Tedoo cu Brad Florescu

Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 2) – O, pământ Batak!

Cum se înmulțesc stelele în Malaezia. Ultimul vapor pentru Medan. De ce nu stau asiaticii la plajă. Cea mai bună mașină din lume. Singur împotriva a 600.000 de chinezi. Lacrima lui Antony.

Boat Penang to Medan

Cum se înmulțesc stelele în Malaezia. Ultimul vapor pentru Medan. De ce nu stau asiaticii la plajă. Cea mai bună mașină din lume. Singur împotriva a 600.000 de chinezi. Lacrima lui Antony.

Cum se înmulțesc stelele în Malaezia.

Neștiute sunt căile hotelăriei. Cu doar 6 luni în urmă, Bayview Hotel Penang era un așezământ cinstit și curat, care nu se evidenția prin nimic în afară de restaurantul rotitor de pe acoperiș. Nici scump, nici ieftin, nici grozav, nici jalnic. Una dintre puținele opțiuni medii din Georgetown, Penang, Malaezia, oraș pe care l-aș putea numi „al contrastelor” dacă nu mi-ar fi groază de clișee.

De la ultima vizită și până acum, multe trebuie să se fi întâmplat cu hotelul. Îi apăruse încă o stea pe blazon – acum avea 5, deși cu greu i-aș fi putut da mai mult de 3 și jumătate – iar prețul afișat la recepție se triplase. Dau ochii roată prin lobby: să vezi că am greșit hotelul. Dar nu, totul era la locul lui: bărulețul întunecos cu cafea supraevaluată, portarii indieni și aceiași doi sino-malaezieni la recepție, cu aceleași fețe lungi și obosite.

- Cum se face că acum aveți 5 stele și prețuri triple? Ați schimbat cumva aparatele neajustabile de aer condiționat? Ați angajat în sfârșit un om la piscină? Ați introdus internetul wi-fi în prețul camerei? Ați reparat sifoanele din băi, să nu mai curgă apa prin toată camera?
- Nu, domnule. Avem noi manageri. De 5 stele.
- Se poate să nu mai angajați niciun manager până mâine? Nu de alta, dar mi-e că mă culc la Bayview și mă trezesc la Burj Al Arab.

Discutam de dragul discuției, că rezervarea mi-o făcusem deja pe latestays.com, la prețul vechi, de 3 stele. Fața lungă s-a întristat un pic, mi-a dat cardul de la cameră și s-a întors cu nasul în calculator. Somn ușor.

 

Ultimul vapor pentru Medan.

Dimineața, primul drum l-am făcut la agenția de voiaj, să-mi cumpăr bilet de vapor pentru Medan. Pe geamul biroului, o veste tristă:

“Cu regret vă informăm că ultima cursă Penang-Medan va fi operată pe 14 iunie, serviciul urmând a fi desființat după această dată”.

Kenangan 3, vaporașul care legase atâta vreme Malaezia de Indonezia, pierduse războiul cu avioanele. De ce să faci 7 ore când poți să faci 45 de minute? De ce să suporți valurile și capriciile vremii când poți să plutești lin, la 8.000 de metri altitudine, deasupra tuturor. De ce să plătești 30 de euro pe un bilet de vapor dacă un zbor dus te costă doar 25?

Din dragoste pentru vânt și pentru mirosul apei sărate și pentru legănarea valurilor. Din sentimentul de eternitate pe care marea ți-l lipește pe inimă atunci când o străbați. Din pasiune pentru poveștile cu navigatori, exploratori și pirați.  Din respect pentru timpul trecut, obișnuit să curgă încet și fertil, ca un fluviu. Cu alte cuvinte, din romantism.

Dacă cineva ar fi încercat să numere romanticii de la bordul lui Kenangan 3, ar fi rămas dezamăgit. Indonezienii nu merg în Malaezia pentru povești cu prințese, ci pentru bani. Unii o fac legal, alții își riscă viețile străbătând Strâmtoarea Malacca în bărci de pescuit. Cu doar o săptămână în urmă, 16 imigranți ilegal muriseră în cala unui barcaz răsturnat de furtună. Malaezia e bogată, Indonezia e săracă. Viața unui om valorează mai puțin decât un salariu la negru ca dansatoare la bară, femeie de serviciu sau spălător de vase.

Judecând după limbă, fizionomie și vestimentație, majoritatea pasagerilor erau etnici Batak, din regiunea înălțimilor Karo (unde a erupt vulcanul Sinabung). Se întorceau acasă încărcați de baloți cu haine și aparatură electronică. Vaporul s-a pus în mișcare, a trecut pe sub incredibilul Penang Bridge (13.5 kilometri) și a intrat în mare deschisă. Imediat, bieții munteni au deschis pungile de hârtie din dotare și au început să vomite în cor. N-am rău de mare dar aerul din cabină devenise irespirabil și am tulit-o pe punte ca să nu vomit din empatie.

