Tedoo cu Brad Florescu

Captain Brad (Ep. 4). Roger e Out.

După primele patru zile de curs primesc primul certificat, cel care-mi permite să mă alătur unui velier ca membru al echipajului. Într-a cincea zi primesc un coleg enervant pe care-l las să se scufunde.

Sailing Thailanda Phuket-1-26

“Captain Brad” este jurnalul unui curs intensiv “Zero to Hero” de navigație cu vele, curs pe care l-am urmat la o școală acreditată IYT din Phuket. Proiectul este susținut de Autoritatea pentru Turism a Thailandei, Biroul pentru Balcani.

Pentru traduceri și definiții ale termenilor marinărești poți consulta acest “abecedar”. Articolul include și câteva explicații teoretice despre anumite manevre sau concepte. Dacă nu te interesează partea asta sări peste paragrafele roz (galben pe mobil). Le-am marcat special în acest scop. Primele trei episoade sunt aici.

Ziua 4. Ao Yon, Phuket. Campionii.

În același an în care țâncul de mine scormonea gângurind prin mușuroaiele de furnici din curtea bunicească, barca pe care voi învăța marinărie de azi încolo, pe numele său Piccolo, câștiga teribila cursă Sydney-Hobart avându-l la timonă pe John Pickles.

Piccolo e un racing cruiser conceput de Farr, același birou de design care se face vinovat și pentru modelul 65 prezent în ediția actuală a Volvo Ocean Race, probabil cea mai importantă competiție nautică din lume.

Mă urc la bordul navei cu o plecăciune. John Pickles nu mai e la cârmă, s-o fi și prăpădit săracul din 1976 până azi, dar velierul își onorează renumele de campion. Nu mai departe de toamna trecută a câștigat o altă regattă, e drept, nu la fel de celebră: Raja Muda, în Malaezia, avându-l la cârmă pe Mike Downard, directorul școlii și, printre membrii echipajului, pe profii mei: Alex, Andy și Oliver. Alex nu se lasă până nu-mi povestește cum a fost cu regatta.

“Am luat startul și am mers grupat câteva ceasuri. Eram în față, la luptă mare cu altă barcă. Și deodată, în miezul nopții, s-a pornit o furtună groaznică de nu mai știam care e marea și care e cerul. Am strâns velele, am pus doar un foc mic, de furtună, și am așteptat să treacă, prinși în chingi, cu vestele pe noi și cu valuri imense care măturau puntea. Când s-a oprit vijelia s-a oprit și vântul. Cu un nod-două dacă bătea. Celelalte bărci nu se mai vedeau, ne împrăștiaserăm peste tot.

Voiam să ne odihnim, să mâncăm ceva, dar nebunul de Mike ne-a pus să ridicăm spinnaker-ul și ne-am târât așa spre Penang încă 6 ore. Când am trecut linia de finish eram siguri că suntem ultimii. Responsabilul de cursă avea ochii cârpiți de somn. Zice <Ultimii? N-a ajuns nimeni până acum. Știți ceva de ei?> Insistența lui Mike de a folosi nodul ăla amărât de briză ne adusese cu mile bune în fața celorlalți care, am aflat ulterior, se puseseră la ancoră în așteptarea vântului. Așa am câștigat cursa.”

Echipajul de azi e o combinație de campionii de la Penang și patru studenți cu caș la gură. Nicole și Peter ni se alătură pentru ultima lor zi de “International Crew”, urmând ca după-amiază să-și ia certificatele și să se ducă în Koh Phi Phi la liniște și pace. Nu scap ocazia de a le arunca o ironie pe deplin justificată.

Să începem ziua cu o tâmpenie.

E bine că au venit și ei. Piccolo e cu 3 metri mai mare decât Platu-ul de până acum, iar cei 3 metri se simt ca 30 atât la nivel de confort – avem cabină, masă de navigație, ba chiar și o toaletă mică la prora – cât și la nivel de efort. Cu cât barca e mai masivă cu atât e nevoie de mai multă mână de lucru pentru a o stăpâni.

- Până acum ați învățat meserie pe kart, sugubețește Andy. De azi încolo conduceți autobuzul.
- N-ar fi fost mai simplu invers? Pare mult mai comod și mai sigur pe Piccolo.
- Mike zice că e mai bine să începeți pe o barcă mică, simțiți mai bine vântul, manevrele.
- Dacă zice Mike așa trebuie să fie.
- Du-te la prora și pregătește-te să dezlegi pictorii.

Fug la prora și, cât se îndeletnicesc colegii mei cu pornit motorul și pregătit pânzele, eliberez cele două parâme groase care ne țineau legați în siguranță de geamandură.

- Gata, Andy, suntem liberi.
- Ai dezlegat pictorii?
- Pe amândoi.
- Nu suntem gata de plecare! Ți-am zis eu să-i dezlegi?
- Da, adineauri.
- Nu, Brad, ți-am zis să te pregătești să-i dezlegi.
- Păi eram gata pregătit!

Cuvintele nu pot să exprime cum a dat Andy ochii peste cap. Și nici cât de prost m-am simțit. Începusem ziua cu o greșeală de tâmpit, la bordul și în compania unor campioni. Nu, clar, nu e de mine treaba asta. Sunt prea prost.

Drept pedeapsă am fost pus să ridic ambele vele, sensibil mai mari și mai grele decât cele de pe Platu. Dar Piccolo avea puntea înțesată de cabestane cu care m-am ajutat pe ultimii metri de efort. Apoi, pentru că toate celelalte posturi erau deja ocupate de colegi, m-am așezat umil la școta tribord a focului cu gândul în alte părți.

