Tedoo cu Brad Florescu

Chiang Mai-Tak: Moartea Căprioarei, Pădurea Împietrită și Barajul Bhumiphol.

Secetă și incendii în Thailanda. Cel mai mare copac fosilizat din lume și cel mai mare lac de acumulare din țară. Casele de croazieră.

Thailand Bhumiphol Dam 4

“Seceta a ucis orice boare de vânt
Soarele s-a topit și a curs pe pământ
A rămas cerul, fierbinte și gol
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.”

Nicolae Labiș, Moartea Căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt

De patru luni n-a mai plouat deloc în nordul Thailandei. Imediat ce s-a terminat cu inundațiile a început seceta. Aerul e uscat ca un suflet de călău, arborii veșnic verzi au prins culori de toamnă, râurile mici au secat, lăsând rățuștele să se bălăcească în colb. Pădurile au început să se aprindă din nimic și să ardă mocnit la orizont. Totul e învăluit în pâclă, hainele miros a fum, bătrânii și copiii se prezintă la spital cu afecțiuni respiratorii. Și partea cea mai proastă e că sezonul uscat oficial abia acum începe.

De plecat trebuia să plec, fie ce-ar fi fost. Tabloului nord-vestic al proiectului Thailander îi lipsea Tak, cea mai sălbatică și mai inaccesibilă provincie din zonă, dacă nu din tot regatul. Amânasem sectorul tocmai pe motive de vreme. Peste vară, până în noiembrie, plouase ca la Potop. Drumuri rupte, poduri rupte, parcuri naționale inaccesibile. În decembrie și ianuarie veneau turiștii și cazarea se găsea greu și scump. Din martie încolo, se pogorau căldurile cele groaznice.  A merge sute de kilometri pe motoretă prin dogoarea de primăvară e ca și cum m-aș fi băgat singur la microunde, așa cum făcusem în 2011. A doua jumătate a lui februarie oferă o ferestruică bună. Acum ori niciodată.

- Cât stai? m-a întrebat Elena, îngrijorată de condițiile atmosferice tot mai înnecăcioase. Muntele din fața casei nu se vedea de fum.
- Nu știu. Zece zile, două săptămâni. Să văd cum or fi drumurile și ce minuni mai apar la fața locului.

Am decis să iau cu mine doar strictul strictului necesar. Drumurile din Tak se anunțau teribil de abrupte, iar după experiențele din Mae Hong Son și Chiang Rai știam că 100 de grame în plus pot face diferența între a urca sau a nu urca o pantă. N-am mai luat nici trepiedul, nici chitara, nici cărți de citit. Am aruncat o mână de tricouri în gentuță, am etanșeizat electronicele în cutia de plastic, am pus trei litri de benzină în bidonul de rezervă, le-am urcat pe toate în ataș, am înșurubat husa și am pornit motorul. Kilometrajul Unirii arăta 13.950 de kilometri.  În retrovizoare, cum dădeam curba spre autostrada Chiang Mai – Bangkok, o văd pe Elena trimițându-mi bezele cu mâna dreaptă. În stânga ținea motanul.

Spun tatei că mi-e sete și-mi face semn să Tak

În planificarea călătoriei, cel mai groază mi-a fost de cei 270 de kilometri de până în orașul Tak. Șoseaua cu trei benzi pe sens e o binecuvântare dacă vrei să ajungi de la Chiang Mai la Bangkok într-o zi. Cu mașina e altceva: ai aer condiționat și viteză. Cu motoreta, mai ales cu una lentă și încărcată ca Unirea, e ca și cum ai sta pe loc, pradă soarelui la câmp deschis și gazelor de eșapament scuipate de camioane fix în nasul tău.

Prima porțiune de drum, până la Lampang, mai prinde și o bucată de pădure. Opresc la umbră după primii 50 de kilometri, să iau o gură de apă. Care deja frige. Pielea de pe mâini mă ustură de la vânt și de la soare, dar dacă-mi pun hanoracul pe căldura asta mă topesc instantaneu.

După Lampang șoseaua se face dreaptă și plană și aerul devine și mai înnecăcios. De aici și până la Golful Thailandei e numai câmp. O orezărie monotonă, întreruptă doar de orășele aglomerate, temple și câteva râuri care-au scăpat nesecate de secetă. Mi-e atât de sete că aș bea apă și cu urechile.

Pe marginea autostrăzii, o oaie imensă șade în fund, cu ochii la soare. Hug You! Îmi zice oaia. Aiurez deja? O fi Oaia Morgana? Trag stânga de ghidon și dau într-o parcare. Nici aici vreun strop de umbră. Acopăr cât pot de bine bidonul cu benzină, intru în cafenea, unde beau pe negândite doi litri de apă. Dar oile nu dispar, ci dimpotrivă, se înmulțesc. O oaie mă privește de pe fața de masă, o alta din spatele barului, iar acolo, pe colina de lângă, o turmă întreagă de mioare în blană și coarne paște rămășițele de iarbă uscată. Cafeneaua unde m-am oprit se numește Hug You! și are ca temă oaia, animal exotic. E brandată, ca să mă exprim ministerial.

Turiștii thailandezi coboară din autocarele lor cu aer condiționat și se reped nu să bea ape sau cafele, ci să se fotografieze cu ovinele. Copilași înstăriți din Bangkok cască niște ditai ochișorii oblici la contactul cu aceste animale ciudate, pe care nu le-au văzut nici măcar la televizor (Animal Planet ar trebui să ia în calcul niște documentare despre animale așa zis domestice).

Ce paradox…în Bangkok poți pune mâna pe de tigri, giboni sau elefanți, dar trebuie să mergi 8 ore pe autostradă ca să te fotografiezi cu o oaie. Hai, Steaua! Pardon. Hai, Unirea!

1 2

Comentarii - 4 Comentarii

  1. Razvan spune:

    Se mai poate dona pentru Alin?

Lasă un comentariu