Tedoo cu Brad Florescu

Amazing Asia 2007 (Ep. 10) – Coco Loco, Filipine. Insula-bijuterie.

Insula a fost timp de mulți ani folosită ca plantație de palmieri și loc de refugiu pentru pescari. În momentul în care am ajuns noi pe ea, populația locului era compusă din cei 6 membri ai staff-ului, o familie de pescari și familia dive-masterului care opera micul dive-shop de pe mal. Masterul era neamț, se însurase cu o localnică și aveau un băiețel scump foc, pe nume Andrey.

Philippines Coco Loco Island view

Multe s-au întâmplat de când am scris ultima oară aici. Nu, nu vă faceți griji. N-am pățit nimic. Lumea e de partea călătorilor.

O sa încerc să pun în articolul ăsta toate lucrurile importante. Dacă nu reușesc, revin mâine cu alte povești. Oricum, mai avem destule de făcut.

Am plecat, deci, din Sandakan către Johor Bahru. După ce-am aterizat și ne-am luat bagajele, am zis s-o punem de puțină aventură și să mergem în Singapore cu autobuzul. A fost cu adevărat o aventură. De la aeroport am luat un prim autobuz, care ne-a lasat într-o stație de unde am luat al doilea autobuz, care ne-a lăsat în vama malaeziană, de unde (după formalitățile de ieșire) am luat un al 3-lea autobuz care ne-a dus până la vama singaporeză. La fiecare stație/vamă a trebuit să coborâm cu tot cu bagaje și apoi să urcam în următorul bus.

Vama rutieră singaporeză este mai mare și arată mai bine decât aeroportul Otopeni. De când am intrat, înscrisuri oficiale ne avertizau că nu putem introduce în Singapore băutură sau țigări fără a le declara. Contravenienții erau pedepsiți cu închisoare. Aveam la mine 5 pachete de Kent (3 luate din țară și 2 cumpărate din Sandakan). Am ales să le declar. Ofițerul de vamă era o domnișoară mică, drăguță și amabilă care, cu un zâmbet larg, m-a informat că pentru fiecare pachet trebuie să plătesc 7 dolari singaporezi. Am făcut un calcul rapid și superficial: asta însemna cam 3 euro și jumătate, adică în jur de 12 RON. Am plătit pentru un singur pachet, gândindu-mă că o să-mi găsesc mai ieftin a doua zi, în Manila. Domnișoara a luat celelalte 4 pachete și, sub ochii mei, le-a făcut ferfeniță cu un cutter. Corect și transparent.

După ce-am ieșit din vamă, trebuia în mod normal să luăm un al 4-lea autobuz dar nu l-am mai găsit pe cel pentru care plătiserăm deja (plecase cât noi distrugeam țigarete), așa că am luat unul local, care urma să ne lase undeva de unde puteam lua un altul și așa mai departe.

În orice țară din lumea asta, capul de linie al autobuzelor e un loc deprimant. Mașina 109 ne-a descărcat într-un cartier întunecos (lucru rar în Singapore), cu tarabe și restaurante indiene. Toți trecătorii păreau indieni după fețe și straie. Am scrutat bulevardul, am ochit un taxi și am început să fac semne disperate.

Paradoxul a făcut ca, după ce ne trambalaserăm prin 4 autobuze umede și întunecate, în fața noastră să oprească un taxi Mercedes nou nouț, cu un chinez bătrân la volan. Asta da, viață!

Pe drumul până la Paramount Hotel, chinezul mi-a povestit că și el, ca fumător, suferă din cauza embargoului pe țigări. Un pachet în Singapore costă în medie 11 SGD (împărțiți la 2 și aflați prețul în Euro). Vina pentru embargo o poartă speculanții din Bangladesh, care obișnuiau să cumpere țigări ieftine din duty free, apoi să le vândă la colț de stradă în Singapore.

Drumul de la capătul liniei la hotel a durat o jumătate de oră și a costat 10 euro. Decent, zic eu.

Despre Paramount Hotel Singapore nu sunt multe de spus. Un hotel de tranzit, corect și rece, pe care l-am ales doar pentru că era aproape de aeroportul Changi. Aveam zbor devreme către Manila.

A doua zi dimineață ne-am trezit din nou foarte devreme, pe la 6.30. La 7 am ieșit din hotel și la 7.20 eram la aeroport. Am încercat să facem check-in-ul, dar se pare că biletul electronic nu era suficient pentru cei de la Philippine Airlines. Mi-au cerut cardul de credit și, după 10 minute în care 4 oameni s-au holbat într-un monitor, ne-au acceptat biletul și ne-au spus că, ajunși în Manila, trebuia să obținem un paper ticket de la birourile companiei aeriene.

Avionul companiei filipineze a fost o surpriză plăcută, un Airbus A 330-300 aproape nou, curat și cu mult spațiu pentru picioare. Mâncarea a fost excelentă și în cantități mai mult decât suficiente pentru un zbor de numai 3 ore și un sfert.

Am aterizat pe Ninoy Aquino fără întârziere. Înafară de coada imensă de la imigrari – împreună cu noi aterizase și 747-le care venea de la LA – nu am avut niciun fel de probleme.

Peste tot – polițiști înarmați, grupați în nenumărate filtre în fața și în perimetrul aeroportului. Pe-aici se tot produc acte teroriste, motiv pentru care toată lumea este detectată de metale. Același detector de metale l-am întâlnit și la intrarea în Mandarin Oriental Hotel Manila, un așezământ de 5 stele din cea mai safe și mai bogată zonă a orașului: Makati.

Un hotel amuzant. Personalul citise și aplica sârguincios manualul rețelei Mandarin Oriental. Îmi spuneau pe nume ori de câte ori – și ori de câte ori nu – aveau ocazia. “Yes, Mr. Florescu, you can go to the pool, Mr. Florescu and you can buy cigarettes from our lobby shop, Mr. Florescu, thank you Mr. Florescu have a nice evening, Mr. Florescu…”

La piscină, câțiva bătrânei vestici însoțiți de profesioniste locale. Asta-i viața în Filipine – populația întregii țări numără 80 de milioane, dintre care 16 trăiesc doar în Manila. Oameni săraci, dar de treabă, dupa cum vom vedea.

Dimineața, Mr. Florescu a făcut check-out-ul și a plătit 110 Euro, cam mult, dar în Manila nu e bine să te riști, mai ales la prima vizită. Nu ne-a furat nimeni nimic.

De la aeroport până la Coco Loco Island Resort am zburat o ora cu un 737 al Air Philippines (subsidiară pe domestic a Philippines Airlines) până la Puerto Princesa, în nordul insulei Palawan. La aeroport ne-a întâmpinat o fanfară și m-am simțit ca Ceaușescu, doar că ceva mai viu. De la aeroport am fost preluați de un van Toyota cam bătrâior, care a făcut cei 160 de kilometri până la Roxas în 2 ore și 10 minute.

Roxas e un târg mic, sărat și ruginit, pe malul mării. Marea pasiune a localnicilor este să cânte în birturile karaoke presărate pe țărmul cenușiu. Cum stăteam și așteptam barca să vină, am auzit o voce de nicăieri cântând “Yesterday Once More” a trupei The Carpenters. Cânta aproape perfect, la un karaoke bar de lângă noi. Am băgat și eu o fisă de 5 pesos și am cântat “Memories”, obținând 97 de puncte din 100 (punctajul aparatului) și o mână de fani care se uitau de după gard cum cântă de frumos maimuța albă. Doamna Gloria Bruno, patroana bărulețului, ne-a spus că, săptămâna trecută, în Coco Loco fuseseră 46 de turiști în același timp! Wow, ne-am zis, adio liniște.

De la Roxas am fost preluați de un barcaz (că altfel nu pot să-i spun) și, timp de 1 oră, am navigat domol printre zecile de insule aruncate în Marea Sulu. Jumătate dintre ele îi aparțin fostului primar al Roxas-ului, ceea ce m-a făcut să mă simt ca acasă. Am debarcat pe Coco Loco, găsind acolo 6 membri ai personalului, 3 englezoaice și un englez, care urmau să plece a doua zi.

