Tedoo cu Brad Florescu

De la Papua la SMURD. Cum să faci să “be a local”.

E un drum lung de la a imita obiceiurile localnicilor până la a fi unul dintre ei. Un drum lung ca din Papua la SMURD.

Borneo vanator de capete

Papuașul Lolek

În vara lui 2009, alături de bunul meu prieten Bogdan, eram în Papua, pe valea râului Baliem. Pentru că n-aveam foarte multe zile la dispoziție, ne aranjaserăm toată plimbarea cu o agenție din Jakarta. N-aș putea spune că am făcut cea mai autentică alegere, dar Papua e Papua și-ți trebuie timp, îndrăzneală și noroc ca să te plimbi pe-acolo de unul singur. Noi n-aveam timp.

Într-una dintre zile, urma să mergem la un tribal show, într-un sat de lângă Wamena. Înainte de plecare, la micul dejun, s-a lipit de noi un backpacker polonez. Nu-i mai țin minte numele. Hai să-i zicem Lolek. Ne-a întrebat dacă nu-l luăm și pe el cu noi, că e pe buget redus și nu-și permite să plătească ghid și mașină. Eram doar noi doi, de ce nu? L-am luat.

Satul respectiv era un soi de muzeu viu, ai cărui locuitori își câștigau mălaiul făcând pe sălbaticii. Nu că n-ar fi fost, săracii. Dar la 10 kilometri, în Wamena, papuașii purtau tricouri cu “Bob Marley” sau “Legalize it” și șepcuțe Chicago Bulls. Aici, toată lumea o ardea tribal, femeile în sânii goi, bărbații cu nimic altceva decât o koteka pe penis (am recunoscut două-trei figuri ani mai târziu, într-un documentar șocant al unui canal de populărire a științei).

Am făcut câteva fotografii. Era o situație amuzantă. Noi știam că totul e un show, sătenii știau că știm, ne bălăceam în convenție, ca la teatru.

- And now, ne atenționează ghidul, we will see the warrior dance!

Papua Baliem Valley Dani Tribe

Bărbații se împart în două tabere și, agitând sulițele de lemn, încep să joace un soi de haka. Moment în care Lokek țâșnește de pe bancă, se dezbracă la fundul gol, își montează o koteka pe bolek, apucă o lance din mâna unui puști și se alătură dansului tribal. Flancat de doi neni tuciurii, polonezul imită stângaci mișcările și strigătele războinicilor. Înțeleg o singură propoziție:

- Take photo! Take photo!
- Tu ce faci, fratele meu? Ai înnebunit?
- I’m a local, you see? Take photo! Take photo!

Două săptămâni mai târziu, mă înnebunea pe mail să-i trimit pozele, să le arate la prieteni. Facebook abia dacă avea 380 de milioane de utilizatori pe vremea aceea.

La triburi, la triburi!

Noua găselniță a turismului (și volunturismului comercial) vestic este comercializarea diferenței. Integrarea la minut în comunități exotice. Cu cât mai șocant contrastul, cu atât mai apetisant produsul. Dormi cu triburile cu gât lung, îmblânzește leii alături de războinicii Masai, descoperă puterea plantelor împreună cu Oamenii-Jaguar de pe Amazon etc. Eat like a local, sleep like a local, dress like a local. La triburi este noul all inclusive.

Genul acesta de vacanță prinde de minune la tineretul apusean, dezrădăcinat prin ultra-urbanizare, rupt de natură în general și de natura umană în particular, dornic de aventuri fotogenice cu implant de autentic și obligat, prin cutumele sociale, să iasă în evidență cu ceva. Ca toată lumea.

Nu contest în niciun caz componenta benignă a unei imersiuni în culturi diferite. Dimpotrivă, îi recunosc și susțin utilitatea. Contactul cu oameni care încă păstrează o legătură cu tradiția și natura are darul de a-i reordona vizitatorului prioritățile, de a-l readuce cu picioarele pe pământ. Dar de la a petrece câteva zile sau săptămâni la triburi și până la a te considera localnic e un drum foarte lung. E o călătorie, nu o vacanță.