De fapt nu sunt chiar atât de prost, mi-am zis, anumite lucruri le fac bine spre foarte bine, dar îmi lipsesc două trăsături esențiale:  răbdarea și îndemânarea. Greșesc fie pentru că mă reped – ca mai devreme – fie pentru că nu reușesc să înțeleg mecanismul simplu al unui nod sau al unui sistem de scripeți. Nu-i nimic, nu-i nimic, se învață până la urmă. Taci și înghite, musule (mus = ucenic marinar, adică “băiete”).

Când îmi vine și mie rândul la cârmă încerc să șterg rușinea de dimineață și execut manevrele calm și precis, respectând fiecare pas al procedurilor. Cer să fac și un “om la apă”. Piccolo, fiind mai greu, are o inerție mai mare. Trebuie să fiu mult mai atent la viteză și la aria de bracaj. Fac cum fac și îmi iese din prima. Deci am și calități.

Pare că sezonul uscat a venit mai devreme anul acesta. Suntem abia la mijlocul lui februarie și pe cer nu se vede niciun nor și e o căldură de-ți fierbe mintea, iar vântul bate ce bate în prima parte a zilei apoi se usucă și cade. Ne întoarcem la țărm după 6 ore de vâjâială, prăjiți ca niște guvizi. Cel puțin am izbutit să nu mai fac nicio prostie.

Primul certificat.

După o masă rapidă dăm cu toții examenul de “International Crew”.  Avem ceva emoții, e primul test care se lasă cu certificare. Dar întrebările sunt ușoare, în primul rând pentru că avem informația proaspătă în cap. Se corectează pe loc, nu-i mare lucru, toată lumea primește notă bună. Suntem, oficial, buni de echipaj. Acum să vedem cine s-o încumeta să ne ia la bord.

În timp ce ne felicităm apare Oliver cu un iPad în brațe pe care ni-l pune sub nas.

-  Brad, Mark, bună treabă. Mâine avem o zi mai lungă. Trebuie să-l ducem pe Pinocchio, geamănul lui Piccolo, la reparat într-o marină din nordul insulei. Pe drum o să vă învățăm și câteva noțiuni de navigație. Acesta este traseul, făcut pe Navionics. Știți să folosiți aplicația?

Am Navionics pe telefon de doi ani și mi-a fost întotdeauna de un imens folos ori de câte ori m-am plimbat pe mare. Aplicația include o hartă nautică extrem de detaliată, pe care apar fiecare stâncă, fiecare semnal, fiecare pericol sau hazard. În plus de asta ai informații despre vreme și despre maree și-ți poți planifica din vreme un traseu care să te țină departe de rele. N-am folosit-o însă niciodată pentru navigația propriu-zisă, ci doar ca să-mi marchez diverse insule sau plaje pentru vizite ulterioare. Barcagiii thailandezi se descurcă de minune și fără.

- Partea mai puțin plăcută e că trebuie să plecăm la 8. Intrarea în marina e foarte păcătoasă și, dacă ratăm apa înaltă de la 10:30 o să dăm cu burta de fundul mării. Vă rog, încercați să vă treziți devreme și să ne vedem aici la fără un sfert. Credeți că se poate?
- Sigur că da, Oliver.
- Bun. Și după amiază facem cursul de radio. O să fie o zi lungă. Echipaj, odihnă plăcută.

Adorm devreme, foarte devreme, zâmbind. Altfel visează omul cu un certificat în buzunar.

Ziua 5. O soție curajoasă.

Pinocchio zice că are o problemă la sistemul electric. Să-l cred, să nu-l cred? E geamănul lui Piccolo, același design dar, pentru că a fost construit pe un alt șantier are chila o idee mai adâncă. La ce înțeleg că ne așteaptă azi, fiecare centimetru contează. Marina se află la capătul unui canal cu apă foarte mică. Atât de mică încât, dacă te prinde refluxul rătăcit pe-acolo, rămâi pe uscat pentru următoarele 12 ore. De ce să construiești o marină într-un loc atât de nepotrivit?

- Era mai ieftin terenul. Avem noroc că a fost Lună Plină, poate de data asta reușesc să intru fără să ating fundul. Ar fi o premieră.
- Adică de câte ori ai fost acolo ai dat cu chila de uscat?, îl întreb terifiat.
- Da, un pic. Dar nu-i mare pericol, e doar noroi pe fund.

Azi ni s-a alăturat și Jackie, soția lui Mark, o chinezoaică la vreo 40 de ani, elegantă în gesturi și vorbire, care până azi își așteptase bărbatul cuminte, la spa-ul resort-ului. Îi e frică de mare din copilărie, când a fost la un pas să se înece. De atunci nu mai înoată decât în piscină. Azi a venit să-și înfrunte frica.

- Dacă Mark o să cumpere barca aia pe care să ne retragem în Bahamas va avea nevoie de o mână de ajutor de la mine. Doar n-o să stau pe mal tot restul vieții.

Ce probleme au unii…

Oliver aude conversația și, într-un gest de curtoazie, îi înmânează femeii timona.

- Poate ai nevoie de control, Jackie. De cele mai multe ori frica e cauzată de lipsa controlului asupra a ceea ce ți se întâmplă. Condu tu barca și o să te simți mai bine.

1 2

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu