Tedoo cu Brad Florescu

Thailanda în croazieră. Koh Chang. Curcubeul și pirații.

O zi de navigație, din Koh Samed la Koh Chang. Mă confrunt cu trei elemente criminale. Povești de groază din Golful Piraților.

Koh Samet Jungle Rainbow Thailand

E spectaculos cât de repede ți se schimbă bioritmul atunci când pleci la drum. Două zile mai devreme, acasă în Chiang Mai, abia dacă reușeam să adorm la trei ore după miezul nopții. Abia. Iar de trezit, cu tot efortul alarmei, niciodată nu făceam ochi înainte de 9.

Și uite-mă în dimineața asta cum sar din pat fără ceas la 6 și un sfert, perfect odihnit, indecent de vioi și înciudat că soarele s-a zorit fără să mă aștepte.

Căpitanul John – care trăiește fiecare zi în bioritm cu marea – mă așteaptă deja pe punte, cu o cană de cafea în mână și gura ușor căscată. Se miră să mă vadă în picioare atât de devreme?

- Nu la tine mă căscam, Secundule. La ăla mă căscam.

Se anunță o petrecere-monstru.

Un curcubeu dublu, super-saturat, țâșnea din spatele împădurit al insulei, mângâia burta cerului și ateriza – conform perspectivei mele din acel moment – fix în cafeaua lui John. Căpitanul lasă pentru o clipă splendoarea și întoarce spre mine binecunoscutul rânjet de încântare.

- Ziua mea începe cum nu se poate mai bine.
- Cum adică ziua ta?
- Fac 50 de ani. Azi.
- Serios? Și ai de gând să petreci așa, pe mare, cu un străin?
- Nu-ți face tu griji de asta. Am vorbit la telefon cu Phil Piratul. E totul aranjat pentru diseară, când ajungem în Koh Chang.

Misterioasele căi ale marinarilor. John o să-și irosească și ziua asta de naștere pe mare, la muncă, alături de un individ pe care l-a cunoscut cu doar două zile în urmă. Dar totul are să se compenseze diseară, cu vârf și îndesat, fără îndoială. Nu oricine are un maestru de ceremonii intitulat Phil Piratul. Abia aștept să asist la o petrecere cu papagali vorbitori, salve de tun și, de ce nu, sirene. O zi care începe cu un asemenea curcubeu nu se poate încheia decât în focuri de artificii.

Căpitanul termină ultima lui cafea din prima lui jumătate de secol. În timp ce spală cana, mă trimite la prora să dezleg geamandura, că plecăm. Avem cel puțin 8 ore până în Koh Chang, dacă vântul bate așa cum a promis. Dacă nu, 10 ore, 12 ore sau pornim motoarele. Îmi îndeplinesc sarcina cu ceva mai multă îndemânare decât ieri și revin la pupa să fur un pic de meserie.

În câteva minute suntem așezați pe direcția potrivită, iar pânzele întinse ne îndepărtează de Koh Samed și de curcubeul lui cu o viteză de șase noduri. Nu-i rău pentru orele dimineții. Spre amiază, când uscatul se va încălzi și marea va sări să-l răcorească, vom avea vânt mai puternic. Și valuri mai mari. Și plictiseală cât încape.

Cel mai bun loc din lume.

Vezi tu, noi îi invidiem întotdeauna pe cei care se află dincolo. Copilul jucându-se pe plajă privește cu jind la avionul care trece pe deasupra. Ar vrea să fie acolo, să vadă lumea de sus. Copilul care privește plaja pe hublou, de la 10,000 de metri altitudine, ar vrea să fie jos, pe malul mării, făcând castele de nisip. Știi senzația. De-asta nu suntem niciodată fericiți.

Velierele exercită o atracție încă și mai magică decât avioanele. O navă cu pânze conotează aventură, cutezanță, libertate totală, concepte cu care, în intimitatea sufletului nostru, dorim să ne identificăm, chiar dacă ne e foarte bine unde suntem. Acuș-acuș să vină corabia mai aproape, am înota până la ea, am urca la bord și ne-am duuuuce până la capătul lumii. Dar, de cele mai multe ori, corabia își vede de drumul ei legănat, iar noi amânăm liberarea pentru o dată ulterioară.

Evident, de pe mare lucrurile se simt complet diferit. În timp ce MOJO aleargă peste apele verzulii ale Golfului, la babord se înșiră plaje aproape pustii, dealuri împădurite din care aburul nopții se ridică somnoros, sate de pescari colorate ca niște păsări tropicale. Aș vrea să fiu acolo, oriunde acolo, să simt sub tălpi pământul ferm, fără echivoc, fără amăgiri. Totodată, realizez că, pe țărm, cineva privește cu melancolie pânzele lui MOJO, cineva ar da instantaneu plaja moale și răcoarea palmierilor pentru puntea fierbinte, aridă a corăbioarei noastre.

Gândul ăsta îmi spulberă deîndată frustrarea. Cel mai bun loc din lume este locul în care te afli. E singurul loc care există cu adevărat. Fii mulțumit cu asta. Nu te mai zgâi la iluziile care defilează la babord. Uită-te înainte, că acolo te așteaptă următorul cel mai bun loc.