Coco Loco e o insulă foarte, foarte mică. Am înconjurat-o cu piciorul în 10-15 minute. Apare pe Google Earth, dar nu are un nume. Localnicii o știu drept Coco Loco Island, după numele micului resort care funcționează aici.

Insula a fost timp de mulți ani folosită ca plantație de palmieri și loc de refugiu pentru pescari. În momentul în care am ajuns noi pe ea, populația locului era compusă din cei 6 membri ai staff-ului, o familie de pescari și familia dive-masterului care opera micul dive-shop de pe mal. Masterul era neamț, se însurase cu o localnică și aveau un băiețel scump foc, pe nume Andrey.

De-aici încolo nu sunt foarte multe de povestit, ci multe de văzut (motiv pentru care vă invit să savurați fotografiile). Câteva lucruri merită, totuși, punctate:

  • Coco Loco e un paradis pentru iubitorii vieții marine. Am făcut puțin snorkelling în jurul plajei și am avut impresia că fac diving. La 20 de pași de pământul insulei am văzut pești rarissimi și stele de mare cât o roată de Matiz. Locul e, într-adevăr, curat, nepoluat, neumanizat.
  • Cazarea la Coco Loco Island Resort e robinsoniană, chestie care mie mi se pare de bun simț. Există 3 tipuri de cazare: în camere cu baie comună, în căsuțe individuale cu baie detașată și în căsuțe deluxe cu baie inclusă. Nu există apă caldă, iar apa rece este adusă din mare. Pentru limpezirea finală, ai la dispoziție un butoi cu apă dulce. Electricitatea este furnizată de un generator care funcționează doar de la 6 seara la 6 dimineața (adică de la apus la răsărit). Restaurantul are un meniu simplu, bazat pe pește și fructe de mare. Simplu-simplu, dar mâncarea este excepțională!

Prețul pe care l-am plătit pentru o noapte a fost de 55 de euro, incluzând transferul dus-întors cu barca și 3 mese pe zi. Am mâncat pește, crabi și languste până n-am mai putut.

Resortul este proprietatea unui cetățean elvețian însurat cu o filipineză. Mă rog, nu este chiar proprietar, pentru că în Filipine străinii nu pot cumpăra pământ. Insula a fost concesionată pentru 25 de ani, cu opțiune de prelungire. Personalul este de o amabilitate rară și de un bun simț asiatic. Ospătărițele – niște fete sărace din zonă – s-au purtat cu noi ca și cum am fi fost familia regală.

În semn de mulțumire, am organizat o mică ședință foto pentru fetele de la Coco Loco Resort. În partea asta de lume, toți oamenii mor de plăcere să fie fotografiați. Cu o oră înainte de apus, s-au strâns toate pe plajă, îmbrăcate cu tricourile și blugii de discotecă și, preț de câteva zeci de minute, le-am făcut poze.

Vizionarea a avut loc o oră mai târziu, la restaurant. La fiecare imagine nouă care apărea pe ecranul computerului, chirăiau cu toate, încântate sau rușinate. Le-am ars un CD de nu s-au văzut.

Am plecat de pe Coco Loco azi dimineață, petrecuți de o parte a modelelor, care ne-au făcut cu mâna până ce nu ne mai vedeau. Am făcut drumul întors, am văzut câteva hoteluri unde să ne cazăm pentru următoarele două zile și ne-am oprit la Dolce Vita Hotel, în Puerto Princesa, capitala insulei Palawan.

E frumos aici, stau în curtea interioară și scriu, am wireless, în camerele din jur sunt bărbați albi și profesioniste filipineze, a plouat torențial și se aud broaștele orăcăind în balta din apropiere. La boxele barului cântă Dido, beau un Cuba Libre și mă gândesc ce fotografii să aleg pentru a posta aici, că nu pot să le pun pe toate.

Mai e și mâine o zi.

Comentarii - Un Comentariu

  1. calin spune:

    salutari si multam de pont. tocmai ne-am intors din filipine si am stat pe coco loco (redenumita modessa) 10 nopti. o experienta extraordinara. raman dator :)

Lasă un comentariu