Tedoo cu Brad Florescu

În jurul lumii, cu SkyTeam și Românii (Ep. 2): Cum am scăpat de frica de avion.

Află prin ce meșteșug măiastru m-au lecuit cei de la TAROM de frica de avion.

RTW TaromDSC00099

Dacă te așteptai să-ți povestesc astăzi despre prima destinație din turul în jurul lumii, oprește-te din citit: nu vreau să te dezamăgesc. Înainte de decolare mai am o poveste de spus și niște mulțumiri de adresat unor oameni care m-au scăpat de frica de avion. Sau mai bine de zis de frica de zbor, că avioanele, săracele, nu m-au speriat niciodată.

TAROM se milostivește de mine

- Cum, Brăduț, tu pleci în așa o călătorie și ți-e frică să zbori cu avionul? Sau ai glumit cu articolul respectiv?

Ana Piscu de la TAROM îmi citise “Confesiunile unui fricos de avion” și mă privea cu o compasiune aproape maternă. Ceea ce, având în vedere diferența de minus 12 ani în favoarea ei, mă făcea să mă simt ca un bolnav de gută.

- N-am glumit, Ana. Chiar mi-e frică.
- Și cum o să te descurci atâta drum?
- Ca și până acum: cu post și rugăciune.
- Nu se poate. Trebuie s-o rezolvăm cumva până pleci.

Două zile mai târziu, Ana îmi trimitea pe email “programul de tratament”: o vizită la Turnul de Control de la AIHCB (despre care am scris deja aici), un tur al facilităților de mentenanță și o șuetă la cafea cu piloții care aveau să mă zboare la Londra, în primul segment al itinerariului. “Sunt sigură că o să scapi de frică”, își încheia Ana mesajul. Mulțumesc.

Atmosfera de la Turnul de Control nu m-a liniștit prea tare, că nu de-acolo se hrăneau fobiile mele. Nu de la sol, ci din aer venea groaza. Turbulențe, oboseala metalului, fisuri, cine știe ce se poate întâmpla cu un avion supus atâtor presiuni la 10.000 de metri altitudine?

Vulcanul de liniște de la serviciul tehnic

Un vulcan erupând liniște, șeful serviciului tehnic TAROM părea genul de om căruia poți să îi detonezi o petardă la ureche și nu va  întoarce capul până nu-și termină treaba. Pentru domnul Marian Ioniță, vizita mea era doar un alt task pe lista zilei, task pe care îl trata calm și profesionist, fără amabilități inutile, dar și fără ironiile pe care întrebările mele de chibiț le-ar fi meritat cu prisosință.

Poftiți, priviți, fotografiați, întrebați, domnule ziarist.

Nu m-a liniștit să văd că, în cadrul unei revizii generale, avionul este verificat milimetru cu milimetru, că orice fisură cât de mică este depistată și remediată, că fiecare piesă, unealtă și mână de lucru implicate în mentenanță sunt inregistrate cu sfințenie, nu m-a liniștit nici lista de certificări și răs-certificări ale TAROM pe standarde internaționale și tipuri de aeronavă, nici calificările și ultracalificările mecanicilor și inginerilor, nici curățenia de maternitate din hangar, nici faptul că o companie elvețiană își trimisese avioanele la reparat fix în România. Lucrurile acestea le știam sau le puteam afla și fără să deranjez.

Ce m-a liniștit – și ce-a făcut să merite vizita și deranjul – a fost atmosfera din hangar. Când știi că viața atâtor pasageri și reputația companiei pentru care lucrezi depind de fiecare mic detaliu al muncii tale, normal ar fi să-ți tremure mâna pe șurubelniță. În hangarul TAROM nu tremura nicio mână. Vulcanul-șef își revărsase calmul suveran asupra angajaților săi, care roboteau în liniște și ordine, fiecare acoperindu-și mai întâi bucățica lui, apoi verificând lucrarea colegului. “Double check three times”, vorba unui regizor cu care am lucrat la un moment dat.