De ce nu stau asiaticii la plajă.

În sud-estul Asiei, unde oamenii sunt mai negricioși de la natură, companiile de cosmetice vând produse pentru albit pielea. Idealul de frumusețe are pielea albă și trăsături europenizate. Într-o mare și bizară majoritate, vedetele pop, actorii sau starurile TV au un părinte asiatic și unul alb. Pielea palidă înseamnă noblețe, pielea întunecată e motiv de rușine. Pe plajele din Asia australă, localnicii vin doar seara, la apus. Când merg pe motorete, la temperaturi de peste 30 de grade, sunt încotoșmănați până în gât. Când merg pe stradă, se acoperă cu șepci și umbrele. Ca să nu-i vadă soarele, să-i bronzeze și să-i urâțească. Din acest motiv, puntea vaporului era pustie. Oamenii preferau să-și verse ficații în cabina aglomerată decât să respire aer curat sub „mutilantele” raze solare. Asta e lumea în care trăim, mai nou.

Am stat cinci ore pe punte, privind marea și învățând un pic de indoneziană. Din când în când, ridicam privirea încercând să deslușesc conturul coastei. Dar aerul era umed și pâclos. Nu se vedea nimic. Când am ajuns în dreptul unui cargobot la ancoră, am știut că portul e pe-aproape și am revenit în cabină, unde-mi lăsasem nonșalant toate bagajele.

Acum ar trebui să povestesc cum mi-au dispărut laptopul și camera foto, cum am mers la căpitan, cum – la debarcare – fiecare pasager a fost percheziționat, cum l-a prins poliția de frontieră pe hoț și cum mi-am recuperat bunurile, nu înainte de a fi mustrat de autorități că le-am lăsat nesupravegheate.

Dar n-am cum să povestesc toate astea, pentru că nu s-au întâmplat. Lucrurile mele erau fix unde le lăsasem, iar singura amenințare care plana asupra lor era dansul îndrăcit care se încinsese în cabină. Stewarzii avuseseră ideea ghidușă de a ridica moralul vomitivilor punând la boxe un CD al trupei Marsada, foarte în vogă printre etnicii Batak. Pe ultimele mile marine din drumul către casă, pe ultimele mile ale istoriei acestui drum peste mări, 150 de oameni cântă și dansează printre valize, baloți, coșuri de gunoi.

„Boasama
Arian borngin lalala
Huingot ingot hoooo?”

“Oare de ce
Noapte și zi
Îmi amintesc de tine?”

Nu atinsesem încă pământul Sumatrei, dar insula îmi ura deja „bine ai revenit”, prin cântecele și prin oamenii ei frumoși și nebuni. Oare de ce, noapte și zi, îmi amintesc de ea?

 

Cea mai bună mașină din lume.

Din portul Belawan până în centrul Medanului sunt 25 de kilometri. I-am parcurs într-un microbuz, înghesuit între backpackeri echipați până în dinți și bătrânici ne-echipate cu dinți. Mașina era în același timp o ruină și un miracol tehnologic.

- Ce marcă, e dom’ne? îl întreb pe șofer.
- Isuzu.
- Din acest moment, Isuzu e cea mai bună mașină din lume.

Fierul ruginise demult, rugina rezultată ruginise la rândul ei, iar noua rugină ruginea în continuare. Kilometrajul se dăduse peste cap de mai multe ori decât acrobații din trupa Spelbound. Dar, printr-o vrajă a materiei, elementele componente ale vehiculului reușeau cumva să se țină laolaltă și să mă lase în fața hotelului o jumătate de oră mai târziu.

Pe trotuar, la vânătoare de clienți, o față cunoscută. Antony, șoferul de becak care mă dusese anul trecut până la Berastagi.

- Antony! (îl cunoașteți de aici)
- O! My friend from…România? You back!

Indonezienii nu pronunță “Romeinia” sau “Rumania”, ci “România”.

- Cât stai?
- O lună. Dar la Medan o singură noapte.
- Sper că nu mă pui iar să te duc cu becak-ul până la Berastagi. A doua oară nu mai fac nebunia asta.
- Nu, stai liniștit, o să închiriez o mașină. Dar diseară vreau să mă duci la un karaoke unde se cântă muzică batak.
- OK, boss. La ce oră?
- La 8.

Singur împotriva a 600.000 de chinezi.

