Tedoo cu Brad Florescu

Thailanda în croazieră. O super-barcă și doi super-căpitani.

Prima parte din povestea unei croaziere printre insulele fermecate din nordul Golfului Thailandei.

Thailand Sailing Fusion 40 Mojo 5

Prima parte din povestea unei croaziere printre insulele fermecate din nordul Golfului Thailandei.

Hai să vedem. Am o rană urâtă la genunchiul stâng. Noroc că nu s-a infectat. Și în genunchiul drept e o julitură, mai are nițel și se vindecă. Laba piciorului drept e încă umflată, la fel și două degete de la piciorul stâng. Sunt ars pe spate de zici ca m-au băgat la microunde și-au înghițit cheia. Palmele îmi sunt zdrelite, senzația de tangaj permanent nu m-a părăsit nici după trei zile pe uscat, dar sunt mândru de mine cum n-am mai fost de când am intrat primul la liceu. Am navigat prin Golful Thailandei.

De ce nu au marinarii toate țiglele pe casă.

Cu  o cutie de bere Chang în mâna dreaptă, căpitanul John m-a întâmpinat la bordul lui Mojo, un ultraluxos catamaran Fusion, care se legăna în Ocean Marina din Pattaya ca un copil de bani gata. Velele nou-nouțe, pliate pe catarge, așteptau să fie înălțate pentru prima oară.

- Treaba cu marinăria e așa: 95 la sută din timp te plictisești de moarte și 5 la sută de lupți să rămâi în viață.

Căpitanul John nu-mi spunea aceste cuvinte ca să mă sperie și nici măcar ca să pregătească pentru ce avea să urmeze. Mostra de înțelepciune căuta să mă pună în gardă cu eventualele purtări mai puțin ortodoxe ale căpitanului. Vezi, Doamne, treaba cu marinăria e așa de chinuitoare pentru psihic încât noi, oamenii mării, avem nevoie de niște supape pe care voi, uscații, n-aveți cum să le înțelegeți.

După ce l-am asigurat, printr-o privire plină de respectuoasă compasiune, că înțeleg cum stă treaba, căpitanul se așeză pe canapeaua de la proră și începu să-și ruleze meticulos un joint. Până în zori, când urma să ridicăm ancora, aveam de așteptat douăsprezece ore tropicale, îngălate și fierbinți, care trec cu atât mai greu cu cât sunt măsurate nu în minute și secunde precise, europene, ci în valurile mieroase și neregulate ale Golfului Thailandei. Plictis de moarte pentru căpitan, prilej pentru mine să fac cunoștință cu barca pe care urma să-mi petrec  nouăzeci și cinci la sută din următoarele zile și nopți.

MOJO cea frumoasă și neprihănită.

Imaginează-ți că ai un penthouse luxos, echipat complet, mobilat elegant, electronizat până la ultima scândurică. Dacă chiar ai așa ceva, exercițiul va fi cu atât mai ușor. Acum apucă penthouse-ul respectiv cu brațele vânjoase și, folosindu-ți forța colosală, aruncă-l în mare. Dacă se scufundă, e un penthouse obișnuit. Dar dacă plutește, e MOJO.

Croaziera Thailanda Fusion 40

Postul de comandă de pe Mojo.

Barca e o minunăție. Are 40 de picioare (13 metri și un pic în banii noștri), trei cabine super-confortabile, două băi, un cockpit cât un living room, trei vele,  două motoare, ultima generație de instrumente de navigație, instalație de desalinizare a apei, aer condiționat , o bucătărie complet echipată și un sistem audio demn de o discotecă. Cu o astfel de barcă poți să faci liniștit înconjurul lumii. De mai multe ori.

Asta plănuise și Răzvan: să lase totul și să plece în jurul lumii, pe mări și oceane. După doi ani de schițat și proiectat, de vizite în șantierul de lângă Pattaya, de sute de mii de euro cheltuiți, de anxietate și nerăbdare, barca a fost în sfârșit gata să ia lumea în proră. Numai că fix atunci Universul a conspirat ca lui Răzvan să i se întâmple niște lucruri pe plan personal care l-au obligat să-și amâne aventura. Dintre toate valurile pe care o corabie și un marinar le-ar avea de înfruntat, cele mai nesuferite sunt valurile vieții.

