Tedoo cu Brad Florescu

Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 4) – Alcool, Cafea, Droguri si Treabă Mare.

La primul restaurant din Tuk-Tuk, cum treci de curbă, dai de alt semn, care pare să îl contrazică pe cel din aeroport: „We Sell Magic Mushroom”. Textul e însoțit de imagini suggestive: o ciupercă gigantică și niște norișori psihedelici, ca să fie clar. Al doilea restaurant afișează aceeași ofertă. Al treilea – la fel. Magic Mushroom, Magic Mushroom. Sunt celebrele ciuperci halucinogene, care răsar după ploaie din balega de bivol. Nu glumesc și nu încerca asta la țară. Funcționează doar în baligi tropicale.

Varianta oficială referitoare la originile etniei Batak zice că niște tovarăși din sudul Chinei s-au urcat pe corăbii, au traversat mările, au ajuns în Sumatra și s-au stabilit în jurul lacului Toba. Pentru cât interes antropologic există în regiune, explicația asta e suficientă.

Însă, privind chipurile oamenilor, ceva nu se leagă. În cel mai proxim caz, etnicii Batak au trăsături Negrito sau melaneziene. O comparație cu est-africanii sau amerindienii de pe coasta Pacificului n-ar fi nici ea foarte deplasată. Iar dacă le asculți muzica și vorba, poți jura că pe celălalt mal al lacului Toba se află Polinezia Franceză.

Poștașul sună de 7 ori.

Mr. Posmen semăna mai mult cu Clark Gable decât cu Jackie Chan. Şi nu doar semăna, dar se și purta ca un actor din filmele americane: uitătură piezișă, gesturi largi și replici în coadă de pește, care dădeau impresia că omul știe mult mai multe decât spune.

– Tu cauți ceva, iar eu pot să te ajut să găsești…
– De unde știți că aș căuta ceva?
– Văd în ochii tăi…

Slavă ție, cititorule în suflete!

– Caut Kopi Luwak
– Ce e aia?
– Cea mai scumpă cafea din lume. Am înțeles că există prin zonă.
– Dacă există, o vom găsi…o vom găsi…

M-am așezat lângă Mr. Posmen, pe băncuța de lemn a birtului unde se vindea tuak și nimic altceva. Fără să comand, am primit o halbă plină cu acest vin lăptos de palmier, vecin la gust atât cu chardonnay-ul cât și cu borșul. Natural sută la sută, slab alcoolizat, deschizător de suflete și declanșator de limbuție, tuak-ul e băutura casei în Sumatra de Nord. Un bun național. You either love it or hate it.

– Cum te numești?
– Brad.
– Eu sunt Posmen.
– Post man…Lucrezi la poștă?
– Nu POST MAN! Posmen, cum se aude. Ăsta e numele meu.

Da, scuze, trebuia să-mi dau seama. În Indonezia sunt milioane de domni pe care îi cheamă Suparman.

Povestea lui Posmen merita un film. Dar nu un western dramatic sau o trilogie istorică, ci o comedie de situație. În cei 20 de ani de căsnicie fericită, nevasta îi dăruise 6 fete. Posmen trăia cu 7 femei în casă. Casele din Sumatra au o singură cameră. Tu-ți dai seama?

– Acum locuiesc doar cu cinci, că alea două mari sunt studente la Medan. Vin numai în vacanțe.
– Şi cinci e enorm! Cum faci față?
– Muncesc. Trebuie să muncesc ca să le întrețin.
– Nu la asta mă refeream…cum reușești să coabitezi cu 5-7 femei în fiecare zi? Până se machiază toate apune soarele!
– Tocmai de-aia, te rog, am nevoie să lucrez. Dă-mi ceva de făcut.
– Ce să-ți dau de făcut? Cu ce te ocupi?
– Sunt ghid turistic.
– Aha. Deci recunoști: nu vrei să muncești. Vrei să scapi de-acasă.
– Şi una, și alta.

