Tedoo cu Brad Florescu

Cei o mie de sori ai Americii de Sud. Povestea unei călătorii fără sfârșit.

După 6 luni petrecute în America de Sud, Paula Veselovschi explică de ce dintr-unele călătorii nu te mai poți întoarce.

Paula Veselovschi blogger

Nota lui Brad: m-am cunoscut cu Paula Veselovschi acum un an și jumătate, într-una dintre turele Unseen Thailand. La finalul celor două săptămâni de colindat prin sălbăticiile Siamului am aflat că, de fapt, pentru Paula călătoria abia începuse. De la Chiang Mai avea să se întoarcă scurt în Europa doar ca să-și pregătească bagajul pentru următoarele 6 luni, pe care urma să le petreacă în America de Sud

I-am urmărit cu drag peripețiile – descrise admirabil pe blogul Viajoa - și am schimbat informații și idei atunci când internetul îi/îmi permitea. În urmă cu câteva săptămâni, deși lăsase demult America de Sud în urmă și revenise pe Bătrânul Continent, Paula îmi împărtășea o stare pe care o resimt și eu de ceva timp: neputința de a se întoarce la tot ce era înainte de călătorie. La Europa, la stilul de viață anterior, la prioritățile și aspirațiile din ziua plecării. 

Am rugat-o să îmi explice mai detaliat ce s-a întamplat, de fapt, cu “biletul ei de întoarcere”. A cerut timp de gândire. După două săptămâni mi-a trimis textul de mai jos. Sper să te regăsești în el, acum sau la un moment dat.

O mie de sori.

Paula Veselovschi bloggerÎntr-o vară târzie dintr-o vacanță la fel târzie în Turcia am primit un dar. Mergeam pe stradă când, din senin, o femeie care venea din sens opus a dat cu ochii de mine, a alergat repede la un copac care se ridica la marginea drumului, a cules din el două smochine, a venit la mine și mi le-a dat. Apoi și-a văzut de drum.

M-a lăsat năucă în lumina razantă a după-amiezii, neștiind ce să gândesc, m-a lăsat îmbăiată într-o bucurie pe care nu știu dacă o voi regăsi vreodată.

A fost un episod pe care n-am reușit nici până acum să-l deslușesc, dar în urma căruia am fost copleșită de senzația că am datoria  să iubesc lumea.

Fiecare are propria lui definiție a iubirii. Pentru mine iubirea a însemnat în primul rând o nevoie de cunoaștere. Nu poți cunoaște un om numai dintr-o fotografie așa nu poți cunoaște nici planeta decât prin contact direct. Nevoia mea și-a găsit alinarea într-o călătorie. Mi-am făcut la scurt timp bocceluța și am pornit, înspre continentul de care eram cel mai pregătită să mă îndrăgostesc în momentul acela: America de Sud.

Argentina, Uruguay. Amor cu deadline nu se poate.

Cred în în dragoste la a doua, la a treia vedere. Nici idila sudamericană nu s-a înfiripat din prima secundă. Am aterizat la început de ianuarie într-un Buenos Aires umed și sufocant, pe care nu știam cum să mi-l apropii. Trei săptămâni de cursuri de tango n-au ajutat, dar m-au îmbunat întrucâtva poveștile lui Alberto Carlos, un domn în vârstă, porteño autentic cu rădăcini italiene, care m-a purtat cu răbdare prin toate magazinele de antichități din San Telmo.

Am plecat apoi spre Uruguay. M-a răpit cu ritmurile hipnotice care se auzeau duminică noaptea în cartierul african din Montevideo, cu plajele ploioase din nord și cu muzica relaxată a lui Gustavo Pena El Principe, și planul de a schimba destinația în fiecare săptămână a început să scârțâie în fața evidenței că amorul cu deadline nu e lucru cinstit.

M-am întors, însă, în Argentina, cu lacrimi în ochi și cu un sentiment de sfârșeală de care n-am reușit să scap în următoarele săptămâni decât pasager, în San Marcos Sierras, sat pierdut în inima pampei, unde un poet cu un braț rupt mi-a făcut cadou volumul lui de poezii în limba mapuche, să-l țin cu mine cât călătoresc și să-l duc în România, să-i bucure pe vorbitorii de limbă mapuche de lângă Dunăre.

