Tedoo cu Brad Florescu

Sulawesi-Papua (Ep. 1) – Raja Ampat, unde se duc diverii buni după ce mor. Cei norocoși mai devreme.

“Pești mandarini aici, lângă ponton? Păi ăștia sunt o super-raritate, sunt greu de găsit și în fundul recifului”.”Da”, îmi răspunde Leon. “Aici lângă ponton s-a bătut recordul mondial la număr de specii vizionate într-o singură scufundare”.

Raja Ampat 6

După două ore de zbor relativ liniștit, bătrânul Boeing 737-200 s-a aplecat puternic pe-o parte și a început să coboare într-o spirală abruptă deasupra mării. Ce naiba fac aștia?  Eram lipit de geam, aproape la orizontală, iar avionul cobora, cobora. Şi nu se vedeau nici pământul, nici aeroportul, nici pista.

A, parcă acolo e ceva, pe insulița aia…Nu, n-ar cum, e prea mică, n-are cum să pună avionul asta acolo.

Când nu mă mai așteptam, Boeingul s-a redresat și a început să danseze ușor stânga-dreapta. Au venit prea sus. Asta e manevra clasică atunci când vii prea sus, ca să pierzi din înălțime repede.  Gata, acum e la altitudinea bună, îl aliniază și aterizăm. Aeroplanul cobora hurducăindu-se prin aerul pâclos și tot nu vedeam urmă de pistă. În timp ce mă holbam disperat printre nori, senzația de coborare s-a suspendat o secundă, motoarele s-au ambalat brusc și botul s-a ridicat spre cer. Uraaaa, piloții de la Express Air rataseră aterizarea!

Ok. Hai, de la capăt. O întoarcere de 90 de grade, un zbor drept de 5 minute, apoi din nou spirala aia blestemată, închisă cu un 180 de grade terifiant. Uite, se vede pământul! Gata, acum îl pune. Orașul Sorong, destinația noastră de pe coasta vestică a Papuei, apărea ca un sat mai mare, tolerat parcă în silă de pădurea tropicală care începea la granița lui și se termina la marginea vestică a  Pacificului. Priveam acest tonic duel inegal între natură și civilizație când, deodată, îmi trece prin fața ochilor, la 200 de metri mai jos și mai la stânga, o fâșie îngustă și cenușie de asfalt, fără marcaj și fără semnale luminoase. Pista! Aia e nenorocita de pistă. Iar au ratat aterizarea! Eu nu mă mai urc în avion cât oi trăi. Mă întorc acasă pe jos, cu canoea, dar nu mai zbor în viața mea.

Mă uit în dreapta, căutând un strop de empatie la Bogdan, tovarășul meu de drum. Cu gluga trasă peste ochi și cu căștile în urechi, Bogdan dormea strămoșește. Ce inconștient! Revolta mi-a fost întreruptă de vocea amplificată a căpitanului: Stimați pasageri, întrucât la Sorong e furtună, vom căuta un alt aeroport pe care să aterizam și vom sta acolo până când trece furtuna de aici. Botul în cer, motoarele turate, am lăsat în urmă Sorongul și pe barcagiul care ne aștepta în aeroport ca să ne transfere în Raja Ampat. Deci așa se face în Indonezia: decolezi, zbori până acolo, verifici starea vremii personal și aterizezi dacă poți. Daca nu, nu.

Așa că primul aeroport pe care am aterizat în Papua a fost Biak, la 600 de kilometri est de Sorong. Până acum 10 ani, Biak era punct de escală și realimentare pentru trans-pacificele care făceau legătura între Australia și Hawaii sau Japonia. Acum nu se mai fac escale și, prin urmare, în Biak nu se mai întâmplă nimic în terminalul ponosit unde se servesc cafea 3 in 1 și supă instant la plic. Escala noastră neprogramată trebuie că a  fost evenimentul lunii  pe această insulă adormită.
Am sunat să verificăm dacă barca ne mai așteaptă. Sigur, nicio problemă, va așteaptă oricât. Așa e în Papua, timpul nu e prețios, îl găsești la orice colț de stradă.

N-am stat mult. După 90 de minute, am predat plăcuțele pe care scria “Transit” și ne-am îmbarcat din nou. Mă priveam urcându-mă în avion și nu–mi venea să cred că fac asta de bună voie după ce, cu două ceasuri înainte, îmi jurasem că mă întorc la București cu canoea. Furtuna trecuse, aerul era limpede și avionul nu se mai zdruncina ca mai devreme. Căpitanul a nimerit și axa Oy și pe cea Ox și-am aterizat, slavă Domnului, cu doar 3 ore și jumătate întârziere, ceea ce în Estul Indoneziei, aveam să mă dumiresc, înseamnă că am ajuns la timp.

Abia când Boeingul se așezase și rula obosit spre terminal și unica lui poartă, Bogdan își ridică gluga de peste ochi, își scoate căștile și îmi strigă zglobiu: “Am ajuns, micuțule!” Contrastez imediat în fond și formă: “O, ce bucurie! Am avut cel mai cretin zbor din viața mea. Ăștia nu sunt sănătoși.” Bogdan râdea, ceea ce m-a asmuțit și mai tare: “Mă, ție de ce nu ți-e frică? Adică cum puteai să dormi când ăia făceau acrobații cu un avion care ar putea să-ți fie mătușă? Tu ești chiar inconștient?” La care Bogdan, cu un aer expert: “Înainte să mă urc în avion, am citit statisticile. O șansă la două milioane să se întâmple ceva. Deci suntem ok”.
Statistica mea spunea că am aterizat o singură dată din 3 încercări, iar acest procent de 33,3 % nu avea darul să mă liniștească. Spunându-mi asta, mi-am azvârlit rucsacul pe umărul unuia dintre hamalii care ne înconjuraseră de la intrarea în terminal, cerând bagaje și, automat, gologani.

1 2 3 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Un Comentariu

  1. CALIN FLORA spune:

    Sa stii ca am fost si eu anul asta, in februarie, la Kri Eco Resort! Auzisem de ei de la niste colegi de la clubul de diving din Oradea(Nautilus) care au fost acolo in urma cu cativa ani…si din povestea ta! :) E superfain acolo si acum se ocupa de acel resort o pereche de oameni exceptionali(Dex si Mel)! E o experienta de trait intr-o viata de om, iar pentru un diver…un adevarat Paradis! :)
    Multumim de poveste!

    Calin

Lasă un comentariu