Oricât de documentat aș fi fost pe subiectul cafelei sumatrane, aveam nevoie de un om care să cunoască locurile și localnicii, să mă ducă pe la plantații și să vorbească idiomul Batak. Posmen părea omul potrivit.

Am discutat în linii mari itinerariul: două zile pe înălțimile din Samosir și două-trei zile în jurul lacului. Banii n-au fost o problemă. Cât i-am oferit, atât a acceptat. Își dorea foarte mult să plece de-acasă. L-am lăsat să-și termine tuak-ul și m-am dus să mă culc. În camera mea nu erau 5 femei.

 

Luwak. Kopi Luwak.

Englezii îi spun „Asian Palm Civet”, iar indonezienii îi zic “Luwak”. În română se traduce prin “zibetă” și, tehnic vorbind, e un fel de viezure. Animăluțul cu pricina – foarte drăgălaș dealtfel – a avut un trai liniștit până a descoperit cafeaua. Noaptea, când fermierul doarme, viezurii se furișează pe plantații, se hrănesc cu cele mai coapte fructe de cafea și o tulesc înapoi în pădure. Dimineața, conform ciclului natural, elimină boabele nedigerate. Ca tot omul.

Nu știu cum naibii s-a întâmplat că cineva s-a gândit să culeagă bobițele din colbul junglei și să vadă ce gust are cafeaua după ce-a trecut prin burtica zibetei. Aparent, enzimele din aparatul digestiv al animalului imprimau boabelor un gust special, inegalabil. Un expert (sau un bun afacerist) a căzut lat de admirație și așa s-a născut cea mai scumpă cafea din lume: Kopi Luwak. În SUA sau Anglia, se vinde cu până la 100 de dolari ceașca. Ştiu că am mai povestit despre asta dar, vorba dirigului meu, „dacă nu v-am spus-o, v-o repet”.

Gustul e doar un argument subiectiv în ecuația acestui preț inimaginabil. Principalul argument, cel de piață, e raritatea produsului: anual se obțin doar 1000 de kilograme. Deși, după vizita mea pe Samosir, e posibil ca producția să crească. Nu râde, că nu e de râs.

– Kopi Luwak? What is Kopi Luwak?
– Nu știi? Cafeaua aia scumpă scoasă din rahat…
– Nu, nu știu. Avem noi așa ceva aici?

Rose, patroana pizzeriei Rumba și Tika, proprietara librăriei “Penny’s Books” (sic!) nu auziseră în viața lor de cafeaua-minune. Le-am explicat în linii mari care e treaba. Au făcut șoc când le-am spus prețul.

– Cât înseamnă asta în rupiah?
– Un milion trei sute.
– Un milion trei sute??? Cine ar da atâția bani pe o ceașcă de cafea?
– Surprinzător de multă lume, le-am răspuns, citând-o pe Roxana.

Poate din cauza vechilor coloniști, poate din cauza noii colonizări prin televiziune, asiaticii îi privesc pe albi ca pe niște mașini de făcut bani din nimic. Nu neg, civilizația occidentală e expertă în asta. Dar mi se pare amuzant ca un român, reprezentant al unui neam cu un picior în Europa și celălalt în Orient, să fie asimilat Vestului pragmatic și neguțător doar pe bază de culoare a pielii. E și asta o formă de rasism. Omul alb cumpără, vinde, cumpără, vinde…

–    Cât vrei să cumperi?
–    Nu vreau să cumpăr. Vreau să văd ce e cu cafeaua asta.
–    Cum adică nu vrei să cumperi?
–    OK, dacă e, cumpăr.
–    Bine. Mâine ne sunăm rudele, să vedem ce aflăm.
–    Ei, nu le sunați chiar pe toate…

În tradiția etnicilor Batak, „rudă” desemnează orice persoană cu care împarți numele de familie. Toți alde Sirait, toți Simamora, toți Siregat se consideră membri ai aceluiași clan chiar dacă, în istoria recentă a familiei, sângele n-a scris niciun rând. Pe logica asta, decarul Naționalei, George Florescu, ar trebui să-mi dedice frățește golul pe care încă nu l-a dat, iar firma de avocatură „Florescu și Asociații” s-ar cuveni să-mi ofere servicii gratuite. Nu, unchiule?