Trei ceasuri mai târziu, urc în becak-ul hodorogit și pornesc, cu Antony la ghidon, spre Matahari Mall, paradis al shopping-ului și divertismentului într-un oraș sărac și suprapopulat. La ultimul etaj erau săli de karaoke.

- Regret, domnule, nu avem nicio sală liberă. Recepționera regreta într-o engleză execrabilă.
- Nici mai târziu?
- Nici mai târziu. Azi e mare sărbătoare budhistă. Toți chinezii au ieșit în oraș.

Premisa 1:
Medanul are 2 milioane de locuitori, din care o treime sunt chinezi.

Premisa 2
Când vor să se distreze, chinezii indonezieni aleg sălile de karaoke.

Concluzie:
Alesesem cea mai proastă zi din an.

-    Boss, mai știu un centru de-ăsta, undeva la marginea orașului. Nu e așa popular, că s-a deschis de curând. Poate găsești acolo o sală liberă.
-    Poate să fie și la marginea universului cunoscut. În seara asta vreau să cânt melodii batak. Mari jalan. Hai să mergem.

Centrul de la capătul Medanului era un bloc de 8 etaje, dedicat exclusiv activităților cu microfonul. Clădirea era compartimentată ca un hotel, cu camere pe fiecare etaj. Fiecare cameră conținea două canapele, o măsuță, un televizor și două boxe imense. După dulci rugăminți și o așteptare de 20 de minute, am primit cheia de la camera 126.

-    Boss, când termini aici dă-mi un telefon, să vin să te iau.
-    Măi, Antony, ia stai așa. Tu ești batak, nu?
-    Da. Karo Batak, de lângă Kabanjahe.
-    Dacă ești batak, iubești muzica și ai voce frumoasă.
-    Normal că iubesc muzica. Dar de cântat, n-am mai cântat demult. Am eu timp de cântat?
-    Ce-ar fi să cânți în seara asta? Hai cu mine. Hai să cântăm împreună.
-    Aoleo, boss…Eu să merg la karaoke? Nu sunt frumos îmbrăcat. Nici bărbierit nu sunt. Cum să mă primească acolo?
-    Antony, nici eu nu sunt bărbierit, cât despre vestimentație, uită-te la bermudele astea. Dacă pe mine mă lasă înăuntru, te lasă și pe tine.
-    Boss, tu ești bule (alb, vestic, european).
-    Şi tu ești prietenul lui bule.

Lacrima lui Antony.

Am început cu „Sigulempong”, o bijuterie de cântec, vesel și melodios, care și-ar găsi locul în orice top din lumea asta. Antony avea un glas minunat și o ureche perfectă. Reamintesc: Antony e șofer de becak, taxiul săracului. Eu mă miram de talentul lui, el se mira că știu atâtea cântece. Continuăm programul nostru pe două voci cu “Didia rokkapi”, “Sai anju ma ahu” (oh, Doamne, ce cântec frumos), “Mekkel Nama Au” și “O pio”. Când ajungem la “O tano Batak”, pe obrazul uscat lui Antony coboară la vale o lacrimă.

- Boss, de la cântecele astea mi s-a făcut dor de mama și de tata. Şi de satul meu, unde n-am mai fost de când i-am înmormântat.
- De ce nu te duci înapoi?
- Ce să fac acolo? Nu mai am pământ. Am avut, dar l-am vândut la chinezi, ca un prost. Pe nimic l-am vândut. Ca să vin la oraș, să fac bani.
- Şi faci?
- Fac pe naiba. Cu o nevastă și 3 copii, abia mă descurc. Dacă nu muncesc o zi, murim de foame. Nici să mă îmbolnăvesc nu-mi permit. Trebuie să fiu în stradă zi de zi.
- Mai bine nu vindeai pământul.
- Mai bine nu-l vindeam…Dar acum e prea târziu.

Antony a apucat microfonul și a început să cânte. Nu ștersese lacrima.

„O tano Batak
Haholonganku
Sai namasihol
Do au tu ho
Ndang olo modom
Ndang nok matangku
Sai namalungan do au
Sai naeng tu ho.”

“O, pământ batak,
Pământul meu iubit,
Atât de tare îmi lipsești…
Nu pot să dorm,
Nu pot să pun geană pe geană,
Un singur lucru îmi doresc:
Să vin din nou la tine.”

(va urma)

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 2 Comentarii

  1. mihai spune:

    am mai gasit un link gresit atunci cand te intalnesti cu Antony :P
    - Antony! (îl cunoașteți de aici)

  2. [...] Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 2) – O, pământ Batak! [...]

Lasă un comentariu