Mimitatorii

Lolek, nu e de-ajuns să te alături, gol pușcă, unui dans tribal al papuașilor ca să devii papuaș. Să îmbraci pantaloni de pescar a doua zi după ce-ai aterizat în Koh Samui nu te face thailandez. Și nici să meditezi demonstrativ alături de un Sadhu indian nu e suficient ca să-ți iei cetățenie nirvaneză. Mai ales dacă ți-ai petrecut ultimii ani din viață vânzând asigurări sau celulare în Wroclaw. Nu că n-ar fi o meserie onorabilă.

E ok să te joci, să te distrezi, să te prostești, să-i faci pe oameni să râdă, să încerci să înveți sensul ritualului, al strigătelor de luptă, istoria, credințele oamenilor. Dar nu te repezi în horă pretinzând că ești zeul neîncoronat al Soarelui. Această autointegrare superficială și exhibiționistă a ta e doar o imitație ridicolă, un mimetism stângaci, o caricatură a culturii pe care, zice-se ai venit s-o pătrunzi. Nu e o imersiune, ci o intromisiune. Vezi că ți-a picat koteka.

După 20 de ani, tot străini

Amicii mei Charlie, John, Stephan și Wilhelm trăiesc fiecare de două decenii în Asia. Sunt însurați cu localnice, au copii pe jumătate galbeni, vorbesc fluent limba locului, s-au învățat cu clima, mâncarea, ciudățeniile, regulile, stilul și ritmul de viață din țările de adopție. Sunt atât de integrați încât mă mir că nu li s-au oblicizat ochii. De fapt, doar par integrați. Dacă-i întrebi, fiecare din cei patru îți va răspunde, în linii mari, același lucru:

Niciodată nu voi fi un localnic. Pentru ei, inclusiv pentru nevastă-mea, voi fi întotdeauna un om din altă lume. Trăim în armonie și respect, dar nu vom fi niciodată la fel. Nici eu nu pot să fiu ca ei, nici ei ca mine. Suntem prea altfel. Venim din culturi prea diferite.

Nu trebuie să zburăm până în Thailanda sau Indonezia ca să înțelegem bariera culturală. E suficient să studiem un moroșan mutat cu serviciul la Constanța. Un lipovean detașat la Timișoara. Un oltean expatriat în Harghita. Sau orice provincial venit în București, care după 15-20 de ani de trăit în capitală e încă alergic la anumiți compuși ai marelui oraș.

Cultura poate fi o barieră, dar și un drum de aur către integrare. Poate singurul. Și prin cultură nu înțeleg proiecții de film noir pe la ICR-uri, ci ansamblul elementelor care alcătuiesc stilul de viață al unei comunități și care sunt transmise de la o generație la alta (nici cultura rock nu deviază de la această definiție).

Nunta Batak Indonezia Sumatra

Și chiar dacă, așa cum am văzut mai devreme, cunoașterea limbii și înțelegerea intimă a credințelor și obiceiurilor nu-ți garantează calea către locălnicie, ele sunt esențiale în procesul de integrare. N-ai cum să devii ceea ce nu înțelegi.

Asimilarea culturii locale poate dura ani de zile sau, în funcție de complexitatea acesteia, zeci de ani. La finalul acestui proces poți scrie un tratat, un ghid de conversație, poți face un film. Dar ești încă într-o poziție exterioară, de observator, fie el și avizat. Ce poți face ca să te integrezi, să devii parte organică a culturii în care trăiești? Eu văd o singură soluție: co-creează această cultură. Îmbogățește-o.

Cum să faci să be a local.

Germanul Ludwig Nommensen a fost primul misionar european acceptat (la capătul unui incredibil șir de eforturi, amenințări și coincidențe favorabile) de către sângeroșii etnici Batak din Sumatra. Cei dinainte fuseseră mâncați. Nommensen, al cărui nume este astăzi rostit cu un imens și călduros respect, le-a adus localnicilor nu doar credința în Hristos, dar și medicamente împotriva malariei și tehnici agricole prin care aceștia și-au sporit recoltele.

