operatiunile dureaza cam doua luni, va trebui sa scrii multe mailuri, sa faci niste plati prin Western Union, sa obtii dovada ca esti clinic sanatos si sa ai un cazier imaculat. Poti incerca pentru aprilie, primavara si toamna sunt perfecte pentru mers in Iran. Un bilet de avion cu Pegasus m-a costat 300 de euro (via Istanbul), cumparat cu o luna inainte de calatorie 🙂

    @cezar
    te asigur ca in octombrie teheranul era mult mai ieftin decat bucurestiul. nu stiu nimic de chirii, dar ca turist am ramas uimit cat de mici sunt preturile. am stat la confort de 2-3 stele, iar preturile pe noapte au fost intre 20 si 60 de lei. O masa la un restaurant de fite a costat 30 de lei, iar in Qom am avut un pranz cu falafel si un iaurt de 400ml care a costat 75 de bani. o calatorie cu metroul in Teheran este 35 de bani. Sigur ca in Iran poti cheltui multi bani, dar crede-ma ca trebuie sa te chinui pentru asta.

  9. lucian stefan says:

    da,intr-adevar IRAN-ul este o tara frumoasa si fata de tot ce stiam din Romania+internet+ stiri lucrurile sint total diferite,mi-a placut in Iran si ma voi mai duce,oameni sint deosebiti de ospitalieri,am fost si la QOM
    problema cea mai mare este ca trebuie sa ai mare rabdare deoarece felul iranienilor este mai calm decit al ardelenilor
    Cu toate astea parerea mea personala este ca avem mult de invatat de la acesti oameni,macar doar pentru faptul ca sint mult mai politicosi si mai omenosi
    Se vede ca nu sint stapiniti de EUROPA sau alte state la care pricipalula politica e sa te taxeze si ca te scoli din pat
    Pacat ca aerul lor e prea poluat

  10. nicol says:

    Buna.Ca un comentariu despre aceasta tara iran,pot sa spun ca este o tara minunata oamenii sunt primitori,sufletisti.Ma aflu in aceasta tara de ani buni,am invatat multe de la acesti oameni.Dar si tara noastra este minunata.

  11. stoiana says:

    Am citit cu multa placere articolul tau, interesant, amuzant si vioi care deschide o portita spre Iranul invaluit de tot felul de mituri si propaganda politica.
    Sant stabilita de 19 ani in Iran Teheran si pot spune ca iranienii sunt un popor mare si special in multe privinte dar mai ales spiritual. Mentionez numai cele mai cunoscute minuni iraniene:
    – faimosul covor persan o capodopera unica si fara de contestat iubit de toate popoarele, in spatele caruia se ascunde un imens talent artistic si multa iubire de frumos
    – extraordinarul motto persan inscriptat deasupra portii principale a sediului Natiunilor Unite care spune:
    “Urmasii lui Adam fac toti parte unul din celalat,
    Iar esenta creatiei lor este una si unica.”
    E clar ca un popor care a urmat o asemenea mentalitate de cel putin de 3000 de ani are un imens potential umanitar si o imensa dotare spirituala
    – ospitalitatea iraniana si tendinta de a se imprietenii cu toate nationalitatile, ma refer la oamenii obisnuiti nu la politica, este recunoscuta de oricine a avut o experinta de calatorie in Iran
    – marea contributie a iranienilor la stiinta: marele Avicena, tatal medicinei moderne; Razi, chimistul care a descoperit alcoolul sanitar, multi matematicieni, astrologi, chimisti carora n-am putut sa le retin numele dar care pot fi gasiti usor in toate referintele de specialitate
    – marii poeti Hafez, Moulavi, Haiiam
    – purtarea umana si compasionanta a marilor lor imperatori Darius si Uros cu popoarele pe care le cucereau unde de multe oir, pentru bunul lor renume intre toate popoarele din vremea lor, erau intimpinati ca eliberatori si nu ca dusmanii
    – in ultimii 35 de ani au stabilit cel mai independent regim din lume care in acelasi timp in care este demn de sine si eliberat de orice fel de dominare straina, respecta toate popoarele si nu exploateaza pe nimeni
    Trebuie sa recunoastem ca ce e al lor e al lor si merita tot respectul.

  12. CRINA says:

    Am citit cu deosebit interes articolul,mai ales ca-mi doresc sa vizitez Iranul; m-a fascinat intotdeauna, mai ales ca,in copilarie am citit faimoasele :1001 de nopti”; am si gasit o oferta la o agentie serioasa(cred) – paralela45 si sper sa ajung in primavara asta – pe la sfarsitul lui aprilie.

Lasă un comentariu la Tedoo