Tot pe logica asta, am amânat plecarea cu o zi. Posmen era îmbrăcat în negru și se grăbea la înmormântare. Îi murise “fratele”.

–    Vai, Posmen, ce nenorocire. Îmi pare foarte rău. Câți ani avea?
–    32.
–    Accident?
–    Nu. Droguri. Chimicale, porcării de pe-afară. I-am zis cu toții să se potolească, n-a ascultat. A băut și s-a drogat până a crăpat inima în el.
–    Păcat.
–    Da, păcat. Era băiat frumos și cânta bine la chitară.
–    Îmi pare rău.
–    Ne vedem pe la 8, mai discutăm traseul. Adu o hartă.

Eco, organic, kaka

Am văzut de curând un material care susținea că rahatul face Pământul să se învârtă. Confirm teoria și o susțin cu două argumente. Pe primul l-am prezentat deja: Kopi Luwak, cafeaua născută din fecala viezurelui asiatic. Al doilea argument răsare din fascinanta lume a drogurilor psihoactive. Sau cum le zice.

Dă-te jos din avion pe orice aeroport internațional indonezian și vei vedea următorul avertisment: „Bun venit în Indonezia. Traficul de droguri se pedepsește cu moartea.” Scurt. Până la scanner, mai ai câteva coșuri de gunoi să scapi de marfă.

Doi nigerieni care n-au citit atent semnul respectiv, Samuel Iwachekwu Okoye și Hansen Anthony Nwaliosa, au sfârșit sub gloanțele plutonului de execuție indonezian pe data de 26 iunie 2008, ziua Internațională Anti-Drog. Asprimea cu care Indonezia pedepsește traficul de droguri i-a pus președintelui SBY tot Amnesty International-ul în cap.

La primul restaurant din Tuk-Tuk, cum treci de curbă, dai de alt semn, care pare să îl contrazică pe cel din aeroport: „We Sell Magic Mushroom”. Textul e însoțit de imagini suggestive: o ciupercă gigantică și niște norișori psihedelici, ca să fie clar. Al doilea restaurant afișează aceeași ofertă. Al treilea – la fel. Magic Mushroom, Magic Mushroom. Sunt celebrele ciuperci halucinogene, care răsar după ploaie din balega de bivol. Nu glumesc și nu încerca asta la țară. Funcționează doar în baligi tropicale.

– Nu vă e frică să puneți semnele astea în stradă? Fiți și voi mai discreți.
– Da’ de ce să ne fie frică?
– Pentru că drogurile sunt ilegale, de exemplu.
– Magic Mushroom is no drug. It’s a plant. It’s natural and organic. It comes from the kaka!
– The what?
– The kaka, the shit of the buffalo!
– Ce haios, și în română tot kaka spunem.
– You see?

În Thailanda se folosește balega de elefant. Cică e mai bună decât cea de bivol. Tu te bucuri că ai plătit “doar” 10 euro pentru un sfert de oră călare pe pachiderm. Băieții se bucură că au cu ce să-i umple burta animalului. Așteaptă ploaia și vând ce răsare.

Înapoi în Indonezia. Mi-e foame. Intru într-al patrulea restaurant din Tuk-Tuk, deschid meniul la pagina de mic dejun și citesc: “Mushroom omelette, no magic.” La banii ăștia, ar fi fost și culmea.

(va urma)

Toate episoadele foiletonului pot fi citite aici.

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Un Comentariu

Lasă un comentariu la In cautarea cafelei perfecte - scurt eseu de prajitor| Blog si forum de Espressomani…