Mulțumită lui Nommensen, batacii au renunțat la canibalism, iar luptele dintre triburi, frecvente și extrem de crude, s-au împuținat. S-ar putea spune că germanul i-a corupt pe localnici, dar cine merge azi în nordul Sumatra va întâlni o cultură cât se poate de bine conservată, cultură în care intervenția misionarului a avut un rol pozitiv. Nommensen s-a integrat învățându-i pe oameni lucruri care să le facă viața mai bună. Cu sau fără crucifix la gât.

Poate că numele Bruno Manser nu-ți spune nimic. Nici mie nu-mi spunea nimic înainte să aud poveștile ibanilor din Borneo. Manser a petrecut șase ani în junglă, alături de triburile Penan, cărora marii plantatori de palmieri le luau cu japca pământurile. Elvețianul s-a făcut scut între oamenii junglei și oamenii business-ului, și-a pus viața și libertatea în pericol înfruntând autoritățile, a desfășurat acțiuni de protest nebunești (s-a dus peste guvernatorul provinciei Sarawak cu deltaplanul, s-a legat în lanțuri la un summit G7) și s-a întors în Borneo ca să moară, în condiții neelucidate nici până azi. În urma lui Manser rămân o fundație care îi continuă eforturile și o comunitate care a învățat să își apere drepturile. Pentru localnici, Bruno Manser este un erou. Un erou de-a lor.

Borneo vanator de capete

Evident, nu e nevoie să-ți riști sau să-ți sacrifici viața pentru a te integra. Am dat exemplele extreme de mai sus doar pentru a expune, în tușe groase și clare, un principiu: că putem deveni parte din comunitate doar printr-o contribuție sinceră și folositoare, printr-o relație alimentată nu de ceea ce ne desparte, ci de ceea ce ne unește.

Uite un caz light. Cliff, 60 de ani, american, profesor de muzică la o școală din Isan (cea mai săracă regiune a Thailandei). Cliff iubește și culege muzica tradițională thailandeză, pe care încearcă să o conserve reimplantând-o în sufletele propriilor elevi, mult mai familiari cu Justin Bieber sau Lady Gaga decât cu vechile cântece ale neamului lor. Cliff nu poartă straie tribale și nu fumează narghilea cu șamanii din munți. Contribuția lui e subtilă, nespectaculoasă, dar vine din suflet și aduce valoare comunității. Sau, mai exact, salvează valoare. Uneori e nevoie să vină un străin care să-ți arate ce ești și ce poți fi.

Nu știu dacă medicul Raed Arafat bea țuică și ascultă manele, ca un băștinaș adevărat. Știu doar că e unul dintre cei mai buni localnici din România.

Foto: Brăduț Florescu.

Comentarii - 4 Comentarii

  1. Roxana Farca spune:

    Ma tem ca o sa fac un comentariu din acela banal, de genul “excelent articol!”, dar nu stiu ce as putea zice mai mult.
    Nu prea cred oricum ca cei care ajung doua ore in vizita la un trib isi imagineaza ca au devenit cumva locali, chiar nu vreau sa cred asta. Sunt insa convinsa ca se bucura de pozele pe care le vor pune pe facebook! :-)
    Dupa ce am stat o luna in Italia (stiu, e putin) am realizat ca n-as putea sa ma simt de-a locului nici macar acolo, desi suntem destul de apropiati. Ce sa mai spun de alte culturi! Dar exact cum spui si tu, atat timp cat experienta asta aduce valoare, pentru tine sau pentru cei din jurul tau, e de bine.
    Restul e marketing…. :-)

  2. ion pop spune:

    Nu, dr. Arafat nu bea țuică și în absolut niciun caz nu ascultă manele de bună voie.

    :)

  3. [...] ușa, să-și ia un an sabatic și să o ardă “being a local” (apropos, recomand articolul lui Brad Florescu pe tema asta!) prin toată lumea sau măcar să meargă într-o vacanță exotică [...]

  4. [...] pierde autenticitatea tocmai pentru că e spectacol. A scris foarte fain Brăduţ despre asta aici. Anul trecut am stat aproape o lună în Italia, în Langhe. A fost poate că cea mai relaxată şi [...]

Lasă un comentariu