Patagonia m-a primit rece și distantă, cu peisaje elvețiene, căbănuțe elvețiene și o inexpresivitate care îmi reamintea de aceeași țară europeană veșnic neutră. Am plecat de acolo imediat ce am văzut “ce era de văzut”, deprimată și speriată de un divorț prematur de continent.

Chile și Insula Paștelui. Un viitor Pacific.

Și am ajuns în Chiloe, arhipelagul verde și ploios despre care aflasem chiar de pe Tedoo, unde niște chilieni zâmbitori au reușit să mă convingă că, dintre toate țările pe care le-am vizitat, Chile are locuitorii cei mai săritori și mai deschiși.

Apoi în Santiago, unde Joia Mare catolică m-a prins plângând iarăși de singurătate pe o bancă din fața catedralei, printre palmieri, porumbei și bătrâni jucând șah, Vinerea Mare m-a prins urmărind înmărmurită o procesiune religioasă care înainta hotărât într-un decor de graffiti-uri și pereți răvășiți, iar Învierea m-a prins în casă, ferindu-mă de ploaia măruntă de toamnă.

Insula Paștelui a fost un interludiu inedit, ademenindu-mă cu ghirlande de flori la aeroport, legende cu moai și oameni-pasăre, valuri uriașe și armonii polineziene dumnezeiești la slujba de duminică. Cuvintele bătrânei Gladys, care în douăzeci de ani chinuiți într-o mahala din Santiago a vorbit cu cerul, cu apa și cu cratițele, numai să nu uite limba Rapa Nui, m-au convins că Insula, deși parte din Chile, e intriga unui alt roman sentimental. M-am întors pe continent lăsând Pacificul pentru un viitor incert, dar dorit.

În Valparaiso, după ce dintr-o berărie ținută de un veteran nazist am ajuns într-un bar cu decor caraibian din care lipseau romul prost și papagalul vorbitor, după ce am vizitat extravaganta casă a lui Pablo Neruda, poetul îndrăgostit de sirene și după ce m-am urcat pe Cerro Concepcion care mi-a dat impresia unui Montmartre multicolor, am avut revelația celor o mie de sori ce luminează America. Unul pentru fiecare microcosmos care o alcătuiește.

Am continuat spre nord, la Valle del Elqui, fără să știu că urc încet spre fericire și am învățat constelațiile într-un observator astronomic atârnat de cel mai limpede cer din lume.

Abia între casele de chirpici văruiți din San Pedro de Atacama și în canioanele multicolore din provincia Jujuy, Nord-Vestul Argentinei am avut senzația că pășesc în America de Sud din cărți poștale.

Bolivia. Orchestra din junglă.

Bolivia, țara pe care am dorit să o cunosc mai mult decât pe oricare alta, m-a întâmpinat într-o explozie de culoare și dans la Fiesta del Gran Poder, în La Paz. Nici că se putea un prim contact mai potrivit decât o sărbătoare pe care nu știam cum să o înțeleg, dar care mă făcea să bănuiesc că ceva se ascunde dincolo de suprafața pe care ai putea-o descrie drept “exotică” fără să zici nimic cu acest adjectiv.

Direcția în care a evoluat ulterior fascinația mea pentru partea aceea de lume, modul în care m-am împrietenit cu una dintre cele mai neprietenoase țări de pe planetă au fost pentru mine cea mai valoroasă lecție, învățată pe viu, despre descoperire, maturizare și călătorii.

Am ajuns la scurt timp în Urubicha, sat pierdut într-o junglă ireală, care nu are drum asfaltat dar are școală de muzică și orchestră de coarde. Visasem să-l văd de când aveam 12-13 ani și în cele câteva zile petrecute acolo am fost într-o imperturbabilă, imponderabilă stare de grație.

După Urubicha, am abandonat orice plan pe care l-aș fi avut înainte, căci am învățat că uneori planurile sunt opusul învățării: urmând orbește un traseu făcut în momentul zero al drumului tău anulezi orice efect benefic pe care l-ar putea avea călătoria.

Mi-am prelungit viza de o lună, iar itinerariul meu a luat forma unui ghem încâlcit de plecări și întoarceri din La Paz sau Santa Cruz, pe măsură ce descopeream, din mers, locuri care mă puteau ajuta în vreun fel.

Au fost drumuri în orășele de care numai bolivienii auziseră, și uneori nici ei, cărți pe care nu le-aș fi putut găsi altundeva, oameni cunoscuți, mijloace de transport improbabile, pixuri tocite (și neuroni chinuiți) încercând să învăț limba aymara, sărbători, tradiții pe care mă străduiam să le cunosc.