L-am fotografiat pe domnul Ioniță, încercând să-i memorez calmul în vederea proximei și inevitabilei decolări de peste 48 de ore. Cum vor începe demonii să mă împungă, am să le-arăt imaginea inginerului și se vor duce pe pustii. Mulțumesc.

Frica de avion, faza terminal

Fac repede checkin-ul, la desk-ul pentru frequent fliers. Trec și de controlul de securitate, cu tot cu laptop, iPad, Samsung Galaxy Tab și cele două aparate foto. Rucsăcelul de cabină are zece kilograme, bagajul de cală – douăsprezece.

Aripa nouă a terminalului internațional e impresionantă: super design, curățenie, liniște, toate la locul lor, Henri Coandă poate concura liniștit la titlul de “cel mai chic aeroport european”. Bravo cui l-a aprobat.

Două ore treizeci până la decolare. Cei doi piloți au venit și ei mai devreme și mă așteaptă în salonul business al aeroportului, care servește și ca lounge SkyTeam. Ne luăm câte un capuccino și ne așezăm în camera de fumat. Ei nu fumează, dar se vor sacrifica pentru “pacient”. Comandantul are 33 de ani, secundul – 28. Mi-ar putea fi frați mai mici.

Ce-ați vrea  să știți, domnule Florescu?

Multe. Tot, dacă se poate. Cum e cu furtunile, dacă există la bord un radar meteo, cum se evită zonele cu turbulențe severe, ce se întâmplă dacă sunt probleme la decolare, cât de sigur e avionul cu care vom zbura peste un ceas și ceva, etc, etc. Vizita la hangar speriase doar un stol de demoni, mai aveam unul de rezervă.

Din nou, lucrurile pe care le auzeam îmi sunau cunoscute. Firește că exista un sistem de evitare a furtunilor, că niciun pilot nu e nebun să se ia la trântă cu stihia, ca există culoare de zbor alternative, altitudini alternative și că avionul este sigur din motivele a, be și zet.

- A318 e cel mai mic aparat din familia lui, dar are motoare la fel de puternice ca restul seriei. Noi îi spunem “mașina de curse a flotei”. Să-l vedeți cum țâșnește la decolare, uite-așa…

Și comandantul zvâcni abrupt palma întinsă către fereastra dincolo de care Airbusul era deja în pregătiri pentru cursa de Londra.

Da, nu lucrurile pe care le auzeam m-au liniștit, ci modul cum mi-au fost spuse. În tratarea unei fobii, care are cel mai adesea o sorginte irațională, conținutul verbal al terapiei e mai puțin important decât cel non-verbal. Gesturile, privirea, tonul și modulația vocii, acestea fac diferența.  În după-amiaza aceea de sâmbătă, 15 octombrie, non-verbalele echipajului TAROM mi-au împrumutat încredere. Nu știu cum au făcut, dar a mers.

M-am urcat în “mașina de curse a flotei”, m-am așezat pe locul meu de la fereastră și am decolat spre Londra fără ochi închiși, fără palme transpirânde și inimi cât un purice, iar zborul l-am trăit admirând cerul, nu rugându-mă la el. Și atunci și de fiecare dată de atunci. Mulțumesc.

Foto și video: Brăduț Florescu, octombrie 2011.

(va urma; în episodul viitor chiar povestesc despre Londra și românii ei).

Comentarii - 2 Comentarii

  1. Maggie spune:

    Puahhhh … as vrea sa am si eu parte de terapie atat de eficenta. Pentru mine fiecare zbor, lung sau scurt imi mananca efectiv ani buni din viata si frica e atat de mare incat imi afecteaza destul de rau psihicul… frica de moarte e prea mare !

  2. sorin spune:

    Te invidiez pentru experienta traita alaturi de piloti, in turnul de control si in hangarul TAROM. Bine, in hangar am fost si eu chiar de doua ori…

    Dar nu te urasc in sensul negativ ci in cel pozitiv:). Imi dai ambitia sa fac lucrurile si mai bine, iar intr-o zi cu siguranta voi ajunge sa vizitez turnul de control si poate chiar sa fac inconjurul lumii cu avionul :D.

Lasă un comentariu