Omul și barca lui nou-nouță au apucat să navigheze împreună o singură dată, pe același traseu pe care urma să-l fac și eu de mâine. Apoi Răzvan s-a întors în România, unde-l chemau treburile, iar MOJO a rămas ea mai tânără, cea mai sexy și cea mai neprihănită barcă din toată Ocean Marina.

Cum am ajuns eu pe MOJO? Asta e o poveste frte scrtă. Răzvan mi-a dat un mail într-o seară, fără să ne cunoaștem: așa, așa, uite eu am barca asta, nu pot să mă dau cu ea că am niște treburi de rezolvat, am văzut că scrii despre Thailanda și sailing, dacă vrei să te duci cu MOJO pe mare ia-o și du-te!

Și iată-mă zburdând pe un velier de jumătate de milion de euro ca la mine acasă. Are și meseria asta părțile ei bune.

O lume mare și o lume mică.

Înapoi la pupa, John desfăcea o nouă cutie de Chang, scrutând apusul cu ochii lui albastru-tulburi.

- O să avem vreme frumoasă, cel puțin câteva zile. Ce noroc pe tine, că de două săptămâni plouă în continuu. Ce noroc…

I-am tradus căpitanului conceptul românesc de “piggish luck”. A rânjit cu toți dinții lui mari și puternici, de căpcăun. Aveam să realizez că așa hohotea el la o glumă bună. Mai mult de-atât nu se putea obține.

Când soarele stătea pe vine, gata să dispară dincolo de cozorocul orizontului, pe MOJO s-a ițit un vizitator. Paul, supranumit “Catamaran Paul”, a ciocănit simbolic în cocă, s-a descălțat și a sărit la bord. O barcă este ca o inimă; nu intri în ea cu ciubotele.

Paul trăia visul lui Răzvan. E drept, avea și două decenii în plus. Americanul ajunsese la Pattaya de pe coasta de vest a Franței, după ce își navigase barca – un catamaran Lagoon 44 – peste Atlantic și Pacific. Singur.

- Incredibil, zic. Nu speram să întâlnesc pe cineva care a ocolit Capul Horn single-handed, înfruntând vânturile criminale cunoscute sub numele de roaring fourties.
- Oi fi nebun, dar nu și prost, răspunde Paul. Am luat-o prin Canalul Panama.
- Și când pleci mai departe? Mai ai de înconjurat ceva lume.
- Nu știu. Sunt de patru ani în Thailanda și parcă nu-mi vine să plec. Viața e ușoară. Dorm pe barcă, nu plătesc chirie, iar când mă plictisesc mă duc să mă dau prin insule.

Thailand Sailing Ocean Marina Pattaya

Cei doi căpitani s-au așternut la bere și povești de marinărie, probabil aceleași istorii pe care le depănau de fiecare dată, ușor adaptate la nivelul publicului spectator. Era evident că Paul și John ar fi preferat atenția concurentelor de la Miss Russia, dar pentru moment eram bun și eu. Măcar înțelegeam engleza și mai cunoșteam cât de cât termenii marinărești. Eram un ascultător relativ calificat.

Am reușit să mă inserez în discuție abia în momentul în care Paul a început să povestească despre arhipelagul Vava’u din Tonga, unul dintre principalele puncte de repaus ale celor care traversează Pacificul pe veliere. Din vorbă în vorbă, am descoperit că ne beam cafeaua de dimineață la același băruleț din Port of Refuge și că aveam, măcar superficial, cunoștințe comune. Lumea se făcu mică și se ghemui lângă mine pe bancheta crem din cabină, să asculte ce se vorbește despre ea. Adormirăm împreună.

(Va urma. În episodul următor ajungem pe Koh Samed, insula iubirilor sortite destrămării.)

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 3 Comentarii

  1. Alex Farca spune:

    “Dintre toate valurile pe care o corabie și un marinar le-ar avea de înfruntat, cele mai nesuferite sunt valurile vieții” – foarte frumos.
    O experienţă de invidiat printr-o lume mare și o lume mică :D.

  2. Ramona spune:

    cat este de frumoasa…

  3. [...] Și-acum ce facem, Căpitane? – Nimic. Ți-am zis treaba cu marinăria? 95% te plictisești de moarte, 5% te lupți ca să rămâi în viață. – Mi-ai zis-o episodul [...]

Lasă un comentariu