În târgul din Punata m-am uitat lung la cozile de păr gata împletite care erau de vânzare, în La Paz am vizitat o asociație de cholite feministe, în Potosi am stat o zi întreagă cu fața mânjită de sângele unei lame sacrificate, în Chiquitania am gustat supă de banane, în Curahuara de Carangas am văzut cu ochii mei cele mai frumoase fresce dintr-o biserică din Anzi, iar după Tocaña, satul bolivienilor negri, am rămas cu un mal d’Afrique greu de potolit.

Am descoperit nu o listă de must-see-uri, ci un mozaic de istorii care mi-a rămas în suflet. Viu, așa cum ar trebui să îmi rămână toate locurile în care viața îmi dă privilegiul să calc.

După trei luni de la intrarea în La Paz, am părăsit țara cu seninătatea celui care știe că a făcut tot ce-i stătea în puteri în condițiile date, condiții care țineau de durata maximă a vizei turistice.

Peru. O noapte cât un mileniu.

În Peru am refuzat să mă grăbesc, în ciuda unor prieteni care mă îndemnau să nu zăbovesc prea mult în vreun loc, pentru că “se pot face” multe destinații în patru săptămâni. Tot ce “se pot”.

Am preferat să mă prindă doar o înserare pe unul din ostroavele din Uros, arhipelagul plutitor de pe Titicaca, să stau pe insula Amantani suficient cât să prind o nuntă, să petrec o noapte cât o mie de ani în căsuța unei familii din Taquile și să poposesc încă trei săptămâni la Cusco înainte de a o lua înapoi spre casă via Buenos Aires. Am primit fiecare experiență cu bucuria nepărtinitoare a unui copil care învață să trăiască.

M-am întors în Romania în octombrie, cu mari sentimente de vină față de mine, cu o senzație acută că am oprit aventura asta prematur, cu un zâmbet forțat afișat cunoscuților, zâmbet sub care am ascuns regretul că nu mi-am dat răgazul să mai cresc și să mă mai bucur.

Cu ce am rămas? Cu conștiința că lumea nu e o destinație, ci o realitate fluidă și într-o continuă mișcare precum oceanul planetar. În fiecare secundă ceva moare în ea și altceva se naște, toate acestea nu sunt nici bune nici rele, sau mai bine zis sunt și bune și rele, și nimic nu ți se dezvăluie instantaneu, ci după mult timp, după ce te-ai aplecat asupra ei cu atenție, răbdare și delicatețe.

Iar iubirea pentru lumea în care te trăiești nu e opțională; e însăși destinația călătoriei tale.

Text și foto: Paula Veselovschi, Viajoa.ro.

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 6 Comentarii

  1. Andrei spune:

    Frumoasa povestea. Am mai urmarit povestea Paulei pe Viajoa, si chiar asteptam un articol de “incheiere”!

  2. Maria spune:

    Citind articolul asta… mi s-o facut dor de tine. Si mi-am amintit cu detalii cum ne-am imprietenit, mancand impreuna la pranz, fiecare in tacerea ei …:-)

  3. Adriana Hapenciuc spune:

    Draga Paula,dupa o astfel de calatorie,cu asa multe impresii,chiar daca au fost materializate , ce mai ramane… ?Poate o alta calatorie? Oricum esti foarte bogata si iti doresc tot binele din lume.

  4. gogu spune:

    in sfarsit un articol mai profund din toate aceste calatorii. ma bucur ca sintetizand si distiland trairile ajunge la… iubire. as zice totusi ca iubirea e insasi calatoria nu doar destinatia, dar astea-s filosofii…

  5. Ana Domnica spune:

    Felicitari, Paula!!! Felicitari pentru calatorie, pentru sens, pentru curaj, pentru maturitate si pentru definitia ta de iubire. Ma bucur din inima pentru tine si citind ce scrii, particip virtual la calatoria ta si iti sunt alaturi. Multumesc pentru acest prilej.

  6. Daniel Dumitru spune:

    În Meknes, Leyla pe care am intrebat-o încotro este medina mi-a explicat spus semne să luăm un taxi shareuit. În drum spre stația de taxi, m-a invitat la ea acasă. Mi-a părut rău că am refuzat. M-a urcat în taxi, a plătit șoferului, mi-a zâmbit și a plecat. Nu voi uita niciodată cele 5 minute petrecute cu Leyla.

Lasă un comentariu