Iau chitara din cabină și încep să-mi cânt mulțumirea. Zgomotul valurilor îmi acoperă greșelile și fiecare cântec sună perfect. Parcă niciodată n-am zdrăngănit atât de bine. Îi dedic căpitanului câteva cântece  ale lui Jimmy Buffet potrivite momentului aniversar. “It’s Five O’Clock Somewhere”, “Son Of A Son Of A Sailor” și “A Pirate’s Look At Fourty”. John se uită la ceas și aprobă acest din urmă cântec:

- Da, merge, încă n-am schimbat prefixul. Mai dă-mi o bere din frigider, Secundule. Să fie rece, nu ca aia dinainte.

Am stabilit încă de la prima oră a dimineții că azi am să fiu umilul servitor al căpitanului. Am să-i aduc bere, am să spăl vasele, am să-i aduc bere, am să fac curat pe punte și, dacă va fi nevoie, am să-i aduc bere.

De câte ori vântul aduce o liniuță de semnal, telefonul lui John zbârnâie ca apucatul. Căpitanul are mulți prieteni. Și în loc să fie cu ei de ziua lui, e cu mine în largul mării, la jumătatea drumului dintre Koh Samed și Koh Chang. Poate am să-i întâlnesc diseară, la petrecerea-monstru aranjată de Phil Piratul.

Mă confrunt cu trei elemente criminale.

În sfârșit, pe la prânz, insula răsare la orizont ca o excrescență solidă a mării. Îmi gâtui imediat impulsul de a striga “pămââânt”. Koh Chang este atât de mare încât o să navigăm cu ochii în ea ceasuri întregi înainte de a-i atinge coasta.

- Când începi să deslușești copacii, înseamnă că mai avem o oră. Dar mai e mult până acolo. Nu te mai holba la ea, c-o să orbești până ajungem. Și pune-ți naibii un tricou pe tine, că arăți ca scos de la microunde.

Ghidurile de supraviețuire susțin că soarele, vântul și apa de mare sunt cei mai periculoși dușmani ai călătorului. Să te ferești de ele, spun ghidurile, că te seacă de puteri, te prăjesc, te scorojesc, te usucă și, într-un final, te omoară. Nu de tigri și avalanșe să-ți fie teamă, călătorule, ci de soare, de vânt și de apa de mare. Ai înțeles?

În teorie am înțeles, să trăiți, dar în practică am stat pe punte toată ziua, și ieri, și azi, fără protecție în fața celor trei elemente criminale. Pielea de pe umeri e de un roșu dureros. Am părul încâlcit și buzele arse. Beau apă din zece în zece minute, dar mi-e sete încontinuu. Și, de câte ori intru în cabină ca să iau ceva, am nevoie de câteva momente bune ca să-mi recapăt vederea.

Cei mai frumoși ochi din lume i-am văzut la bătrânii pescari din Sumatra. Culoarea aceea nepământesc de intensă pulsează ca un demon captiv al mării în irișii din care strălucirea oceanului a mușcat dureros ani întregi, pricinuind o hemoragie de albastru. Bătrânii pescari nu mai pot să vadă marea. Au adunat-o pe toată în ochi și au orbit.

Îmi amintesc de asta în clipa în care, accidental, dau peste mine în oglinda de la baie. Privirea mi s-a deschis sensibil la culoare în ultimele două zile. Nu-i a mea. Clipesc încet, poate reușesc să îndepărtez pelicula de lumină care mi s-a lipit de cristalin. Degeaba. Străinul scorojit din oglindă se uită la mine verde-saturat, prea verde și prea saturat ca să fie totul în regulă.

Soarele, vântul și apa de mare mă gătesc la foc mic. Or să mă mănânce de viu dacă nu sar din ceaun. Îmi înfig ochelarii de soare pe nas, îmi-mi pun un tricou pe mine și mă bag la umbră, lângă John.

Luat cu plictisul, frustrările și spaimele zilei, abia acum realizez că mi s-a întâmplat și ceva bun: nu mai am rău de mare. Deloc. Organismul meu, deșteptul de el, a avut nevoie de o singură zi ca să se reprogrameze pe noii parametri. Mă culcă odată cu delfinii, mă trezește un pic după Soare, îmi ține echilibrul pe punte cu mult mai bine decât ieri și, uite, nu-mi dă niciun fior de greață atunci când MOJO se aburcă pe câte-un val mai măricel. Mă ridic de pe banchetă și stau așa, înfipt în punte, neclătinat nici de tangajul de-afară, nici de cel dinlăuntru. Ce, Golf al Thailandei, vrei bătaie?

1 2 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 2 Comentarii

  1. ghj spune:

    Daca internetul asta, internetul asta blestemat, a adus vreodata un beneficiu, apoi ala e ca poti sa ai parte de povestiri ca ale lui Jules Verne , adaptate la mileniul 3, prin intermediul celor liberi si curajosi care ne daruiesc si noua din frumosul vietii lor, fara sa ne ceara nimic in schimb.

  2. […] cu plăcere și cu o relativă îndemânare. Am mai făcut asta cu câțiva ani în urmă, când căpitanul John mi-a dat bărcuța pe mână de câteva ori pe o mare de grad 5 Beaufort, de era să mă răstoarne […]

Lasă un comentariu